Timp de mai mulţi ani, am încercat să întregesc povestea din spatele cărţii lui Ellet J. Waggoner, Legământul cel veşnic. După unele călătorii la câteva biblioteci ale colegiilor adventiste, am simţit că am avut destule piese ale puzzle-ului pentru a înţelege, într-o oarecare măsură, istoria din spatele acestei cărţi. Ceea ce urmează este un rezumat scurt al poveştii.

În toamna anului 1882, la vârsta de 27 de ani, E. J. Waggoner a avut o experienţă pe care el o descrie mai târziu ca fiind punctul de cotitură al vieţii sale. Aşezat într-un cort, la o întâlnire de tabără într-o după-amiază ploioasă în Healdsburg, California, ascultând evanghelia prezentată de Ellen White, el a văzut deodată o lumină strălucind peste el şi cortul luminat, ca şi cum soarele strălucea. El a avut o „revelaţie a lui Hristos cel răstignit” pentru el. Mai târziu, el a scris că a descoperit pentru prima dată în viaţa lui că Dumnezeu îl iubea şi că Hristos S-a dat pe Sine pentru el personal. Lumina de la crucea lui Hristos, care a strălucit peste el în acea zi, a devenit ghidul său în studiul Bibliei. El a hotărât ca restul vieţii sale să fie dedicat pentru a prezenta mesajul iubirii lui Dumnezeu pentru păcătoşi, descoperit în paginile Scripturii şi de a face acel mesaj înţeles pentru alte persoane.

În primăvara anului 1883 Waggoner a fost chemat să-l ajute pe tatăl său la editarea revistei The Signs of the Times şi în curând a început să predea la colegiul Healdsburg, păstorind biserica din Oakland. Aici l-a întâlnit pe A. T. Jones, în 1884, care a devenit, de asemenea, asistent editor la The Signs of the Times, predând la colegiu şi păstorind biserica din San Francisco. Până în septembrie 1884 Waggoner a tratat subiectele găsite în cartea Galateni într-o serie de articole publicate în The Signs of the Times. El nu numai că a tratat problema legii în Galateni, dar a scris despre cele două legăminte, ambele subiecte jucând un rol important în înţelegerea neprihănirii prin credinţă. În timp ce Waggoner continua să împărtăşească aceste adevăruri în timpul orelor de curs, în predici şi prin articolele din The Signs of the Times, a apărut o opoziţie puternică. Până în 1886, G. I. Butler, preşedintele Conferinţei Generale, şi Uriah Smith, editor la revista Review and Herald, au organizat, atât cât s-a putut, un protest comun împotriva învăţăturilor lui Waggoner. Butler a căutat chiar şi ajutorul lui Ellen White pentru a pune capăt la ceea ce el considera a fi o erezie gravă.

În momentul în care a fost convocată Conferinţa Generală din 1888 în Minneapolis, această opoziţie s-a răspândit aproape în întreaga conducere a bisericii. Nu este de mirare că atunci când Ellen White a susţinut prezentările lui Waggoner pe tema neprihănirii prin credinţă în cadrul conferinţei, unde s-a ocupat cu legea din Galateni şi legămintele, mulţi au început să pună la îndoială rolul ei profetic. Ani mai târziu, ea va afirma cu tărie că a fost „Domnul, în marea Sa îndurare”, Cel care „a trimis cea mai preţioasă solie poporului Său prin fraţii Waggoner şi Jones”. Ea a continuat spunând că „acesta este solia pe care Dumnezeu a poruncit să fie dată lumii. Este solia îngerului al treilea, cea care trebuie proclamată cu glas tare şi însoţită de revărsarea Duhului Său într-o mare măsură”.[1]

Cumva, prin providenţa divină şi în mijlocul tuturor controverselor, Waggoner a fost în măsură să publice opiniile sale cu privire la legăminte, în ediţia din 1889 a Bible Readings for the Home, şi în trei din cele patru trimestre ale şcolii de Sabat, majori, pentru 1889-1890. În noul an, U. Smith a scris o replică la lecţiile şcolii de Sabat şi a publicat-o în Review (28 ianuarie 1890). Dan Jones, secretarul Conferinţei Generale, a fost atât de preocupat de lecţiile lui Waggoner, încât a renunţat la slujba de instructor al şcolii de Sabat, în biserica din Battle Creek. Principala dispută cu Waggoner a fost învăţătura despre legămintele, care potrivit lui Dan Jones a fost, „similar cu ceea ce a prezentat la Minneapolis”.[2]

