Manuscrisul 24, 1890
18 mai 1890
ISUS, RĂSCUMPĂRĂTORUL ȘI STĂPÂNUL NOSTRU
„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El. […] Și Cuvântul S‑a făcut trup și a locuit printre noi, și noi am privit slava Lui: o slavă ca a singurului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” „căci Pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer și dă viață lumii. «Doamne», I‑au zis ei, «dă‑ne totdeauna această pâine!». Isus le-a zis: «Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine nicidecum nu va flămânzi, și cine crede în Mine nu va înseta niciodată.»”
Rugăciunea mea este: „Doamne, ia povara minții mele, stăpânește-mi judecata, umple-mă cu Duhul Tău.” Chiar și în slăbiciunea mea vreau să-L slăvesc pe Domnul. Vreau să-mi pun încrederea în El; vreau să am credința sinceră care lucrează prin dragoste și curățește sufletul. Avem nevoie să cultivăm credința și iubirea, pentru că bisericile noastre se strică din cauza necredinței și împietririi inimii. E nevoie să-L rugăm pe Dumnezeu să le dea inimi de carne.
Vorbind cu Ioan, Isus spune: „Îngerului bisericii din Efes scrie‑i: «Iată ce zice Cel ce ține cele șapte stele în mâna dreaptă, Cel ce umblă prin mijlocul celor șapte sfeșnice de aur: ‘Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta și că nu‑i poți suferi pe cei răi, că i‑ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt și i‑ai găsit mincinoși, că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n‑ai obosit.’»” Aici este prezentat un stadiu înalt de înaintare în cunoștință spirituală. „Dar – [665] spune Martorul credincios – am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi. Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi! Dacă nu, voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești […] Cine are urechi să asculte ce le zice bisericilor Duhul. «Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu.»”
Au bisericile noastre urechi de auzit? Vor lua seama? Vor ele să primească prin credință ungerea cerească, undelemnul harului, care să le țină candelele aprinse ca să-și poată vedea defectele, să vadă că le lipsește dragostea lui Dumnezeu? Este cert că iubirea, iubirea serioasă, arzătoare pentru Isus este pe moarte în bisericile noastre. Se va trezi fiecare membru din bisericile noastre? Se vor îmbrăca ei cu Isus Hristos? Vor lua ei seama la cerințele Lui clare? „Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi!” Faptele dintâi, atunci când iubirea lui Dumnezeu umplea sufletul cu puterea ei energizantă, transformatoare – ce simplă era credința, ce plină de credință era încrederea în Domnul, ce prețios era Numele lui Isus! Iubirea Sa topea și supunea inima mândră. Bătaia lui Isus la ușa inimii primea răspunsul inimii care deschidea și ura bun venit Musafirului ceresc.
„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine.” Astfel ilustrează Mântuitorul lumii lucrarea Duhului Sfânt asupra inimii omenești. Agentul viu, printr-un act al credinței pe care o posedă, se pune în mâinile Domnului ca să lucreze în el voia Sa, după buna Sa plăcere. Ei bine, trebuie să aibă loc o continuă exercitare a credinței pentru a fi în Hristos, pentru a fi ținuți în Hristos și a rămâne în El prin credință. Este un proces de antrenare, o [666] disciplinare constantă a inimii și a minții, ca Hristos să facă marea Sa lucrare în inimile omenești. Eul, vechiul eu firesc, moare, și voința lui Hristos devine voința noastră, calea Sa devine calea noastră, iar agentul uman devine, cu inima, mintea și intelectul, un instrument în mâinile lui Dumnezeu pentru a nu mai lucra răutatea, ci neprihănirea lui Hristos.
