Scrisoarea 19d, 1892
1 septembrie 1892, North Fitzroy, Victoria

CĂTRE O. A. OLSEN

NEVOIA DE DRAGOSTE ÎN BISERICĂ ȘI UN APEL PENTRU A ȚINE SEAMA DE SOLIA CĂTRE LAODICEEA

Cu siguranță trăim în mijlocul pericolelor ultimelor zile și, în timp ce poate acceptăm intelectual teoria adevărului, acesta nu va avea nicio valoare salvatoare pentru noi, dacă rugăciunea lui Hristos nu are efect în dreptul nostru: „Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevăr.” Sensul acestei rugăciuni este: „Fă-i sfinți prin cunoașterea cuvântului.” „Lumina [Hristos] strălucește în întuneric [în lume] și întunericul n-a înțeles-o.” În loc de a primi lumina ce risipește întunericul, mulți nu o înțeleg și nu o primesc.

Sunt trimiși slujitori ai lui Dumnezeu, ca Ioan, ca să mărturisească despre Lumină. Sarcina mesagerului trimis de Dumnezeu nu este de a atrage simpatiile poporului către el însuși, ci să îndepărteze sentimentele și simpatiile de la el însuși și să le centreze asupra lui Hristos. Povara soliei sale ar trebui să fie: ,,Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Hristos „era în lume, și lumea a fost făcută prin El”, dar lumea s-a scufundat în așa teribile adâncimi ale necredinței, încât, atunci când a venit propriul ei Creator la ea, nu L-a cunoscut. „A venit la ai săi și ai săi nu l-au primit. Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în Numele lui, le-a dat puterea să devină fiii lui Dumnezeu, care au fost născuți nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu.” Acest har nu se moștenește. [1018]

Aș vrea ca toți să poată vedea că spiritul care a refuzat să-L accepte pe Hristos, lumina care putea risipi întunericul moral, este departe de a fi dispărut în acest veac al lumii. Sunt oameni în zilele noastre care nu sunt mai pregătiți să recunoască și să cunoască lumina, decât erau oamenii atunci când profeții și apostolii au venit cu solii de la Dumnezeu, mulți respingând solia și disprețuind solul. Să avem grijă să nu fie nutrit acest spirit de vreunul din noi.

[Este citată Apocalipsa 2:1-5]

Cel care a fost văzut de Ioan în viziune în mijlocul sfeșnicelor de aur, Se prezintă pe Sine ca umblând printre ele, mergând de la o biserică la alta, de la o adunare la alta și de la un suflet la altul. Este o vigilență neobosită. În timp ce păstorii pot fi adormiți sau preocupați cu probleme de mică importanță, Cel ce-l păzește pe Israel nu doarme, nici nu dormitează. El este adevăratul veghetor. Prezența și harul susținător al lui Hristos constituie secretul oricărei lumini și al vieții. Noi suntem păziți de puterea lui Dumnezeu prin credință, iar aceasta nu vine de la noi, ci este darul lui Dumnezeu.

Domnul Isus Hristos i-a dat lui Ioan mesajul pentru a fi scris, pentru a străbate de-a lungul secolelor până la sfârșitul lumii. Cuvinte de laudă îi sunt adresate bisericii din Efes. Cuvântul „bine” este pronunțat în dreptul robului bun și credincios. Dar mesajul nu se termină aici. Mântuitorul spune: „Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” Acest lucru mi-a fost pus înainte de multe ori, în linii clare, și i l-am prezentat poporului prin scris și vorbire.

Nu înseamnă nimic pentru noi acest mesaj izbitor? Nu este aplicabil în niciun sens? De ce nu se meditează la asemenea avertismente solemne? De ce nu manifestă toți, [1019] cu vigilență, umilință și mărturisire, acea pocăință de care nu mai trebuie să se pocăiască? De ce trec mai departe atât de mulți fără să ia aminte?