În timpul iernii 1889 – 1890, Waggoner, de asemenea, a participat la primul institut pastoral la Battle Creek. După ce a predat din cartea lui Isaia, cu privire la natura lui Hristos, Waggoner a început să prezinte subiectul legămintelor. Acest lucru a fost întâmpinat imediat cu opoziţie atât de puternică încât, pentru o vreme, Waggoner a fost forţat să demisioneze din poziţia sa. Ellen G. White care a fost prezentă, de asemenea, a cerut să i se permită lui Waggoner să se exprime. În cele din urmă, au avut loc zece întâlniri în care s-au prezentat punctele de vedere cu privire la legăminte: Waggoner, de şase ori, şi Uriah Smith şi alţii, cu vederi opuse, de patru ori. La o săptămână după ce aceste prezentări s-au încheiat, Ellen White a fost îndemnată de Dumnezeu, nu numai să ia poziţie, ci să exprime punctul de vedere al cerului asupra poziţiei lui Waggoner. Într-o scrisoare către U. Smith şi în întâlnirea din Sabat după-amiaza, Ellen White a clarificat cine a avut adevărul în subiectul legămintelor:

„Alaltăieri noapte mi s-a arătat că dovezile cu privire la legăminte erau clare şi convingătoare. Tu (U. Smith), fratele Dan Jones, fratele Porter şi alţii, cheltuiţi puterile de cercetare pentru nimic, doar pentru a produce o poziţie diferită de poziţia pe care fratele Waggoner a prezentat-o. Atunci când aţi primit adevărata lumină care străluceşte, nu aţi urmat-o ci aţi interpretat greşit Scripturile aşa cum au făcut iudeii (…). Ei au înşelat poporul. Ei au creat probleme false (…).

Problema legămintelor este o problemă clară şi va fi primită de fiecare minte sinceră, lipsită de prejudecăţi, dar am fost dusă acolo unde Domnul mi-a dat o înţelegere în această chestiune. V-aţi întors de la lumină, deoarece v-a fost teamă că problema legii din Galateni ar trebui să fie acceptată.”[3]

Din păcate, acest lucru nu a oprit opoziţia faţă de poziţia lui Waggoner asupra legămintelor. Mai mult, opoziţia s-a înrăutăţit. În doi ani, Ellen White a fost „exilată” în Australia şi Waggoner a fost trimis în Anglia. Un aspect pozitiv a ieşit din experienţa de la institutul pastoral. Waggoner a avut povara de a scrie despre legăminte şi să facă o carte cuprinzătoare cu privire la acest subiect. Probabil în timpul iernii anului 1890 (sau 1892) Waggoner a scris patruzeci de pagini de manuscris pentru cartea Legământul cel veşnic. La scurt timp după ce a ajuns în Anglia, în primăvara anului 1892, a început să lucreze mai serios la ea, începând să înţeleagă mai clar adevărurile profunde ale subiectului legământului.

Un blestem şi nu o binecuvântare

La un moment dat, Waggoner a prezentat la Comitetul de Carte al Conferinţei Generale partea finală a manuscrisului. Acest comitet a fost format în 1887, cu scopul creşterii calităţii literaturii adventiste şi uniformizarea publicaţiilor tuturor editurilor din America de Nord. Din păcate, acest comitet a devenit un blestem şi nu o binecuvântare. În 1895, după ce a reţinut manuscrisul lui Waggoner ceva timp, unul dintre membrii Comitetului de carte a dat refuzul pentru publicarea lui:

„Îmi pare rău că am păstrat atât de mult timp acest manuscris al fratelui Waggoner despre legământul cel veşnic. Am de adus nişte critici (…) nu le pot oferi în detaliu pentru că ceea ce am să critic se întâlneşte prin toate articolele.”

