Manuscrisul 10, 1888

REMARCI CU PRIVIRE LA LUCRAREA MISIONARĂ

Minneapolis, Minnesota, 23 octombrie 1888

Mântuitorul nostru a dat fiecăruia lucrarea sa, și niciunul dintre noi nu poate prezenta vreo scuză înaintea lui Dumnezeu pentru că nu a făcut lucrarea ce i-a fost dată. Dumnezeu nu cere de la cei cărora le-a încredințat doi talanți un rezultat ca după cinci talanți, însă așteaptă de la noi să facem tot ce putem în măsura capacităților și a puterilor pe care ni le dă El. Talentele pe care ni le-a dat vor spori în timp ce căutăm să le folosim.

Credem că planurile ce au fost sugerate de fratele nostru sunt sănătoase, și dacă vom practica ceva de felul acesta în mai multe biserici, ne vom da seama că bisericile ce au un sistem de lucru sunt biserici vii. O biserică lucrătoare este o biserică vie. Însă aici apare dificultatea. Este nevoie de abilitate pentru a educa în mod corect, pentru a-i învăța pe diferiții membri cum să-și aibă partea lor în lucrare, și oricine este pus conducător sau slujitor cu anumite îndatoriri în biserică, ar trebui să socotească aceasta ca o parte a lucrării sale. Cum este posibil ca aceștia să neglijeze partea aceasta de lucrare, și totuși să respecte îndrumarea dată de către Pavel în Biblie, aceea de a „prezenta pe orice om desăvârșit în Isus Hristos”? Lucrarea ce revine învățătorului este de a educa, a educa și iar a educa, prin învățătură și prin exemplu. Dacă putem avea o biserică organizată în ce privește lucrarea, și dacă îi putem învăța pe membri cum să lucreze, veți vedea că lucrătorii vor avea un interes deosebit. Ei vor spune: „Am luat parte la lucrarea aceasta. Am făcut și eu ceva aici și sunt interesat să fac mai mult.” În măsura capacităților ce le-au fost date de Dumnezeu, ei pot lucra inteligent și pot lucra în Hristos. [146]

Punctul esențial este să fim siguri că lucrătorii aceștia au spiritul lui Isus Hristos. Dacă sunt plini de iubirea lui Dumnezeu, care ar trebui să existe în inima fiecărui lucrător, și dacă vor căuta înțelepciune de sus, vor deveni din ce în ce tot mai pricepuți în ce privește lucrarea lor și vor deveni tot mai eficienți în lucrare, fiind lucrători de folos. Cel mai important lucru este ca inimile, mințile, manierele și purtarea noastră să fie de așa fel încât să nu poticnească. E nevoie să fim reprezentanți excelenți ai cauzei misionare la cel mai înalt nivel posibil. Fratele nostru a spus că trebuie să începem de la partea de jos a scării. Cred că acesta este cea mai bună cale. Nu este bine ca cei needucați să se pună în vârful scării și să creadă că ei pot face lucrarea. Însă, dacă se umilesc, vor câștiga experiență și vor avea aptitudine pentru lucrare.

Vreau să știu de ce noi, ca și creștini ce mărturisesc a crede cele mai solemne adevăruri ce au fost încredințate de Dumnezeu muritorilor, nu avem fapte care să corespundă cu credința? Hristos a spus: „Lăsați lumina voastră să lumineze asupra oamenilor pentru ca ei, văzând faptele voastre bune, să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” Aceasta este lucrare pe care o avem de făcut, iar Dumnezeu ne va veni în ajutor lăsând lumina Sa să strălucească prin noi. E nevoie să fim cei mai buni și cei mai inteligenți lucrători dintre toți cei existenți.

