Manuscrisul 27, 1889
Denver, Colorado, 13 septembrie 1889

SFATURI PENTRU SLUJITORII EVANGHELIEI

Nevoia de a avea o înțelegere corectă despre neprihănirea prin credință

În urma unei invitații, am adresat predicatorilor, în cortul lor, câteva observații. Am discutat despre alcătuirea celor mai bune planuri pentru educarea poporului în ce privește religia de zi cu zi.

Mulți din poporul nostru par să nu știe ce este credința. Mulți se plâng de întuneric și de descurajări. I-am întrebat: „Sunt îndreptate fețele voastre spre Isus? Îl priviți pe El, Cel care este Soarele neprihănirii?” Este nevoie să definiți clar în fața bisericilor problema credinței și a dependenței totale de neprihănirea lui Hristos. În cuvântările și în rugăciunile voastre, s-a stăruit prea puțin asupra lui Hristos, a iubirii Lui inegalabile, a marelui sacrificiu făcut pentru noi, așa încât Satana aproape că a eclipsat înțelegerea pe care ar trebui să o avem și trebuie să o avem despre Isus Hristos. Noi trebuie să ne încredem mai puțin în ființele omenești pentru ajutor spiritual și mult, mult mai mult în apropierea de Isus Hristos ca Răscumpărător al nostru. Putem stărui cu hotărâre asupra atributelor cerești ale lui Isus Hristos. Putem vorbi despre iubirea Lui, putem povesti și cânta despre îndurările Lui, putem face din El Mântuitorul nostru personal. Atunci suntem una cu Hristos. Iubim ceea ce a iubit Hristos, urâm păcatul, pe care Hristos l-a urât. Trebuie să se vorbească despre aceste lucruri; trebuie să se stăruie asupra lor.

Mă adresez slujitorilor evangheliei. Conduceți poporul pas cu pas, stăruind asupra eficienței lui Hristos până când, printr-o credință vie, ei ajung să-L vadă pe Hristos așa cum este – să-L vadă în plinătatea Lui, un Mântuitor care iartă păcatele, Unul care poate ierta toate fărădelegile noastre. Privind suntem schimbați după asemănarea Lui. Acesta este adevărul prezent. Noi am vorbit despre lege. Este bine. Însă noi L-am înălțat doar ocazional pe Hristos ca Mântuitor care ne iartă păcatele. [429]

Trebuie să-L păstrăm înaintea ochilor pe Mântuitorul care ne iartă păcatele. Însă trebuie să-L prezentăm în adevărata Sa poziție – venind să moară pentru a înălța și a slăvi legea lui Dumnezeu, pentru a-l îndreptăți pe păcătosul care își pune toată încrederea în meritele sângelui unui Mântuitor răstignit și înviat. Aceste lucruri nu au fost prezentate clar.

Solia care conduce la mântuirea sufletelor, solia îngerului al treilea, este solia care trebuie vestită lumii. Poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus – ambele sunt importante, nespus de importante, și trebuie să fie vestite cu la fel de multă energie și putere. Asupra primei părți a soliei s-a stăruit foarte mult, asupra ultimei părți, doar ocazional. Credința lui Isus nu este înțeleasă. Noi trebuie să vorbim despre ea, trebuie să o trăim, să ne rugăm pentru ea și să educăm poporul cum să aducă în viața lui zilnică această parte a soliei. „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2:5).

S-au rostit predici întregi, uscate și lipsite de Hristos, în care Numele lui Isus abia a fost amintit. Inima vorbitorului nu este supusă, nu este încălzită de iubirea lui Isus. Vorbitorul stăruie asupra unor teorii uscate. Vorbirea lui nu face mare impresie. El nu are ungerea divină. Cum poate atunci să miște inimile oamenilor? Avem nevoie să ne pocăim și să fim transformați. Da, predicatorul are nevoie să fie transformat. Poporul trebuie să Îl vadă pe Isus înălțat înaintea lui și trebuie implorat să privească și să trăiască.

De ce sunt buzele noastre atât de tăcute când este vorba de subiectul neprihănirii lui Hristos și al iubirii Lui față de lume? De ce nu dăm poporului ceea ce îl poate înviora și îl poate învia la o viață nouă? Apostolul Pavel este umplut de extaz și de adorație când declară: „Și fără a se putea contesta, mare este taina evlaviei: Dumnezeu a fost manifestat în carne, declarat drept în Duhul, văzut de îngeri, predicat neamurilor, a fost crezut în lume și primit sus în glorie” (1 Timotei 3:16). [430]

„Între voi să fie gândirea aceasta, care era și în Hristos Isus. El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, n‑a socotit drept un lucru de apucat a fi deopotrivă cu Dumnezeu ci S‑a dezbrăcat de Sine Însuși, a luat chip de rob și s‑a făcut asemenea oamenilor. La înfățișare a fost găsit ca un om, S‑a smerit, a fost ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce. […] pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi din ceruri, de pe pământ și de sub pământ și orice limbă să dea mărturie că Isus Hristos este Domn, spre slava lui Dumnezeu Tatăl” (Filipeni 2:5-11).