Locuiește dragostea în biserică? Oare nu e pe cale de dispariție? Pentru mulți, dragostea dintâi față de Isus s-a răcit. Frații nu-și iubesc frații. Dragostea multora s-a răcit. Martorul adevărat îi prezintă pe toți cei care și-au părăsit dragostea dintâi, ca fiind căzuți. Nu știe El primejdia lor? „Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi! Dacă nu, voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.”

Vor continua aceste adevăruri cercetătoare de inimi să fie neglijate cu indiferență de către biserici? Pierderea dragostei dintâi a deschis ușa pentru o mare măsură de egoism, presupuneri rele, vorbiri de rău, invidie, gelozie și împietrire a inimii. Acesta este rodul care apare atunci când fervoarea dragostei dintâi se răcește. Limba este prea puțin ținută în frâu, deoarece rugăciunea a fost neglijată. A fost hrănită neprihănirea fariseică. Spiritualitatea moare, iar consecința este lipsa vederii spirituale.

Singura speranță pentru bisericile noastre de astăzi este să se pocăiască și să se întoarcă la faptele lor dintâi. Numele lui Isus nu face inima să ardă de dragoste. O ortodoxie mecanică și formală a luat locul carității adânci, fervente, și a gingășiei față de alții. Va lua cineva aminte la îndemnul solemn: „Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți […]”? Cădeți pe Stâncă și fiți zdrobiți. Lăsați-L apoi pe Domnul Isus să vă pregătească, să vă modeleze și să vă transforme ca pe un vas spre slavă. Ar fi bine ca oamenii să se teamă și să tremure când aud aceste cuvinte: „Voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă [1020] nu te pocăiești.” Iar apoi? „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!”

Duhul nu va lupta întotdeauna cu inima care este plină de perversitate. Cel infinit și răbdător, care a plătit prețul sângelui Lui pentru a mântui poporul Lui, îi vorbește acestuia. Cine va asculta avertizarea Lui? Au fost bisericile care pretind a crede adevărul pentru aceste zile din urmă, pomi roditori ai neprihănirii? De ce nu aduc multe roade spre slava lui Dumnezeu? De ce nu rămân ele în Hristos, înaintând din putere în putere, din caracter în caracter?

Cuvântul Domnului pentru poporul Lui este: „Încolo, [fraților,] întăriți‑vă în Domnul și în puterea tăriei Lui! Îmbrăcați‑vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți rezista împotriva uneltirilor Diavolului!” De ce oamenii cărora le sunt adresate astfel de cuvinte, degenerează în slăbiciune și ineficiență, fără ca dragostea lui Hristos să ardă pe altarul inimii lor și, prin urmare, sunt în imposibilitate de a aprinde dragostea in inimile celorlalți?

Poporul lui Dumnezeu a strâns dovezi peste dovezi. El are adevărul puternic și convingător. Trebuie să fie acesta păstrat în curtea exterioară, astfel încât să nu sfințească sufletul? Candela care a ars viu cândva, trimițându-și lumina în mijlocul întunericului moral al păcatului, se va domoli încetul cu încetul până când se va stinge în întuneric?

Cum s-a întâmplat cu Efes? Ea nu a cunoscut timpul cercetării ei. Nu a luat aminte la avertismentele solemne ale lui Dumnezeu. Nu a păstrat o legătură vitală cu Hristos și au intrat în ea lupi răpitori care nu au cruțat turma. Acea biserică, iubită odată de Dumnezeu, care și-ar fi putut trimite [1021] razele strălucitoare în mijlocul întunericului moral pentru a lumina multe suflete, a permis ca lumina ei să piară.

Unul dintre cele mai mari păcate care stinge acum lumina spirituală, este lipsa de dragoste față de Isus și unul față de altul. „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu.” Văzând dragostea doritoare, arzătoare a lui Isus, care îi prezintă poporului Lui atracțiile vieții veșnice, ei pot prinde slava lumii viitoare și își pot recăpăta dragostea dintâi. Nu este la modă acum să te pocăiești. Acest lucru este privit de unii ca fiind o lucrare mult prea umilitoare, o lucrare cu totul demodată (1 Ioan 1:5-10; 2:9-11).