Acesta foloseşte apoi cinci pagini pentru a-şi exprima îngrijorarea şi încheie astfel:

„Sunt multe critici pe care le am, dar toate acestea sunt mici în comparaţie cu principala critică pe care am făcut-o, (…) şi totuşi, sunt sigur că există obiecţii serioase la publicarea acestui manuscris într-o carte, în forma sa actuală. Este adevărat; ea are multe lucruri excelente care nu au fost scrise niciodată pe acest subiect, dar în opinia mea, are, de asemenea, şi erori.”[4]

Este evident faptul că întreg Comitetul de carte a respins manuscrisul lui Waggoner. La doar câteva săptămâni după ce scrisoarea de mai sus a fost scrisă, A. O. Tait, care a trăit în Battle Creek, a răspuns la o scrisoare de la W. C. White, care era cu mama sa în Australia. Tait susţinea ideea lui White de a-i folosi pe Jones, Waggoner şi Prescott pentru producerea mai multor materiale tipărite pentru biserică. Cu toate acestea, Tait a fost foarte sincer recunoscând că majoritatea Comitetului de carte a fost în opoziţie totală faţă de cei trei autori menţionaţi şi au respins materialul de la ei, fără ca măcar să-l citească:

„Tu sugerezi ca Jones, Prescott şi Waggoner să fie încurajaţi să pună deoparte trei sau patru luni în fiecare an, pentru a lucra la unele dintre aceste noi broşuri, pliante şi cărţi. M-am gândit la acelaşi lucru şi l-am sugerat de câteva ori, dar tu ştii frate White că există un element destul de puternic în Comitetul de carte, pentru că de îndată ce este prezentat un manuscris de la una dintre aceste persoane menţionate, ei sunt gata să voteze împotriva lui, fără a-l examina (…).

Îţi voi spune, sincer, frate White, că există un număr destul de mare de oameni în Battle Creek, care încă nu văd lumina din acest adevăr binecuvântat în ceea ce priveşte neprihănirea lui Hristos, care a venit peste noi ca un potop de binecuvântare încă de la Conferinţa Generală de la Minneapolis (…) Experienţa acestui adevăr este ceea ce lipseşte multora, iar ei nu se tratează unii pe alţii ca fraţi şi ca preţul sângelui lui Hristos. Deci, mi se pare că există o barieră în Comitetul nostru de cărţi în faţa oricărui progres mare în a obţine aceste broşuri şi pliante la care vă referiţi, scrise de aceşti fraţi. De ce, frate White? Alaltăieri, preşedintele Comitetului de carte îşi cerea scuze de la mine pentru respingerea unui manuscris al fratelui (A. T.) Jones. A declarat în atât de multe cuvinte că a existat o astfel de prejudecată împotriva lui din partea membrilor Comitetului de carte, care activează aici în Battle Creek, încât a fost aproape imposibil de a face ca un manuscris de la el să treacă.

Acum, Comitetul de carte, după cum ştii, este o creaţie a Conferinţei Generale (…) Eu îţi spun, frate White, sunt complet obosit de a avea oameni care se opun acestor broşuri şi întârzie progresul acestui mesaj, iar vocea mea va fi mereu ridicată  împotriva lor (…) Cade în sarcina caselor noastre de editură a vâna în jurul autorilor noştri şi a obţine manuscrisul despre care credem că ar trebui să fie publicat, iar apoi după ce vom obţine acest manuscris îl punem în mâinile Comitetului de carte şi după luni de întârziere primim o decizie nefavorabilă din cauza unor mici puncte tehnice de îndreptăţire prin credinţă sau ceva de acest gen.”[5]