Omul lucrează și cooperează cu Dumnezeu; harul lui Dumnezeu lucrează continuu având consimțământul omului, pentru a desăvârși un caracter asemenea lui Hristos. În planul divin, Dumnezeu nu face nimic fără cooperarea omului. El nu constrânge voința omului. Aceasta trebuie dată cu totul lui Dumnezeu, altfel Domnul nu poate să îndeplinească lucrarea divină pe care ar putea s-o facă prin agentul uman. Isus a declarat că într-un anumit loc nu a putut face multe minuni printre oameni din pricina necredinței lor. El a dorit să facă pentru ei în acel loc ceea ce știa că aveau nevoie să fie făcut, dar nu a putut pentru că necredința a barat drumul. Olarul nu poate modela și face spre cinste ceea ce nu a fost pus în mâinile Lui. Viața de creștin este o viață de predare zilnică, de supunere și biruință continuă, cu obținerea de noi biruințe în fiecare zi. Aceasta înseamnă creșterea în Hristos, formarea vieții după modelul divin.
Hristos spune bisericii: „Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi.” Aceasta este reprezentată ca o stare căzută din punct de vedere spiritual. „Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi! Dacă nu, voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” Iubirea cea nouă, cea dintâi, care umplea inima, nu se manifesta doar printr-o dragoste arzătoare față de Dumnezeu, ci și prin iubire față de toți oamenii făcuți după chipul Său. Exista o lumină cerească blândă care strălucea în suflet. Ea nu a rămas acolo, închisă sub obroc, ci a fost răspândită, [667] pentru că era exprimarea practică a voinței lui Dumnezeu. Se trăia în mod activ o iubire vie, sfântă, sfințită în Hristos Isus.
Apostolul Pavel spune: „Oare nu știți că cei nedrepți nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu? […] Și așa erați unii dintre voi! Dar ați fost spălați, ați fost sfințiți, ați fost îndreptățiți în Numele Domnului Isus Hristos și prin Duhul Dumnezeului nostru.”
Consacrarea, evlavia și sfințirea întregului om vine prin Isus Hristos, Neprihănirea noastră. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie cultivată continuu. O, cum strigă inima mea către Dumnezeul cel viu pentru a avea gândul lui Isus Hristos! Doresc să pierd eul din vedere. Vreau să lucrez cu toate puterile pe care sunt capabilă să le exercit, ca să salvez sufletele pentru care Hristos a oferit jertfa infinită a vieții Sale prețioase. Trebuie să caut zilnic înțelepciune, ca să știu cum să lucrez cu sufletele care sunt prinse în cursa lui Satana. Sunt multe suflete iubite care greșesc, dar pe care, dacă am fi pătrunși de Duhul lui Hristos, le-am putea câștiga înapoi pentru Dumnezeu. În ciuda păcatelor și nebuniilor lor, Dumnezeu îi iubește. El L-a dat pe singurul Său Fiu preaiubit pentru a-i salva; și pentru că i-a iubit, L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Noi trebuie să ne ținem întotdeauna strâns de Isus Hristos, pentru a fi continuu părtași de natură divină, având un interes personal profund față de cei care odată au fost prietenii noștri cei mai buni, dar care în timpul de ispită au ridicat călcâiul împotriva noastră. Iubirea lui Hristos nu trebuie stinsă din suflet.
Prejudecata împotriva mea nu mă poate face să fiu ceea ce ei cred că sunt, și eu nu voi simți asprime față de ei; dar când îi văd pe proprii mei frați de credință, oameni cu responsabilități, lucrând în întuneric, mă doare inima. Ei nu m-au rănit pe mine, ci pe Domnul Isus, care m-a împuternicit să duc solia Sa pentru ei. Iar eu nu pot decât să plâng, gândindu-mă la firile încăpățânate și suferinde, care nu vor [668] să primească dovezile arătate. Ei au o înfățișare de aparentă nepăsare, dar nu este așa. Ei s-ar schimba bucuroși față de mine și de aceia pe care i-au nedreptățit profund prin gânduri, cuvinte și influență, dacă ar putea evita umilința de a spune: „Am greșit. Îmi mărturisesc greșelile. Vrei să mă ierți?” Voința mândră și încăpățânată va evita tocmai subiectele cu care ar trebui să stea față în față dacă sufletele lor ar fi convertite. Of, nu vor rupe ei niciodată vraja lui Satana, care este asupra lor? Vor prețui până la final mândria lor? Cât de mult tânjește inima mea să-i vadă liberi și nu în puternicele amăgiri ale lui Satana.