Ar putea exista vreo descriere mai clară și mai tăioasă decât cea pe care a făcut-o Ioan? Aceste lucruri sunt scrise pentru noi. Acestea li se aplică bisericilor adventiste de ziua a șaptea. Unii ar putea spune: „Eu nu-l urăsc pe fratele meu, nu sunt așa de rău ca să fac asta.” Dar cât de puțin își înțeleg ei inimile! Ei pot crede că au zel pentru Dumnezeu în sentimentele pe care le au împotriva fratelui lor, dacă ideile lui par a fi în conflict cu ideile lor. Sunt aduse la suprafață sentimente care nu au nicio legătură cu dragostea. Ei nu arată nicio dispoziție de a se armoniza cu el. Ei sunt așa de dispuși să fie la cuțite cu fratele lor, cum nu se poate. Și totuși, el poate duce o solie de la Dumnezeu pentru oameni – tocmai lumina de care au nevoie pentru acest timp.

De ce nu se gândesc frații de aceeași credință prețioasă că, în fiecare perioadă, atunci când Domnul a trimis un mesaj special pentru oameni, toate puterile din alianța răului s-au pus la lucru pentru a împiedica cuvântul adevărului să ajungă la cei care ar trebui să-l primească? [1022]

Dacă Satana poate impresiona mintea și poate agita pasiunile celor care pretind a crede adevărul și poate să-i conducă, astfel, să se unească cu forțele răului, el este foarte mulțumit. Odată ce îi face să se așeze de partea greșită, își desfășoară apoi planurile prin care îi va conduce într-o lungă călătorie. Prin vicleniile lui înșelătoare, el îi va face să acționeze pe baza acelorași principii pe care le-a urmat el în nemulțumirea lui din ceruri. Ei fac pas după pas pe calea greșită, până când pare să nu existe vreo altă cale pentru ei decât aceea de a merge înainte, crezând că au dreptate în amărăciunea sentimentelor pe care le au față de frați. Va suporta oare solul lui Dumnezeu presiunea adusă împotriva lui? Dacă va suporta, este pentru că Dumnezeu îl face să stea în puterea Lui și să justifice adevărul că el este trimis de Dumnezeu.

Când oamenii ascultă solia lui Dumnezeu, dar, fiind ispitiți, permit prejudecății să le blocheze mintea și inima împotriva primirii adevărului, vrăjmașul are puterea de a prezenta lucrurile cele mai prețioase într-o lumină distorsionată. Privind prin intermediul prejudecăților și al pasiunii, ei se simt prea indignați pentru a cerceta Scripturile în spiritul lui Hristos și repudiază întreaga problemă, deoarece sunt prezentate puncte care nu sunt în conformitate cu propriile lor idei.

Atunci când este prezentat un punct nou de vedere, deseori se pune întrebarea: „Cine sunt susținătorii ei? Care este poziția de influență a celui care vrea să ne învețe pe noi, care am fost studenți ai Bibliei de mulți ani?” Dumnezeu își va trimite cuvintele de avertizare prin cine le va trimite. Iar întrebarea care trebuie stabilită, nu este: Care persoană aduce solia? Acest lucru nu afectează în niciun fel cuvântul rostit. „După roadele lor îi veți cunoaște.” [1023]

Adevărul este adesea predicat de unul care nu a experimentat puterea acestuia, dar, cu toate acestea, este adevărul care îi binecuvântează pe cei care îl acceptă, atrași de Duhul lui Dumnezeu. Dar, atunci când adevărul este prezentat de cineva care este el însuși sfințit prin adevăr, are o prospețime, o forță, care are putere de convingere asupra ascultătorului. Adevărul, în puterea lui asupra inimii, este prețios, iar adevărul care se adresează înțelegerii, este clar. Ambele sunt indispensabile – cuvântul și mărturia interioară a Duhului.