„În care avem răscumpărarea [și, prin sângele Lui], iertarea păcatelor. El este chipul Dumnezeului nevăzut, Întâiul Născut pus peste toată creația, Căci prin El au fost create toate lucrurile care sunt în ceruri și pe pământ, cele văzute și cele nevăzute: fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El și pentru El. El este mai înainte de toate și toate se țin prin El” (Coloseni 1:14-17).

Aceasta este marea temă cerească care a fost în mare măsură neglijată și nu s-a vorbit despre ea, pentru că Hristos nu a luat chip înăuntrul minții omenești. Satana și-a dorit întotdeauna să fie așa, pentru ca Hristos să nu fie tema contemplării și adorării. Numele acesta, atât de puternic, atât de important, ar trebui să fie pe buzele fiecărui om.

„Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care mi‑a dat‑o Dumnezeu în folosul vostru, ca să răspândesc din plin Cuvântul lui Dumnezeu, taina ținută ascunsă de veacuri și de generații, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a vrut să le descopere care este bogăția slavei acestei taine între neamuri, anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om cu toată înțelepciunea ca să‑i înfățișăm pe toți oamenii desăvârșiți în Hristos [Isus]. [431] Pentru aceasta mă trudesc și mă lupt după lucrarea Lui, care se manifestă prin mine cu putere” (Coloseni 1:25-29).

Aceasta este lucrarea slujitorilor lui Hristos. Din cauză că nu se face această lucrare, din cauză că Hristos și caracterul Său, cuvintele Sale și lucrarea Sa nu au fost prezentate înaintea poporului, starea religioasă a bisericilor mărturisește împotriva învățătorilor lor. Bisericile sunt pe moarte pentru că Hristos este prea puțin prezentat. Ele nu au nici viață spirituală, nici discernământ spiritual.

Învățătorii poporului nu au cunoscut în mod personal, printr-o experiență vie, Izvorul dependenței și al tăriei lor. Iar când Domnul ridică bărbați și îi trimite cu solia pentru timpul prezent ca să o transmită poporului – o solie care nu este adevăr nou, ci tot același adevăr pe care l-a predicat Pavel, chiar Hristos însuși l-a predicat –, lor li se pare o învățătură străină. Încep să îndemne poporul – un popor aflat pe moarte pentru că Hristos nu a fost înălțat înaintea lor și ei nu au fost astfel întăriți – să fie prevăzător și spun: „Nu vă grăbiți. Mai așteptați, nu primiți învățătura aceasta până când nu știți mai mult despre ea.” Iar slujbașii predică aceleași teorii uscate, în timp ce poporul are nevoie de mană proaspătă. Caracterul lui Hristos este un caracter extraordinar de perfect, iar El trebuie înălțat, El trebuie scos în evidență, pentru că El este puterea, energia, sfințirea și neprihănirea tuturor celor care cred în El. Bărbații cu spirit fariseic consideră că vor fi în siguranță dacă se vor ține de vechile lor teorii bune și nu vor avea de-a face cu solia trimisă de Dumnezeu poporului Său. Așa au gândit și fariseii din vechime, iar exemplul lor ar trebui să-i avertizeze pe slujbașii noștri să se ferească de tărâmul mulțumirii de sine.

Este nevoie acum de o putere care să vină peste noi și să ne provoace la sârguință și la o credință serioasă. Apoi, botezați cu Duhul Sfânt, [432] să ia chip în noi Hristos, nădejdea slavei. Atunci Îl vom prezenta pe Hristos ca obiectul divin al credinței și iubirii noastre. Vom vorbi despre Hristos, ne vom ruga lui Hristos și despre Hristos. Vom lăuda Numele Lui cel sfânt. Vom prezenta înaintea oamenilor minunile Lui, tăgăduirea Lui de sine, jertfirea Lui de sine, suferințele Lui, răstignirea Lui, învierea și înălțarea Lui la cer. Acestea sunt temele evangheliei care inspiră și trezesc iubirea și înflăcărarea intensă a inimii. În acestea se găsesc tezaurele înțelepciunii și cunoștinței, o fântână care nu seacă niciodată. Cu cât căutați mai mult aceste experiențe, cu atât viața voastră va fi mai valoroasă.

Apa cea vie poate fi scoasă din fântână fără ca izvorul să sece. Slujitorii evangheliei vor fi bărbați puternici dacă Îl pun întotdeauna pe Domnul înaintea lor și dacă își consacră timpul studierii caracterului Său adorabil. Dacă vor face aceasta, nu va exista nicio apostazie, nimeni nu se va separa de conferință din cauza faptului că ei, prin practicile lor murdare, aruncă dizgrație asupra cauzei lui Dumnezeu și Îl fac de rușine pe Isus. Puterile fiecărui slujitor al evangheliei ar trebui să fie implicate în a educa bisericile cum să-L primească prin credință pe Isus ca Mântuitor al lor personal, să-L accepte în viețile lor și să facă din El Modelul lor, să învețe de la Isus, să creadă în Isus și să-L înalțe pe Isus. Slujitorul trebuie să studieze personal caracterul lui Hristos. El ar trebui să cântărească adevărul și să mediteze la tainele răscumpărării, îndeosebi la lucrarea de mijlocire pe care o face Hristos în acest timp.

