Scrisoarea 124, 1896
Sunnyside, Cooranbong, N.S.W., 9 august 1896

CĂTRE J. E. WHITE

Dragul meu fiu Edson,

Am primit o scrisoare de la căpitanul Eldridge, în care pretinde că tu îi datorezi o sută de dolari.

Când mi-a fost dată lumină cu privire la relația căpitanului Eldridge cu lucrarea de la editură, am văzut că abilitatea și capacitățile sale au fost supraestimate. El nu a lucrat pe măsura salariilor mari pe care le-a primit, nici măcar din punctul de vedere al afacerilor. În ce privește latura religioasă, el nu era unul de care se poate depinde. El nu s-a ținut în mod conștiincios de principiu. El a lucrat într-un mod în care nu putea primi aprobarea lui Dumnezeu.

În ceea ce privește activitatea de colportaj, el și __ au știut foarte bine că pot învârti lucrurile după bunul lor plac, deoarece aveau rapoartele din interior. Dar ei nu au avut mai mult respect pentru Mărturii decât pentru orice altă scriere literară și le-au lăsat mult în urmă, neobservate și neglijate. Au pus Bible Readings în locul Tragediei veacurilor. Am fost tratată de ei cu o indiferență ce avea iz de dispreț. Ei au avut puterea pe care poziția, și nu Domnul, le-a dat-o, iar salariile ce le-au fost date au fost contrare principiilor pe care Domnul le-a descoperit ca fiind cele ce ar trebui păstrate cu hotărâre. [1816]

Aceasta a fost ceea ce m-a făcut dispusă să părăsesc casa mea din Battle Creek. A fost ca și cum aș fi fost trasă la o parte de felul în care erau făcute lucrurile. Domnul a dorit să fie așa, dar eu nu am avut nicio rază de lumină cum că El ar fi vrut să vin în această țară. Am venit în supunere față de vocea Conferinței Generale, pe care întotdeauna am considerat-o ca având autoritate. Nu am nicio dorință să mă întorc în America. Simt o indignare sfântă care se agită în sufletul meu, pe măsură ce trec în revistă ultimii opt ani. Mărturie după Mărturie a fost trimisă de Dumnezeu celor de la casele noastre de editură și administratorilor lucrării, celor care se află la conducerea ei; dar ei au întors spatele luminii date de Dumnezeu, pentru a asculta vocea oamenilor.

Oricât de iscusit ar fi căpitanul Eldridge în a conduce navele în largul mării, el a fost incapabil să conducă responsabilitățile din inima lucrării. Dacă ar fi fost convertit, sfințit și sub îndrumarea Duhului Sfânt, calificările sale ar fi prezentat o imagine cu mult diferită. Dar el a fost legat de oameni care nu erau legați de Dumnezeu. În inimile lucrătorilor, mici sau mari, nu s-au aflat acea armonie și dragoste care i-ar fi putut face puternici și eficienți, un întreg complet. Cei care au fost în legătură cu lucrarea cea mai sacră care a fost dată vreodată oamenilor, în aceste zile din urmă – lucrarea de a pregăti un popor care să stea în integritate morală, ca reprezentant al caracterului și lucrării lui Hristos – L-au dezonorat pe Dumnezeu, amestecând egoismul în lucrare. Au fost introduse metode și practici [1817] făcute de om, pe care cuvântul lui Dumnezeu a refuzat în mod clar să le recunoască. Înțelepciunea oamenilor mărginiți a fost pusă în opoziție cu înțelepciunea lui Dumnezeu.

Sofisticăriile folosite de oamenii egoiști, avari, pentru a duce la slujirea eului, au fost greșite de la bun început. Înțelepciunea lor a fost pământească și Domnul a declarat că va spulbera tot ce s-a achiziționat în acest mod. Toate capacitățile și talentele lor le-au fost împrumutate de Dumnezeu; nu ei le-au creat. Dacă ei ar fi mâncat trupul și ar fi băut sângele Fiului lui Dumnezeu, care ar fi fost experiența lor? „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine, și Eu rămân în el. După cum M‑a trimis pe Mine Tatăl, care este viu, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi și el prin Mine.”

Niciunul dintre acești bărbați, care au fost atât de iscusiți în eforturile lor de a se înălța pe sine, niciunul dintre cei care au pus atât de mare preț pe propria înțelepciune și abilitate de a conduce nu a fost mai întâi condus de Duhul Sfânt. Acești oameni nu au reușit să-și amintească cuvintele rostite de buze care nu mint: „Fără Mine, nu puteți face nimic” (nimic corect, așa cum ar trebui făcut).

Dacă oamenii nu studiază cuvântul lui Dumnezeu și dacă nu practică învățăturile Sale la literă, dacă nu sunt dispuși să asculte de el, ei nu vor avea mai multă înțelepciune morală pentru a discerne impactul spiritual al cuvintelor lui Hristos decât au avut ucenicii care s-au poticnit și L-au părăsit. Le pot fi aduse solii de la Domnul, dar aceste solii vor fi la fel de neînțelese ca și cuvintele rostite de Mântuitorul ucenicilor Săi. La fel ca ucenicii, ei vor vedea anumite idei care îi vor face să se poticnească. Ei vor crede [1818] că anumite doctrine fundamentale sunt în pericol.