În ceea ce privește mărturia care a ajuns la noi prin solii lui Dumnezeu, putem spune: Noi știm în cine am crezut. Știm că Hristos este neprihănirea noastră, nu numai pentru că El este descris astfel în Biblie, ci pentru că am simțit puterea Lui transformatoare în inimile noastre.

Acum, deși s-a făcut un efort hotărât pentru a face fără efect solia pe care a trimis-o Dumnezeu, roadele acesteia au dovedit că ea este din izvorul luminii și al adevărului. Despre cei care au hrănit necredința și prejudecățile și care, în loc să ajute la îndeplinirea lucrării pe care Domnul ar fi dorit ca ei să o facă, au barat calea împotriva tuturor evidențelor, nu se poate presupune că au vedere spirituală mai clară, pentru că și-au închis atât de mult timp ochii față de lumina adevărată pe care Dumnezeu a trimis-o oamenilor.

Dacă vrem să luăm parte la această lucrare până la sfârșitul ei, trebuie să recunoaștem faptul că urmează să vină lucruri bune peste poporul lui Dumnezeu într-un mod pe care nu l-am înțeles și că va exista împotrivire tocmai din partea celor de la care ne-am așteptat să fie angajați în această lucrare. Un om care este sincer în greșeala lui, nu este îndreptățit în greșeală, pentru că și-a deschis inima unui fel de dovezi care îl conduc să condamne binele și și-a închis inima pentru categoria de dovezi care l-ar fi condus să vadă și să recunoască adevărul, dacă el nu ar fi nutrit prejudecățile. [1024]

Cât timp va avea Domnul răbdare cu oamenii în orbirea lor, cât timp va aștepta El înainte de a-i lăsa să bâjbâie pe drumul lor spre întunericul final, nu putem preciza.

Dacă solii lui Dumnezeu, după ce au stat bărbătește pentru adevăr pentru un timp, ar cădea în ispită și L-ar dezonora pe Cel care le-a dat lucrarea, va fi aceasta o dovadă că solia nu este adevărat? Nu, pentru că Biblia este adevărată. „La lege și la mărturie; dacă ei nu vorbesc conform acestui cuvânt, este pentru că nu au lumină în ei.” Păcatul din partea solilor lui Dumnezeu l-ar face pe Satana să se bucure, iar cei care au respins solul și solia, ar triumfa. Însă aceasta nu i-ar curăța deloc pe cei care s-au făcut vinovați de respingerea soliei adevărului trimisă de Dumnezeu.

O chestiune apasă sufletul meu: marea lipsă a dragostei lui Dumnezeu, care s-a pierdut din cauza împotrivirii constante față de lumină și adevăr și din cauza influenței celor care au fost angajați în lucrare activă și care, în fața multelor dovezi, au exercitat o influență pentru a contracara lucrarea soliei pe care a trimis-o Dumnezeu. Le-am atras atenția spre națiunea iudaică și i-am întrebat: Trebuie să-i lăsăm pe frații noștri să meargă pe aceeași cale a împotrivirii oarbe, până la sfârșitul timpului lor de încercare? Dacă un popor a avut nevoie vreodată de străjeri adevărați și credincioși, care să nu stea liniștiți, ci să strige zi și noapte, făcând să sune avertismentele pe care le-a dat Dumnezeu, aceștia sunt adventiștii de ziua a șaptea. Cei care au avut mare lumină, ocazii binecuvântate, care, precum Capernaum, au fost înălțați până la cer în ce privește privilegiile, să fie ei lăsați într-un întuneric pe măsura măreției luminii date, din cauză că nu s-au corectat? [1025]

Aș dori să insist înaintea fraților noștri care se vor aduna la Conferința Generală, să țină seama de solia dată către Laodiceea. În ce stare de orbire sunt ei! Acest subiect a fost adus în atenția voastră din nou și din nou, dar nemulțumirea legată de starea voastră spirituală nu a fost suficient de adâncă și dureroasă pentru a face reformă. „Pentru că zici: «Sunt bogat, m‑am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic», și nu știi că ești nenorocit, vrednic de milă, sărac, orb și gol, […].” Vinovăția auto-înșelăciunii este asupra bisericilor noastre. Viața religioasă a multora este o minciună.

