Moise şi Aaron şi-au văzut de drum şi au adunat pe toţi bătrânii copiilor lui Israel; Aaron a istorisit toate cuvintele pe care i le spusese Domnul lui Moise; şi Moise a făcut semnele înaintea poporului. Poporul a crezut. Astfel au aflat că Domnul cercetase pe copiii lui Israel, că le văzuse suferinţa; şi s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ.” Exodul 4:29-31.

Dar ei nu erau încă pregătiţi să părăsească Egiptul. Erau încă numai ascultători ai cuvântului asemănători cu solul pietros. La început, l-au primit cu bucurie, dar de îndată ce a apărut persecuţia, s-au mâniat. Dacă ar fi putut pleca din Egipt fără niciun obstacol şi ar fi avut o călătorie uşoară până în ţara făgăduinţei, fără îndoială că nu ar fi murmurat; dar „în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Fapte 14:22), şi cei care vor intra, trebuie să înveţe să se bucure chiar şi în necazuri. Lecţia aceasta încă o mai aveau de învăţat israeliţii.

Solia către faraon: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: «Lasă pe poporul Meu să plece!»”, a dus la o şi mai dureroasă apăsare a israeliţilor. Aceasta a fost chiar o necesitate pentru ei, pentru a fi şi mai doritori să plece, pentru a avea o dorinţă mai mică de a se întoarce şi, pentru a vedea puterea lui Dumnezeu. Plăgile care au venit asupra ţării Egiptului au fost la fel de necesare pentru israeliţi, ca să-i înveţe despre puterea lui Dumnezeu, pentru a-i face să dorească să plece, după cum au fost pentru egipteni, pentru a-i determina să-i lase să plece. Israeliţii aveau nevoie să înveţe că nu printr-o putere omenească erau eliberaţi, ci în totalitate prin lucrarea Domnului. Aveau nevoie să înveţe a se încredinţa pe ei înşişi în întregime grijii şi călăuzirii Sale. Şi, după cum „tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde” (Romani 15:4), ar trebui să învăţăm şi noi aceeaşi lecţie pe măsură ce citim istoria.

Nu este de mirare faptul că poporul s-a plâns la început, când persecuţia s-a înteţit ca rezultat al soliei aduse de Moise. Moise însuşi a părut foarte uimit de acest lucru şi a mers să Îl întrebe pe Domnul. „Atunci Domnul i-a spus lui Moise: «Acum vei vedea ce am să-i fac faraonului; căci printr-o mână puternică îi va lăsa să plece şi printr-o mână puternică îi va alunga din ţara sa.» Şi Dumnezeu a vorbit lui Moise şi i-a spus: «Eu sunt Iehova, M-am arătat lui Avraam, Isaac şi Iacov prin Numele de Dumnezeu atotputernic, dar prin numele Meu de Iehova nu am fost cunoscut lor. Am stabilit, de asemenea, legământul Meu cu ei, să le dau ţara Canaanului, ţara peregrinării lor în care erau străini. Am auzit, de asemenea, gemetele copiilor lui Israel pe care egiptenii i-au ţinut în robie şi Mi-am amintit de legământul Meu. De aceea, spune copiilor lui Israel: ‚Eu sunt Iehova şi vă voi scoate de sub poverile egiptenilor şi vă voi scăpa din robia lor, vă voi răscumpăra cu un braţ întins şi cu mari judecăţi; şi vă voi lua ca popor al Meu, vă voi fi Dumnezeu şi voi veţi şti că Eu sunt Iehova, Dumnezeul vostru, care vă scot de sub poverile egiptenilor. Vă voi duce în ţara pe care am jurat să o dau lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov; vă voi da-o ca moştenire; Eu sunt Iehova.’»” Exodul 6:1-8, KJV.

Evanghelia eliberării

Am învăţat că, atunci când Dumnezeu a făcut făgăduinţa lui Avraam, i-a predicat evanghelia; urmează în mod necesar că, atunci când a venit vremea împlinirii făgăduinţei, sămânţa pentru care avea să fie împlinită trebuia să cunoască evanghelia cel puţin cât a cunoscut-o Avraam; şi ar trebui să ne aşteptăm să găsim aceeaşi evanghelie predicată lor. Aşa a şi fost. Învăţăm din epistola către Evrei că evanghelia, care ne este predicată acum nouă, este aceeaşi cu cea predicată atunci lor şi găsim acest lucru în pasajul de mai sus. Observaţi următoarele puncte:

1. Dumnezeu a spus despre Avraam, Isaac şi Iacov: „Am stabilit, de asemenea, legământul Meu cu ei, să le dau ţara Canaanului, ţara peregrinării lor, în care erau străini.”
2. Apoi a adăugat: „Am auzit, de asemenea, gemetele copiilor lui Israel, pe care egiptenii îi ţin în robie şi Mi-am amintit de legământul Meu.”
3. Când Domnul spune că Îşi aminteşte un anumit lucru, aceasta nu înseamnă că lucrul respectiv i-a ieşit din minte, pentru că aşa ceva este imposibil. Nimic nu Îi poate scăpa. Dar, aşa cum găsim în diverse exemple, aceasta indică faptul că El este pe cale să împlinească acel lucru. Astfel, la judecata finală a Babilonului este spus: „Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.” Apocalipsa 18:5. „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui.” Apocalipsa 16:19. „Dumnezeu Şi-a adus aminte de Noe” (Geneza 8:1), şi a făcut ca potopul să înceteze, dar noi ştim că nici măcar pentru un moment nu a fost uitat Noe în timp ce era în arcă, deoarece nici măcar o vrabie nu este uitată. Vezi, de asemenea, Geneza 19:29; 30:22; 1 Samuel 1:19, pentru aceeaşi folosire a cuvântului „a-şi aduce aminte” în sensul de a fi pe cale să împlinească un lucru făgăduit.
4. De aceea, este evident în Exodul capitolul 6, că Domnul era pe cale să împlinească făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui. Dar, de vreme ce Avraam era mort, acest lucru putea fi făcut numai prin înviere. Timpul împlinirii făgăduinţei pe care Dumnezeul o jurase lui Avraam era foarte aproape. Însă aceasta este dovada că evanghelia era predicată, întrucât doar evanghelia împărăţiei pregăteşte pentru sfârşit.
5. Dumnezeu Se făcea cunoscut poporului. Dar numai prin evanghelie Se face Dumnezeu cunoscut. Lucrurile care descoperă puterea lui Dumnezeu fac cunoscută divinitatea Sa.
6. Dumnezeu a spus: „Vă voi lua ca popor al Meu şi vă voi fi Dumnezeu; şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru.” Comparaţi aceasta cu făgăduinţa noului legământ: „Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaşte pe Domnul!», Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul.” Ieremia 31:33-34. Nu încape nicio îndoială, că aceasta este proclamarea evangheliei; însă exact acelaşi lucru a fost proclamat evreilor în Egipt.
7. Faptul că eliberarea copiilor lui Israel era de aşa natură încât putea fi realizată numai prin predicarea evangheliei, dovedeşte că nu a fost o eliberare obişnuită din robia fizică pentru o moştenire temporară. Cea mai minunată perspectivă era deschisă înaintea copiilor lui Israel, dacă însă ar fi cunoscut ziua cercetării lor şi ar fi continuat să rămână credincioşi.

Evanghelia predicată lui faraon

Este adevărat că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire, este primit de El”. Fapte 10:34-35. Acesta nu a fost un adevăr nou în zilele lui Petru, ci întotdeauna a fost adevărat, pentru că Dumnezeu este mereu acelaşi. Faptul că oamenii au fost în general înceţi în a-l întrezări, nu produce nicio diferenţă. Oamenii pot să nu recunoască puterea lui Dumnezeu, dar aceasta nu Îl face pe El mai puţin puternic; la fel, faptul că majoritatea celor care pretind că sunt urmaşi ai lui Dumnezeu în general nu recunosc faptul că El este cu totul nepărtinitor, ci au presupus că El i-a iubit pe ei în detrimentul altor popoare, nu I-a restrâns caracterul.

Făgăduinţa a fost făcută lui Avraam şi seminţei lui. Dar făgăduinţa şi binecuvântarea au venit la Avraam înainte să fie tăiat împrejur, „pentru ca să fie tatăl tuturor celor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur, ca adică să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta”. Romani 4:11. „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber, nu este nici bărbat, nici femeie, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.” Galateni 3:28-29. Prin urmare, făgăduinţa îi cuprindea şi pe egipteni, la fel de mult ca pe Israeliţi, cu condiţia ca ei să creadă. Şi nu i-a cuprins pe israeliţii care nu credeau mai mult de cum a făcut-o pentru egiptenii necredincioşi. Avraam este tatăl celor tăiaţi împrejur, dar numai al celor care „nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, pe când nu era tăiat împrejur”. Dacă cel netăiat împrejur ţine neprihănirea legii, netăierea lui împrejur îi este socotită ca tăiere împrejur. Vezi Romani 2:25-29.

Nu ar trebui să uităm că Dumnezeu nu a început imediat să trimită plăgile asupra lui faraon şi asupra poporului său. El nu a intenţionat să elibereze pe israeliţi prin omorârea asupritorilor lor, ci mai degrabă prin convertirea lor, dacă s-ar fi putut.  Dumnezeu „doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă”. 2 Petru 3:9. El „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului”. 1 Timotei 2:4. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci ca să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască.” Ezechiel 33:11. Toţi oamenii sunt fiinţele create ale lui Dumnezeu şi copiii Lui, şi inima Lui plină de iubire infinită îi cuprinde pe toţi, fără să ţină seama de rasa sau naţionalitatea lor. În consecinţă, la început, lui faraon i s-a adresat cererea simplă de a lăsa pe poporul Său să plece. Dar el a replicat cu neruşinare şi aroganţă: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui, şi să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, şi nu voi lăsa pe Israel să plece.” Exodul 5:2. Atunci s-au făcut minuni înaintea lui. Acestea nu au fost la început judecăţi, ci pur şi simplu manifestări ale puterii lui Dumnezeu. Dar vrăjitorii faraonului, slujitorii lui Satan, au contrafăcut aceste minuni, iar inima faraonului s-a împietrit şi mai tare ca înainte. Totuşi, cititorul atent va observa că până şi în minunile contrafăcute de vrăjitori, s-a văzut puterea superioară a lui Dumnezeu.

The Present Truth, 3 septembrie 1896