În timp ce o categorie pervertește învățătura îndreptățirii prin credință și neglijează să se supună condițiilor arătate în cuvântul lui Dumnezeu – „dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele” –, este o greșeală tot atât de mare cea a celor care pretind a crede și a asculta de poruncile lui Dumnezeu, dar care se așază în opoziție cu prețioasele raze de lumină (noi pentru ei) reflectate de la crucea de pe Calvar. Ei nu văd lucrurile minunate din legea lui Dumnezeu. Pentru toți cei care sunt împlinitori ai cuvântului și ai oricărei porunci de ascultare, este și o promisiune foarte sigură în dreptul poruncii. Am pierdut foarte mult pentru că nu am avut deschiși ochii minții, ca să pricepem lucrurile minunate ale legii lui Dumnezeu. Pe de o parte, cei religioși au despărțit în general legea de evanghelie, în timp ce pe de altă parte, noi am făcut aproape același lucru, dar dintr-un alt punct de vedere. Noi nu am înălțat înaintea oamenilor neprihănirea lui Hristos și nici deplina semnificație a marelui Său plan de răscumpărare. L-am lăsat pe dinafară pe Hristos și iubirea Lui inegalabilă și am introdus teorii și raționamente, am predicat argumente.
Oameni neconvertiți au stat la amvon și au rostit predici; inimile lor nu au cunoscut niciodată în experiența lor, printr-o credință vie care se prinde [669] cu încredere de aceasta, dovada dulce a iertării păcatelor lor. Cum pot aceștia să predice iubirea, simpatia, iertarea lui Dumnezeu pentru toate păcatele lor? „Priviți și veți trăi.” Privind la crucea Calvarului veți simți dorința de a purta crucea. Răscumpărătorul lumii, atârnat pe crucea de pe Calvar. Priviți pe Mântuitorul lumii, pe Cel în care locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Poate cineva să privească și să vadă jertfa Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, fără ca inima să fie topită și zdrobită, gata de a se supune lui Dumnezeu cu inima și cu sufletul?
Să fie foarte clar oricărei minți: dacă Îl primim pe Hristos ca Răscumpărător, trebuie să-L primim drept Conducător. Noi nu putem avea asigurarea, încrederea neclintită în Hristos ca Mântuitor al nostru, până când nu Îl recunoaștem și până când nu ne supunem poruncilor Lui. În felul acesta, dovedim că suntem de partea lui Dumnezeu. Atunci credința noastră dă un sunet veritabil. Ea lucrează prin dragoste. Spuneți din toată inima voastră: „Doamne, cred că Tu ai murit ca să îmi răscumperi sufletul. Dacă Tu ai socotit de așa o valoare sufletul meu, încât să-Ți dai viața pentru mine, atunci Îți încredințez viața mea cu toate posibilitățile și cu toate slăbiciunile, ca să o păzești.” Voința trebuie să fie adusă în perfectă armonie cu voința lui Dumnezeu. Când se întâmplă aceasta, nu va mai exista împotrivire față de fiecare rază de lumină care strălucește în inimă și în cămările minții, iar sufletul nu va mai fi baricadat cu prejudecăți, numind lumina întuneric și întunericul lumină. Luminii din cer i se va ura bun venit, ca unei lumini care să inunde cămările sufletului, ceea ce va fi muzică înaintea lui Dumnezeu. Cât de mult credem din inimă acest cuvânt: „Apropiați-vă de Dumnezeu, și El Se va apropia de voi”? Aceasta înseamnă să stăm mult în rugăciune cu Domnul.