Putem vedea multe dintre surorile noastre care știu să croșeteze piese delicate pentru casele lor. Ce ar fi dacă ele și-ar petrece timpul în rugăciune serioasă către Dumnezeu și în studierea Cuvântului Său, ca El să le ajute să dobândească înțelepciune cerească pentru a ști cum să salveze sufletele celor din jurul lor? Mie mi se pare că ceea ce fac ele este ca fânul, lemnul sau miriștea, materiale consumabile și perisabile. Însă lucrarea pe care ar putea să o facă, curățindu-i pe cei din casa lor, lucrând și pentru vecinii lor, va avea rezultate durabile spre bine. Dacă ele ar fi interesate în acest fel de lucrare, ar putea semăna semințele adevărului. Noi trebuie să semănăm de-a lungul apelor, fără să știm care sămânță va încolți. Consacrarea personală față de Dumnezeu este însă cea dintâi lucrare.

În Anglia am văzut doamne ce se plimbau cu trăsura și țineau în brațe câte un cățel învelit în păturică, iar casele construite erau frumoase și costisitoare. Dacă ați fi întrebat pentru cine sunt aceste case, răspunsul ar fi fost: „Pentru câini și ogari.” În același timp puteai vedea pe străzi copilași și femei mizerabili și săraci, lipsiți de îmbrăcăminte. Ce rost au toate acestea? Credeți că acele lucrări vor dura cât veșnicia? Nu vrem să neglijăm niciuna dintre creaturile lui Dumnezeu, dar vrem să acordăm atenție mai întâi sufletelor pentru care a murit Hristos, și nu vrem să ne canalizăm mijloacele spre astfel de nebunii. Nu vrem ca mijloacele noastre să se scurgă în interesul nostru egoist, ci vrem să-l folosim în câștigarea acelei experiențe ce ne va ajuta să înaintăm în lucrarea misionară. Făcând așa [147] ne adunăm o comoară în cer. Dumnezeu Însuși se va pune în legătură cu orice lucrare jertfitoare de sine și cu orice efort făcut pentru a ne educa și instrui în vederea lucrării, și Își va lăsa amprenta și sigiliul asupra ei. Poate că nouă ni se va părea foarte slabă, și nu vom înțelege niciodată rezultatele lucrării noastre, însă Dumnezeu știe totul despre ea, în timp ce noi semănăm de-a lungul apelor fără să știm care sămânță va încolți.

În diferite locuri există biserici pe moarte. Dacă acestea ar fi fost gata să moară față de sine și față de păcat, dacă lăcomia și iubirea de plăceri ar fi murit, atunci ele nu s-ar fi aflat într-o stare atât de rea. Atunci ar fi fost conduse să-și folosească toate puterile pentru a îndeplini lucrarea Stăpânului lor și s-ar fi produs o moarte bună. Însă moartea spirituală se răspândește în bisericile noastre. Nu este nimeni care să simtă importanța educării membrilor bisericii și a instruirii lor pentru a obține lucrători pentru cauza lui Dumnezeu, a educării lor ca să poată să-și dea seama de importanța folosirii până la extrem a fiecărui talent și a puterii date lor de Dumnezeu.

Surorile noastre pot face o lucrare bună pentru Stăpânul. Ele pot lucra pentru surori în casele lor. Frații noștri pot lucra pentru bărbați. Cei ce au puțin timp, în loc să fumeze o țigară și să se bucure la cârciumă, pot să-și economisească nu doar banii, ci și timpul, și pot face o lucrare bună pentru Stăpânul lor.

Îmi aduc aminte că atunci când puterea de convertire a lui Dumnezeu a venit peste mine în copilărie, voiam ca toată lumea să obțină binecuvântarea pe care o aveam eu, și nu aveam odihnă până când nu le vorbeam despre ea. Am început să-mi vizitez tovarășele tinere și mergeam acasă la ele ca să vorbesc cu ele și să le relatez experiența mea, să le spun cât de prețios era pentru mine Mântuitorul, cât doream să Îi slujesc, și cât de mult doream ca și ele să Îi slujească. Le vorbeam despre minunăția lui Hristos și apoi ziceam: „Nu vreți să îngenuncheați și să vă rugați împreună cu mine?” Unele voiau să îngenuncheze, altele rămâneau șezând, însă înainte să renunțăm, toate se puneau pe genunchi și ne rugam împreună ore întregi, până când și cea din urmă spunea: „Cred că Isus mi-a iertat păcatele.” Uneori soarele începea să-și anunțe apariția pe cer și eu încă nu renunțasem la luptă.