Urmând căile Romei

Mult mai multe informaţii de bază ar putea fi împărtăşite cu privire la acest Comitet de carte, dar cele de mai sus sunt suficiente pentru a exprima corupţia care s-a dezvoltat în centrul lucrării. Ellen White, care era în Australia, a fost foarte conştientă, chiar înainte de a ajunge scrisoarea lui Tait către W. C. White, despre ce se întâmplă în Battle Creek. Mai devreme ea a avertizat pe C. H. Jones de la Pacific Press să nu intre sub controlul celor de la Battle Creek. Ea nu şi-ar încredinţa nici măcar munca ei Comitetului de carte şi editurii din Battle Creek. În lunile care au urmat, ea a scris foarte tăios despre Comitetul de carte şi puterea transformatoare a lui Dumnezeu, de care este nevoie (interesant, Comitetul de carte a fost desfiinţat în 1897):

„Iubite frate Jones, este nevoie ca Pacific Press să stea în Dumnezeu, fără să fie supusă niciunei puteri omeneşti de control, în acţiunile ei. Voi nu trebuie să aveţi impresia că trebuie să căutaţi aprobarea celor cu autoritate din Battle Creek dacă să urmaţi o anume linie în lucrare sau nu, despre care aveţi convingerea că trebuie să o faceţi. În faţa Domnului trebuie să fiţi voi răspunzători. Toată lumina care mi-a fost dată până acum de Dumnezeu arată că instituţiile care sunt în afară de Battle Creek nu trebuie să fie absorbite de Battle Creek. Aceasta ar vătăma ambele părţi.”[6]

„N-am putut încredinţa editurii din Battle Creek lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o. N-aş îndrăzni să fac acest lucru. În ceea ce priveşte Comitetul dumneavoastră de carte, în conformitate cu actuala conducere, cu oamenii care conduc acum, nu le-aş încredinţa publicarea luminii pe care mi-a dat-o Dumnezeu, până când acea editură nu va avea oameni consacraţi, capabili si înţelepţi. În ceea ce priveşte glasul Conferinţei Generale, nu există nicio voce de încredere de la Dumnezeu, prin acel corp.”[7]

„Frate Olsen, am sentimentele cele mai delicate faţă de tine; dar trebuie să-ţi pun clar în faţă pericolul de a-ţi pierde vederea spirituală. Vorbesc cu hotărâre pentru că trebuie să-ţi spun adevărul. Nu îndrăznesc să mă reţin, căci nu este nicio siguranţă în amânare. Nu am încredere în comitetul vostru de carte. Ţi-am scris mai demult în legătură cu felul lor de a se purta cu autorii cărţilor. Ei ar fi trebuit să-i trateze în mod imparţial, cu sinceritate, aşa cum un frate ar trebui să-l trateze pe fratele său; dar ei nu au făcut aşa. Principiile şi motivele în tratarea afacerilor în acest departament, nu sunt de felul celor ce pot fi aprobate de Dumnezeu. Ele nu sunt în acord cu stricta integritate.”[8]

„Comitetul de carte a călcat pe urmele Romei. Când materialul profesorului Prescott a fost prescurtat şi în final refuzat pentru publicare, mi-am spus că acest comitet are nevoie de puterea transformatoare a lui Dumnezeu asupra inimilor lor, pentru ca să-şi înţeleagă datoria. Nu se cunosc pe ei înşişi. Ideile lor nu trebuie să controleze ideile altora. Din lumina pe care Domnul le-a dat-o conducătorilor Comitetului de carte, ei nu ştiu ce ar trebui să condamne sau ce să aprobe. Ei nu cunosc lucrările lui Dumnezeu. Astfel de oameni nu ar trebui să lucreze cu moştenirea Domnului. Duhul Sfânt trebuie să facă această lucrare. Din cauza separării lor de Dumnezeu oamenii au înţeles greşit şi nu au reuşit să priceapă faptul că ei nu trebuie să-i conducă pe semenii lor. Ei nu ar trebui să condamne sau să controleze lucrările oamenilor pe care Dumnezeu îi foloseşte ca şi canalele luminii Sale pentru lume. Prin cursul acţiunilor lor, ei nu mai pot să judece corect. Ei trebuie să cadă pe Stânca Isus Hristos şi să fie zdrobiţi.”[9]

Domnul doreşte să o termin

Este uşor de observat din situaţia descrisă mai sus, modul în care manuscrisul lui Waggoner a fost refuzat de către Comitetul de carte din Battle Creek. Waggoner i-a scris lui Ellen White în decembrie 1895 împărtăşindu-i povara sa de a termina lucrarea Legământul cel veşnic. El a simţit că Domnul dorea să fi terminat.