Isus le-a prezentat comorile prețioase ale adevărului, bogățiile harului și ale mântuirii Lui, haina albă și strălucitoare a propriei Lui neprihăniri, țesută în războiul de țesut al cerului și care nu conține niciun fir de invenție omenească. Isus bate la ușă. Deschide ușa inimii și cumpără de la El comorile prețioase, cerești. Vor cădea rugămințile lui asupra celor care sunt tari de urechi, dacă nu cumva sunt surzi cu totul? Va bate Isus la ușă în zadar? „Luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește!” Dacă vei asculta și vei deschide ușa, El va veni și va cina cu tine, și tu cu El. Vei răspunde: „Vino, binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai afară?”

Eu pun întrebarea: Ce înseamnă disputele si certurile dintre noi? Ce înseamnă acest spirit aspru, tare ca fierul care se vede în bisericile și în instituțiile noastre și care este atât de neasemănător lui Hristos? Am o tristețe adâncă a inimii pentru că am văzut cât de ușor este criticat un cuvânt sau o acțiune a fratelui Jones sau Waggoner. Cât de ușor trec cu vederea multe minți tot binele care a fost făcut prin intermediul lor în ultimii câțiva ani și nu văd nicio dovadă că Dumnezeu lucrează prin intermediul acestor instrumente. Ei vânează ceva de condamnat, iar [1026] atitudinea lor față de acești frați care au fost angajați cu zel în a face un lucru bun, arată că, în inimă, se află sentimente de dușmănie și de amărăciune. Este necesară puterea de convertire a lui Dumnezeu asupra inimilor și minților. Încetați să vă priviți frații cu suspiciune.

Când era pe cale de a-Și părăsi ucenicii, Hristos a spus: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții.” Aceasta este măsura cu care trebuie să ne iubim unii pe alții: „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” El a mai spus: „Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit și voi veți fi astfel ucenicii Mei. Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea.”

Subliniază cuvintele lui Hristos și ține-le în minte: „Cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții.” „Aceasta este porunca Mea: Să vă iubiți unii pe alții, cum v-am iubit Eu.” „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una […].”

Cât de totală și de perfectă trebuie să fie această legătură? „Precum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu, în Tine, ca și ei să fie [una] în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M‑ai trimis. Și slava pe care Mi‑ai dat‑o Mie le‑am dat‑o lor, ca să fie una, precum și Noi [suntem] una – Eu în ei, și Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M‑ai trimis și că i‑ai iubit cum M‑ai iubit pe Mine.”

Ce posibilități mari sunt prezentate în fața noastră, în cuvintele rostite de Isus! El spune: „Eu le‑am făcut cunoscut Numele Tău și Îl voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M‑ai iubit Tu să fie în ei, și Eu să fiu în ei.” Aceste cuvinte din rugăciunea lui Hristos sunt demne de a fi scrise cu litere [1027] de aur. Ar trebui să se stăruie asupra lor și să fie prezentate lumii prin scris și prin vorbire.

Dar de ce nu sunt împlinitori ai cuvântului cei care pretind a crede adevărul? De ce se vorbește atât de puțin despre aceste subiecte care înseamnă atât de mult pentru fiecare biserică și fiecare membru în parte? Nu credeți voi că cerul se uită cu uimire la cei care pretind a fi copii ai lui Dumnezeu, dar care trec cu neatenție, nepăsare, indiferență peste cuvintele cele mai clare ale adevărului poruncit lor? Nu e timpul să luăm în considerare că trebuie să trăim prin fiecare cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu?