Există o putere mare în Isus. Când intrăm într-o casă nu ar trebui să începem să vorbim despre lucruri frivole, ci să mergem direct la subiect și să spunem: „Vreau să-L iubești pe Isus, căci El te-a iubit mai întâi.” Apoi, așa cum a spus fratele Starr, puneți-le în față ceva din publicații și cereți-le să citească. Când vor vedea că sunteți sinceri, nu vor disprețui niciunul din eforturile voastre. Există o cale prin care poți atinge inimile cele mai împietrite. Apropierea cu simplitate, cu sinceritate și cu umilință, ne va ajuta să atingem sufletele celor pentru care a murit Hristos. Nu trebuie să fim neglijenți în lucrarea aceasta.

Planul luat acum în atenție cred că este plăcut lui Dumnezeu. Bisericile care sunt acum pe moarte au nevoie de cineva [148] care să facă planuri pentru ele, de cineva care să aibă puterea de a pune lucrurile în mișcare. Dar cine o va face? Sunt destui cei ce vor să fie creștini și, dacă lăsăm aluatul să lucreze, va veni mai întâi unul, apoi altul, în măsura în care Duhul lui Dumnezeu va lucra cu noi. Atunci vom vedea că putem ajunge la oameni, nu prin propria noastră inteligență, ci prin Duhul lui Dumnezeu. Cu toate acestea este nevoie să ne folosim capacitatea și puterea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Nu trebuie să fim novici pentru totdeauna; avem nevoie să știm cum să ne comportăm corect; avem nevoie de politețe creștină. Avem nevoie de aceasta în toată lucrarea noastră. Nu trebuie ca vreuna dintre trăsăturile noastre tăioase, pe care le avem în caracter, să iasă în evidență, ci e nevoie să lucrăm cu umilință, iar atunci trăsăturile aspre vor fi uitate și altele mai bune le vor lua locul. Este nevoie de voioșie în lucrarea noastră. Foarte mult depinde de felul în care te prezinți înaintea celor pe care mergi să îi vizitezi. Poți să-i strângi mâna în așa fel încât să-i câștigi încrederea imediat. Dar dacă dai mâna cu persoana respectivă într-un fel rece, inexpresiv, ca și cum ai fi un ghețar ce nu vrea să se topească, nu vei primi ca răspuns nicio căldură.

Când eram pe vapor, călătorind spre Europa, am întâlnit un doctor care spunea: „Vreau să vă dau un sfat. Veți găsi niște oameni reci și rigizi, însă dacă veți fi la fel de rigizi, nu le veți face niciun bine. Dar dacă veți merge direct la ei și veți vorbi cu ei, indiferent cât de neîncrezători par să fie, vă vor primi bine. Vorbiți-le așa cum ați vorbit cu mine. Vor vedea că sunteți inimoși și le va face plăcere să vorbească cu voi. Îmi place să vorbesc cu voi despre aceste lucruri. Faceți la fel și în Anglia.”

Nu trebuie să socotiți că ar fi o condescendență să vii în contact cu familii sărace. Vorbiți ca și cum ați ști că și ei fac parte din omenire ca și voi. Ei au puțină lumină și bucurie. De ce să nu le duceți mai multă bucurie și lumină ca să lumineze peste ei și să le umple inimile? Avem nevoie de simpatia gingașă a lui Isus, și atunci ne putem croi drumul drept în inima lor. Avem nevoie să ne îmbrăcăm cu haine simple și curate, nu cu pompă, așa încât să simtă că suntem egali cu ei, să simtă că socotim că sunt vrednici de a fi salvați, și atunci putem ajunge la inimile lor.