Cei educați în scepticism și care nutresc necredința, țesând în experiența lor îndoieli și întrebări, atunci când sunt aduși sub convingerea Duhului lui Dumnezeu, văd că este de datoria lor personală să-și mărturisească necredința și să-și deschidă inimile ca să accepte lumina care le este trimisă, să pășească prin credință din rău spre bine și din îndoială spre credință, să se [670] consacre fără rezerve lui Dumnezeu ca să urmeze lumina Lui în locul scânteilor din proprii lor tăciunii. Pe măsură ce își păstrează un spirit de consacrare, ei vor vedea lumina crescând, iar lumina va fi din ce în ce tot mai strălucitoare până în ziua cea desăvârșită. Necredința care este nutrită în suflet are o putere de vrajă; sămânța care este semănată își va da recolta ei. Dar ei trebuie să smulgă încontinuu orice rădăcină de necredință, iar aceste plante otrăvitoare vor înceta să crească dacă nu mai sunt hrănite prin cuvinte și acțiune, iar sufletul trebuie să aibă plantele credinței și ale iubirii cultivate în solul inimii și prețuite.
Nimeni să nu se teamă că va ajunge la extremism, cât timp este un student atent al cuvântului, umilindu-și sufletul la fiecare pas. Hristos trebuie să locuiască în el prin credință. El, Exemplul lor, a fost stăpân pe Sine. A umblat în umilință. A avut o demnitate adevărată. A avut răbdare. Dacă noi, cei care acceptăm îndreptățirea prin credință în mod individual, posedăm aceste trăsături de caracter, nu vom ajunge la extremism. Hristos nu a greșit niciodată în judecata Sa în ce privește oamenii sau adevărul. El nu a fost înșelat niciodată de aparențe. Niciodată nu a pus vreo întrebare care să nu fi fost necesară. Nu a dat niciodată vreun răspuns care să nu fi fost potrivit și la obiect. A adus la tăcere vocea preoților șireți, răutăcioși și gata să critice, prin faptul că a pătruns dincolo de suprafață și le-a atins inima, aruncând lumină în conștiința lor; aceasta i-a deranjat, dar nu au vrut să cedeze convingerii. Hristos nu a ajuns niciodată la extreme, nu Și-a pierdut niciodată stăpânirea de Sine sau echilibrul minții din cauza vreunei emoții. Nu a călcat niciodată legea bunului simț și a înțelepciunii de a ști când să vorbească și când să tacă. Dacă toți cei care pretind că văd razele cele prețioase ale luminii Soarelui neprihănirii vor urma exemplul lui Hristos, nu vor mai exista extremiști. [671]
Exemplul lui Hristos se află înaintea noastră, pentru a păstra legea în strânsă legătură cu evanghelia. Acestea nu pot fi separate. Calmul și stăpânirea de sine să fie cultivate și menținute cu perseverență, căci acesta a fost caracterul lui Hristos, chiar în timp ce expresiile vehemente ale falșilor oameni religioși cu pretenții îndrăznețe, care vorbeau tare și îndelung și pe care le auzim și astăzi spun: „Sunt sfânt, sunt fără păcat”; însă ei nu au nici cea mai slabă temelie pentru afirmația lor. Nu auzim nicio declarație de credință făcută în mod gălăgios, nici nu vedem strâmbături trupești sau manifestări ieșite din comun la Autorul întregului adevăr.
Aduceți-vă aminte că în El a locuit trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Dacă Hristos locuiește în inimile noastre prin credință, atunci, privind felul în care a trăit El, vom căuta să fim ca Isus – curați, împăciuitori și neîntinați. Îl vom descoperi pe Hristos în caracterul nostru. Nu numai că vom primi și absorbi lumina, ci o vom și răspândi. Vom înțelege tot mai clar și mai precis ce este Isus pentru noi. Simetria, iubirea și bunăvoința care au existat în viața lui Isus Hristos vor străluci în viețile noastre. [672]