Sunt mulți în lucrare, care nu au dragoste pentru Dumnezeu sau pentru semenii lor. Ei sunt adormiți și, în timp ce dorm, Satana își seamănă neghina. Turma lui Dumnezeu are nevoie de ajutor din cer, iar oile și mieii tânjesc după hrană. Cei care vor să aibă o experiență profundă și vie în lucrurile lui Dumnezeu, să nu mai depindă de oameni, nici chiar de proprii lor pastori și învățători, ci să-și pună încrederea în întregime în Dumnezeu, folosind-și talentele date de Dumnezeu spre slava Sa. Hristos să fie înălțat înaintea poporului, pentru ca, privindu-L, să fim schimbați după chipul Lui. Isus spune: „Fără Mine nu puteți face nimic.” El a făcut o ispășire mai mult decât suficientă, iar cel care se prinde de Hristos prin credință are pace cu Dumnezeu. Duhul Sfânt curăță inima, prezentându-L pe Dumnezeu într-o perspectivă nouă și durabilă, ca Tatăl nostru ceresc.

Ah, dacă răul ar fi scos din inimile noastre! Ah, dacă sufletul ar fi curățat în profunzime! Ah, dacă dragostea lui Dumnezeu ar rămâne în suflet ca un principiu viu! Cultivă dragoste pentru Isus, dragoste pentru cei care cred în El și dragoste pentru cei care rătăcesc și pier. Trebuie să avem dragostea de [1028] origine cerească și să o hrănim ca pe o plantă cerească. Încăpățânarea care predomină într-o măsură îngrijorătoare, trebuie să fie distrusă. Cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos, ar trebui să nu se mai agațe de punctele diferențiale minore, meditând asupra lor, vorbind despre ele și mărindu-le până când dragostea dispare din suflet, precum apa dintr-un vas găurit. Noi trebuie să avem influența sfințitoare a harului lui Hristos în inimile noastre, altfel, toate faptele noastre vor fi ca o alamă sunătoare și ca un chimval zăngănitor.

Va lua aminte poporul lui Dumnezeu la glasul de avertizare și va cultiva el dragostea? Vor da ei deoparte suspiciunile și geloziile lor? Ei nu pot face acest lucru până nu cad zdrobiți înaintea lui Dumnezeu. Mulți au făcut și încă mai fac gafe mari. Ei își iubesc atât de mult propria cale, încât nu se vor supune căii lui Dumnezeu. Mulți s-au convins că L-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu prin împotrivirea lor în fața luminii, dar au detestat moartea față de sine și au amânat să facă lucrarea de umilire a inimii și de mărturisire a păcatelor. Ei nu ar recunoaște că mustrarea a fost trimisă de Dumnezeu sau că învățătura a fost din cer, până când nu este eliminată orice umbră de îndoială. Ei nu au umblat în lumină. Ei au sperat să iasă din dificultate într-un fel mai ușor decât prin mărturisirea păcatelor, iar Satana i-a prins și i-a ispitit, ei având slabă putere pentru a-i rezista.

Dovezi după dovezi au fost aduse, dar au refuzat să le recunoască. Prin atitudinea lor încăpățânată, ei și-au dezvăluit boala sufletului care era asupra lor, pentru că nicio dovadă nu îi putea mulțumi. Îndoiala, necredința, prejudecata și încăpățânarea au ucis întreaga dragoste din sufletele lor. Ei au cerut asigurare desăvârșită, dar aceasta nu este compatibilă cu credința. [1029] Credința nu se bazează pe certitudine, ci pe dovadă. Demonstrația nu este credință.

Dacă razelor de lumină care au strălucit la Minneapolis li s-ar fi permis să își exercite puterea convingătoare asupra celor care au stat împotriva luminii, dacă toți ar fi renunțat la căile lor și și-ar fi supus atunci voința Duhului lui Dumnezeu, ar fi primit cele mai bogate binecuvântări, ar fi dezamăgit vrăjmașul și ar fi stat ca bărbați adevărați, credincioși convingerilor lor. Ei ar fi avut o experiență bogată. Dar eul a spus: „Nu.” Eul nu a fost dispus să fie zdrobit. Acesta s-a luptat pentru stăpânire.