Sărmani oameni slabi, fără minte și mărginiți! Ei cred că înțeleg ceea ce vorbesc, dar acționează ca niște orbi. În unele din cuvântările lor, ei nu au mai multă iluminare divină decât ucenicii care au fost ofensați de cuvintele lui Hristos și nu au mai umblat cu El. Pe cine au urmat acești ucenici? Un alt conducător.

În acest fel au acționat oamenii aflați în inima lucrării. Dar în fața cui sunt ei responsabili pentru rațiunea și capacitățile lor? „După cum […] Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cel care Mă mănâncă pe Mine va trăi și el prin Mine.” Dacă cei care sunt în legătură cu lucrarea lui Dumnezeu nu aduc cuvintele lui Hristos în viața lor practică, de fiecare zi, ei vor găsi ceva care îi va face să se poticnească, la fel ca ucenicii, și-I vor întoarce spatele lui Hristos. „Duhul este cel care dă viață; carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le‑am spus Eu sunt duh și viață.”

„De atunci, mulți din ucenicii Lui s‑au întors și nu mai umblau cu El.” Ei nu și-au revenit niciodată din ofensa pe care au găsit-o în cuvintelor Lui. „Atunci, Isus le‑a spus celor doisprezece: «Voi nu vreți să vă duceți?» «Doamne», I‑a răspuns Simon Petru, «la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Și noi am crezut și am ajuns la cunoștința că Tu ești [Hristosul], Sfântul lui Dumnezeu.»”

Deoarece toată înțelepciunea divină vine de la Dumnezeu, cui au oamenii, fie ei mici sau mari, de dat socoteală pentru fiecare capacitate și putere de gândire, dacă nu lui Dumnezeu? Dacă sunt lăsați în voia lor, în curând vor da pe față temperamentele [1819] lor naturale; se va vedea egoismul nesfințit, iar înțelepciunea omenească va ocupa tronul inimii. Oamenii presupus raționali, cu minți pătrunzătoare, vor urma propria lor lumină, lumină care nu își are originea în cer. Ei vor folosi foc străin în slujirea lor, dar Domnul nu îi va accepta. Când acești oameni își vor vedea propria lor ineficiență și vor discerne cât de mărunte sunt planurile omenești, vor realiza că fără o legătură vie cu Dumnezeu, influența lor este înșelătoare. Ei vor vedea că înaintarea și dezvoltarea sănătoasă a lucrării lui Dumnezeu nu depinde de bărbați nesfințiți.

Dumnezeu alege oameni cu un spirit umil și smerit, prin care poate lucra, și le împărtășește înțelepciunea Sa. Ei sunt mici în ochii lor și nu vor interpreta succesul ca fiind rezultatul propriei lor inteligențe, ci Îl vor slăvi pe Dumnezeu. „«Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu», zice Domnul.” Dacă oamenii sunt însărcinați cu responsabilități mari, aceasta nu este o asigurare că sunt potriviți pentru poziția pe care o au. Asigurarea vine în urma încercării și a testării. Dacă dovedesc că își simt propria slăbiciune, dacă fac din Dumnezeu încrederea lor, Domnul îi va hrăni cu înțelepciunea Lui. Dacă vor cere cu credință, vor crește în cunoștință și în capacitate. Dacă vor depinde de Dumnezeu zi de zi, nivelul dezvoltării lor va arăta o creștere simetrică spre ceruri. Dacă vor umbla zi de zi în umilință și pocăință și vor lucra din toată inima, făcând dreptate semenilor lor în integritate deplină, arătând respect și onoare față de Dumnezeu prin a fi ascultători și devotați Lui, [1820] ținând principiile vii ale neprihănirii, Dumnezeu îi va onora.

Cărarea sincerității și a integrității nu este o cărare lipsită de piedici. În loc de a deveni slabi de inimă și descurajați, cei pe care Dumnezeu i-a însărcinat cu responsabilități trebuie să vadă în fiecare dificultate o chemare la rugăciune. Ei trebuie să nu consulte oamenii mărginiți, care sunt lăudăroși și arată o independență stăpânitoare, ci să-L consulte pe marele Învățător, care a dat fiecărui om o lucrare în via Sa. Ei trebuie să fie lucrători credincioși, întotdeauna conlucrători cu marele Lucrător. Ei nu vor spune despre o lucrare făcută fără tragere de inimă că este o slujire credincioasă și serioasă. Ei vor sta tare împotriva a ceea ce este greșit, făcând deosebire între ce e corect și ce e greșit, între rău și bine. Ei vor aprecia ceea ce Dumnezeu apreciază. La Dumnezeu nu este favoritism și nicio parțialitate sau ipocrizie nu ar trebui să fie introdusă sau menținută în căminele, bisericile sau instituțiile noastre.

E. G. White [1821]