„Am avut mult timp o carte în mintea mea, încă din prima iarnă când am predat în Battle Creek (1889-1890) şi am început să scriu manuscrisul în urmă cu trei ani (1892). Am rescris tot ce scrisesem până atunci şi am mai adăugat din când în când, dar am fost împiedicat mult. Nu regret acest lucru, deoarece întârzierea m-a ajutat să-mi clarific mai mult subiectul. Aş putea spune că am scris patruzeci de pagini de tip manuscris în acea iarnă, dar am renunţat la ele deoarece acest subiect a devenit mai clar. Este despre legământul cel veşnic, sau promisiunile lui Dumnezeu pentru Israel. În ultima vreme am putut scrie mai mult şi lumina străluceşte atât de clar pe el, încât simt că Domnul doreşte să-l termin. Sper să fiu eliberat din munca de rutină în curând, pentru a avea timp să-l termin. Când va fi gata voi trimite o copie în Australia pentru examinare.”[10]

Se pare că, ţinându-şi cuvântul, Waggoner a terminat manuscrisul în mai 1896. Mai degrabă decât să trimită cartea pentru publicare în America, el a publicat manuscrisul ca articole săptămânale în revista The Present Truth, el fiind singurul editor al ei (este posibil, de asemenea, că o carte cu această dimensiune nu a putut fi tipărită în Anglia, în condiţiile precare în care a lucrat Waggoner). Aceste articole au fost publicate timp de un an, până în luna mai 1897. În 1898, Ellen White i-a scris lui Waggoner, exprimându-şi sentimentele despre el şi munca lui. Nu există nicio îndoială că ea încă îl vedea ca unul care a avut „cea mai preţioasă solie” de la Domnul:

„Dragă frate şi soră Waggoner. Cât de mult m-aş bucura să vă văd şi să vă pot vizita. Mi-am dorit atât de mult să ne puteţi vizita în Australia; dar au trecut câţiva ani de când consideram Conferinţa Generală ca fiind vocea lui Dumnezeu, şi de aceea nu simt nicio dorinţă de a scrie, deşi, din nou şi din nou am ajuns la punctul în care vă solicit să faceţi o vizită în Australia. Nu poţi să faci asta? Te rog să ne scrieţi când puteţi (…) Vă scriu acum pentru că am dorit (şi W. C. White este de aceeaşi părere) să ne vizitaţi în Australia. Noi credem că The Present Truth este cea mai bună lucrare publicată de poporul nostru (…) Aş fi bucuroasă să veniţi aici în Australia.”[11]

„Dragă frate Waggoner: W. C. White, fratele Daniells şi eu am avut o conversaţie în ceea ce priveşte vizita ta şi a familiei tale aici. Am fost cu toţii de o singură părere, că avem nevoie de tine aici pentru a preda Biblia în şcoala noastră (…) Noi vă cerem să veniţi în această ţară, de îndată ce simţiţi că este timpul.”[12]

Cartea în toată lumea

Plecarea lui Waggoner în Australia este o altă poveste, dar trebuie să se ştie că el a făcut planuri să meargă acolo, chiar şi J. S. Washburn, era sigur că va pleca. Din nefericire, vizita lui a fost împiedicată de aceeaşi confederaţie din Battle Creek, care a ţinut manuscrisul său pentru a nu fi tipărit câţiva ani mai devreme, fiind unul dintre motivele pentru care Ellen White nu mai considera Conferinţa Generală „ca vocea lui Dumnezeu”. Este interesant de notat, cu toate acestea, ceea ce a crezut Washburn despre Waggoner şi The Present Truth la momentul respectiv:

„Mă bucur că îl poţi avea pe fratele Waggoner în Australia pentru un timp. Sunt sigur că va face mult bine. Mi se pare că el a fost şi este încă folosit de Domnul mai mult decât oricare alt om dintre noi pentru a descoperi adevăruri importante pentru poporul nostru, pentru acest timp. Părerea mea este că fratele Waggoner şi lucrarea lui s-au schimbat foarte mult de la Minneapolis (…) Sunt sigur că va fi o mare binecuvântare pentru lucrarea din Australia, cât timp va fi acolo. El lucrează foarte mult, în cea mai mare parte a timpului face o lucrare dublă, proclamând la fel sau chiar mai mult decât oricare alt pastor şi editând „The Present Truth”. Eu cred de mult timp că „The Present Truth” este cea mai bună lucrare din toată lumea.”[13]

Cum a fost văzut de unii Legământul cel veşnic

Cartea Legământul cel veşnic a fost văzută de unii ca o resursă valoroasă. A. G. Daniells, preşedintele Conferinţei Generale, nu numai că a recomandat cartea pentru învăţăturile sale asupra legămintelor, dar spera că aceasta ar putea rupe întunericul cauzat de cei care încă erau împotriva luminii care a venit la Minneapolis în 1888:

„O mare binecuvântare va veni peste poporul nostru citind cartea. Nu ştiu dacă aţi acordat acestei cărţi atenţie sau nu. Numele ei – „Legământul cel veşnic” – sugerează scopul acesteia. Ne conduce în centrul Evangheliei lui Hristos. Ea deschide planul lui Dumnezeu de a salva lumea prin har, prin credinţa în Hristos. Ţinteşte către acea notă a Reformei, anume îndreptăţirea prin credinţă. Ea arată slăbiciunea şi nebunia legământului faptelor. Cartea se ocupă într-adevăr cu marea întrebare care a agitat poporul nostru la Minneapolis şi până în prezent, este singura capodoperă care a fost scrisă cu privire la acest subiect, după Minneapolis. Mult s-a scris despre acest subiect în revistele noastre de către sora White, fratele Waggoner, fratele Jones şi fratele Wilcox, dar „Legământul cel veşnic” este singura lucrare majoră care se ocupă cu această mare temă. Cartea a fost tipărită acum aproximativ doi ani, dar niciodată nu a circulat printre oamenii noştri din afara Angliei. Numai câteva exemplare au fost trimise în Statele Unite. Cei care au citit cartea sunt de acord că este excelentă. În această dimineaţă, fratele Olsen, mi-a spus că pe lângă Biblie, şi lângă lucrările mamei tale, această carte i-a făcut mai bine decât oricare alta (…). Am vorbit cu fratele Prescott cu privire la acest lucru înainte de a pleca şi el a fost mulţumit de sugestie. Mă simt foarte nerăbdător cu privire la acest lucru şi doresc să acorzi planului multă atenţie. Te rog să-l discuţi cu mama ta (Ellen White) şi, de asemenea, cu fraţii A. T. Jones şi W. T. Knox. Cred că fratele Jones a trecut prin carte (…). Ultima seară am discutat problema cu Dr. Waggoner, şi el, desigur, ar fi încântat dacă acest plan ar putea fi realizat. El simte o mare povară pentru a avea această lumină în toată lumea (…).

P.S. Nu am reuşit să mă refer la faptul că există o influenţă mai mare sau mai mică, exercitată în statele centrale şi vestice împotriva luminii, care a venit la noi, la Minneapolis. Cred că producem poporului nostru o mare traumă prin reţinerea luminii departe de ei. Ei nu citesc cu privire la acest subiect, iar pastorii în care ei au încredere le oferă eroare şi întuneric în loc de adevăr şi lumină. Nu există nicio îndoială cu privire la acest lucru. Unii dintre ei sunt puternic ataşaţi de partea celor care s-au opus luminii la Minneapolis. Este o realitate faptul că unii dintre pastorii noştri mai tineri nu sunt liberi să predice neprihănirea prin credinţă, aşa cum doresc. Ei mi-au spus acest lucru. Sunt profund convins că ceva trebuie făcut pentru a duce un potop de lumină în casele oamenilor noştri. Nu cunosc nicio carte mai bună pentru a face acest lucru, în afara Bibliei, decât cartea fratelui Waggoner.”[14]