Fiecare dintre aceste suflete vor fi testate din nou în punctele în care au eșuat atunci. Ele au acum mai puțină claritate a judecății, mai puțină supunere, mai puțină dragoste adevărată pentru Dumnezeu și pentru frați, decât înaintea încercării și testului de la Minneapolis. În cărțile cerului sunt înregistrați ca fiind în deficiență. Eul și pasiunea au dezvoltat caracteristici odioase.

Din acel moment, Domnul a dat o abundență de dovezi privind soliile de lumină și mântuire. Nu le puteau fi date mai multe apeluri tandre, ocazii mai bune ca ei să poată face ceea ce ar fi trebuit să facă la Minneapolis. Lumina a fost retrasă de la unii și, de atunci, ei au umblat în scânteile făcute de vreascurile lor. Nimeni nu poate spune cât de multe pot fi în joc atunci când se neglijează conformarea față de apelul Duhului lui Dumnezeu.

Va veni vremea când mulți vor fi dornici să facă orice și tot ce este posibil pentru a avea șansa de a mai auzi apelul pe care l-au respins la Minneapolis. Dumnezeu le-a mișcat inimile, dar mulți au cedat unui alt spirit, care mișca pasiunile lor josnice. Ah, dacă aceste biete suflete [1030] ar face o lucrare profundă înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna! Nu vor veni niciodată oportunități mai bune, nu vor avea sentimente mai profunde.

Pentru a beneficia de ocazii mai bune în viitor, ei trebuie să folosească ocaziile pe care le-au avut deja, să cedeze Duhului lui Dumnezeu și să țină seama de glasul din cer, oferind o ascultare promptă din inimi doritoare. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Păcatul care a fost comis în ceea ce s-a petrecut la Minneapolis rămâne înregistrat în cărțile din ceruri, înregistrat împotriva numelor acelora care s-au opus luminii. Și va rămâne înregistrat până se face o mărturisire completă și cei vinovați vor sta în umilință desăvârșită înaintea lui Dumnezeu.

Frivolitatea unora, vorbirea liberă a altora, modul în care au tratat solii și solia când se aflau în cercurile lor private, spiritul din adânc care i-a stârnit la acțiune, toate sunt înregistrate în cărțile cerului. Iar atunci când aceste persoane vor fi încercate și aduse din nou pe același teren, același spirit va fi dat pe față. După ce Domnul i-a încercat suficient, dacă ei nu cedează în fața Lui, Își va retrage Duhul Lui Sfânt de la ei. Să dea Domnul ca cei care sunt înșelați, să facă o lucrare profundă înainte de a li se închide harul.

Dumnezeu le vorbește celor cărora El le dă să ducă solia Lui. Ei trebuie să declare solia pe care El o dă, fără rezerve. Lui Iona i s-a poruncit să vestească distrugerea cetății Ninive. Pentru un timp, el a refuzat să vorbească cuvintele date de Dumnezeu. Doborât de teamă, înspăimântat de solia îngrozitoare încredințată lui, el s-a grăbit să se îndepărteze de locul unde a fost trimis. El a fost un profet neascultător, a fugit de la datorie. [1031]

Când Dumnezeu le vorbește oamenilor, poruncindu-le să-I ducă solia la popor, aceasta înseamnă ceva. Cei care sunt însărcinați să ducă o solie, trebuie să o facă, deși obstacole repulsive le stau în drum. Cei care pretind a cunoaște adevărul și totuși pun tot felul de obstacole în cale, astfel ca lumina să nu ajungă la oameni, vor trebui să-I dea socoteală lui Dumnezeu, lucru de care nu vor fi încântați. Dumnezeu stă la cârma lucrării Lui, și vai de omul care își pune mâna pe chivotul lui Dumnezeu. [1032]