Fraților și surorilor, este nevoie ca fierul să fie scos din sufletele noastre și din felul nostru de a lucra. Putem educa lucrători în fiecare biserică. Nu-i lăsați pe predicatori să simtă că numai ei trebuie să vorbească și să lucreze, ci chemați pe alții să conducă ocazional întâlnirile. Ei sunt educați prin aceasta. Faceți ca ei să țină pe rând studii biblice. Aceasta le cere să folosească talantul dat lor de Dumnezeu.

Am citit despre un om care avea o echipă de lucrători, peste care a pus un supraveghetor. A însărcinat doisprezece oameni care trebuiau să sape [149] un șanț. Într-o zi omul s-a dus să-i vadă, și iată că supraveghetorul era în șanț și sudoarea îi curgea pe frunte, iar cei doisprezece priveau în jos, uitându-se la el cum lucra în șanț. Supraveghetorul a fost chemat sus și întrebat ce căuta acolo. „Ți-am spus să le dai de lucru celor doisprezece bărbați. De ce nu ai făcut-o? Ia-ți plata.”

Dumnezeu ne-a făcut învățători ai turmei și El vrea să-i educăm în fiecare ramură a lucrării, ca să poată fi folosiți toți talanții. Predicatorii noștri, în loc să-i educe pe alții să preia responsabilitatea cauzei, fac ei lucrarea. Lucrarea unui predicator trebuie să fie aceea de învățător. Un singur lucrător poate pregăti pentru lucrare douăzeci de oameni în mai puțin timp decât i-ar lua lui ca să facă lucrarea singur. Lăsați-i să dea de greu și să facă greșeli, apoi arătați-le cu blândețe cum pot să facă mai bine. Atunci puteți să educați, să educați, să educați, până când veți avea bărbați și femei cu experiență în lucrurile lui Dumnezeu și care pot purta responsabilități. De aceștia ducem lipsă. Avem nevoie de bărbați care pot purta responsabilități, iar cel mai bun fel în care pot câștiga experiența de care au nevoie este de a se angaja în lucrarea aceasta.

Dacă vom lucra pentru alții, nu ne vor lipsi subiectele de discuție când ne vom aduna împreună. Nu vom mai vorbi despre frații noștri, nu ne vom mai gândi la suficiența noastră de sine, căci vom lucra în afara acestor gânduri, căutând să fim lucrători pentru Isus Hristos. Dacă ramura aceasta de lucrare ar putea fi preluată de fiecare conferință și biserică, cred că se va putea vedea în anul ce vine o creștere spirituală, o stare de sănătate și o altă atmosferă în biserică. Nu vor mai fi atât de mulți clevetitori și chițibușari. Nu va mai fi timp pentru atâtea povești inutile și vom vedea multe suflete convertite la Hristos. De ce să nu simțim interes pentru cei din jurul nostru, dacă Hristos ne-a dat o astfel de dovadă a iubirii Lui? Fraților, Dumnezeu nu ne va părăsi. Își va lăsa peste noi puterea transformatoare. Lucrurile acestea se vor dezvolta ca valurile ce pornesc de la o pietricică aruncată în apă. Primul val este mic, dar următoarele sunt mai largi și tot mai largi, până când ating țărmul.

Fraților, e nevoie să facem ceva pentru a pune lucrurile în mișcare pentru Dumnezeu. E nevoie să facem ceva pentru salvarea sufletelor, pentru ca în cele din urmă să putem intra în bucuria Domnului nostru, ca să putem aduce laude Domnului deoarece am fost mijloace în salvarea unora, prin El. Unii poate că vor spune: „Am fost salvat prin intermediul tău; tu m-ai salvat prin Isus Hristos.” În felul acesta vom intra în bucuria Domnului nostru. Acesta este felul în care avem de lucrat. Nu putem ști aici care este efectul lucrării noastre, dar în veșnicie vom vedea ce am făcut pentru Stăpânul nostru. Vom face planuri și metode de a îndeplini aceste planuri la literă? Atunci binecuvântările Domnului vor însoți eforturile noastre. [150]