Cartea lui Waggoner nu a fost tipărită niciodată în Statele Unite, prin urmare, nu a fost larg răspândită, şi nici articolele sale din The Present Truth nu au mai fost retipărite vreodată. În schimb, în 1907, biserica a tipărit lecţiile şcolii de Sabat, care conţineau vederile lui Smith şi Butler despre legăminte, opuse viziunii lui Ellen White, care îl sprijinea pe Waggoner. În 1908 R. A. Underwood (care s-a opus lui Jones şi Waggoner la Minneapolis, în 1888), a prezentat vederea populară a lui Smith şi Butler în cartea sa de 72 de pagini, Legea şi legămintele: o expunere. Aici, în mod deschis, el nu este de acord cu viziunea lui Jones şi Waggoner: „O mare confuzie a existat cu privire la promisiunile vechiul şi noul legământ. Unii au susţinut că vechiul legământ a constat în principal din promisiunile oamenilor. Acest lucru este departe de adevăr.”[15]

La începutul lui 1910 Butler nu a avut nicio problemă să-i spună lui A. G. Daniells „ce a simţit că a adus mesajul lui Jones şi Waggoner acestei denominaţiuni în 1888. El a vorbit în special de poziţia lor privind legile şi legămintele (…) şi mi-a spus cu un accent considerabil, că el nu a putut vedea lumina în mesajele lor speciale, şi că nu a luat o poziţie”.[16] Din păcate, această atitudine de opoziţie faţă de punctul de vedere al legămintelor, prezentat de Jones şi Waggoner s-a infiltrat în publicaţiile bisericii. Din acel moment biserica nu a tipărit o carte care prezintă în mod clar legămintele aşa cum Jones, şi mai ales Waggoner, le-a prezentat.

Recomand această carte pentru fiecare adventist de ziua a şaptea, nu numai pentru ei înşişi, ci pentru a o împărtăşi cu vecinii şi prietenii lor neadventişti. Acum, cititorii au încă o dată privilegiul de a ţine în mâinile lor toate articolele originale, nealterate şi needitate din The Present Truth, publicate de Waggoner.

Ron Duffield

Note de subsol:

[1]. Mărturii pentru pastori şi slujitorii evangheliei, p. 91.

[2]. Dan Jones către S. N. Haskell, martie 1890 (subliniere adăugată, n.ed.).

[3]. Scrisoarea 59, 8 martie 1890 în Materialele 1888, pp. 599-605. Materialele 1888 pot fi citite în aplicaţia 1888 Minneapolis disponibilă în App Store şi Google Play, n.ed.

[4]. M. C. Wilcox (editor asistent al The Signs of the Times şi membru al Comitetului de carte) către F. D. Starr (membru al comitetului), 22 august 1895.

[5]. A. O. Tait către W. C. White, 7 octombrie 1895, Manuscripts and Memories of Minneapolis, pp. 294-295. Cartea Manuscripts and Memories from Minneapolis poate fi descărcată PDF pe siteul www.zguduireaadventismului.ro la secţiunea Documente, n.ed.

[6]. Ellen G. White către C.H. Jones, Scrisoarea 35, 8 iulie 1895 (vezi întreaga scrisoare în Materialele 1888, pp. 1408-1411).

[7]. Manuscrisul 57, 12 octombrie 1895.

[8]. Ellen G. White către O. A. Olsen, Scrisoarea 83, 22 mai 1896 (vezi Materialele 1888, pp. 1520-1535).

[9]. Manuscrisul 148, 26 octombrie 1898, în Manuscript Releases, vol. 10, p. 350.

[10]. E. J. Waggoner către E. White, 31 decembrie 1895.

[11]. Scrisoarea 77, 26 august 1898.

[12]. Scrisoarea 29, 12 februarie 1899.

[13]. J. S. Washburn către Ellen G. White, 29 mai 1899.

[14]. A. G. Daniells către W. C. White, 12 mai 1902.

[15]. Pagina 35.

[16]. A. G. Daniells către W. C. White, 21 ianuarie 1910.

 

Ron Duffield este autorul cărților Întoarcerea ploii târzii și Rănit în casa celor ce Îl iubeau.