Dacă Hristos este totul în toți, pentru fiecare dintre noi, de ce nu se vorbește mai mult în bisericile noastre despre întruparea Lui și despre jertfa Lui ispășitoare? De ce nu-L laudă inimile și buzele noastre pe Răscumpărătorul? Cei răscumpărați vor face aceasta de-a lungul veacurilor nesfârșite ale veșniciei. [433]

Avem nevoie de o legătură vie cu Dumnezeu în mod personal, ca să Îl putem prezenta pe Isus. Atunci putem prezenta experiența noastră vie, personală a cunoașterii lui Hristos prin experiență și prin credință. Noi L-am primit pe Hristos și cu ardoare divină putem vorbi despre puterea care ne însoțește. Poporul trebuie atras la Hristos. Eficiența Lui mântuitoare trebuie scoasă în evidență.

Adevărații învățăcei, șezând la picioarele lui Hristos, descoperă pietrele prețioase ale adevărului rostit de Mântuitorul nostru, înțeleg semnificația lor și le apreciază valoarea. Și pe măsură ce devin tot mai umili și mai dispuși să învețe, înțelegerea le va fi deschisă tot mai mult pentru a descoperi lucrurile minunate ale legii Sale, deoarece Hristos le-a prezentat în linii clare, precise.

Învățătura harului și a mântuirii prin Isus Hristos este o taină pentru mare parte dintre cei care au numele scrise în registrele bisericii. Dacă Hristos S-ar afla pe pământ, vorbind poporului Său, El i-ar mustra pentru că sunt înceți la învățare. Le-ar spune celor înceți și lipsiți de înțelegere: „V-am încredințat adevăruri privitoare la mântuirea voastră, a căror valoare nici nu o bănuiți.”

Oh, dacă s-ar putea spune despre slujbașii care predică poporului și bisericilor: „Atunci le-a deschis mintea, ca să înțeleagă Scripturile” (Luca 24:45). Vă spun în temere de Dumnezeu că, până în prezent, adevărurile Bibliei aflate în legătură cu marele plan de răscumpărare sunt foarte puțin înțelese. Adevărul se va descoperi încontinuu, se va dezvolta și se va lărgi, deoarece este divin, întocmai ca Autorul Său.

Isus nu a comentat toate învățăturile și nici nu a stăruit neîncetat asupra fiecăreia, ci adesea S-a exprimat în propoziții scurte, ca Unul care semăna semințele cerești ale învățăturilor ca pe niște perle ce trebuie să fie adunate de lucrătorul plin de discernământ. Învățăturile credinței și harului se văd în tot ce a prezentat El. [434] Oh, de ce nu dau predicatorii bisericilor hrana aceea care le va da vigoare și sănătate spirituală? Rezultatul ar fi o experiență bogată în ascultarea practică față de cuvântul lui Dumnezeu. De ce nu întăresc acești slujitori ceea ce a mai rămas și este pe moarte?

Când s-a apropiat vremea despărțirii de ucenicii Săi, Hristos a căutat să le dea o mângâiere cât mai mare. Le-a promis că le va da Duhul Său cel Sfânt – Mângâietorul – pentru a se uni cu efortul lor omenesc. Care dintre făgăduințe este cel mai puțin experimentată, cel mai puțin împlinită în biserică, dacă nu făgăduința Duhului Sfânt? Când este neglijată binecuvântarea aceasta, care atrage după ea toate binecuvântările, rezultatul sigur este uscăciunea spirituală. Aceasta este o mustrare pentru cel care predică teorii. Biserica trebuie să se ridice și să nu se mai mulțumească cu o rouă sărăcăcioasă.

Oh, de ce acceptă membrii bisericilor noastre să fie lipsiți de privilegiile lor? Ei nu înțeleg în mod personal nevoia influenței Duhului lui Dumnezeu. Biserica poate spune, ca și Maria: „L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus” (Ioan 20:13).

Pastorii care predică adevărul prezent sunt dispuși să recunoască necesitatea influenței Duhului Sfânt pentru a produce convingerea de păcat și convertirea sufletelor, și faptul că influența aceasta trebuie să însoțească predicarea cuvântului. Însă ei nu simt îndeajuns importanța acestei influențe, încât să o cunoască în mod practic și profund. Faptul că harul și influența divină a adevărului se află în prea mică măsură în inimile lor, îi împiedică să deosebească lucrurile spirituale și să prezinte nevoia reală a acestora în biserică. Așa că ei abia se târăsc, împiedicați în creșterea spirituală, pentru că slujirea lor este o religie legalistă. Ei nu simt că puterea harului lui Dumnezeu este o necesitate vie, efectivă, un principiu vital. [435]

Oh, dacă toți ar putea vedea aceasta și ar îmbrățișa solia dată lor de Dumnezeu! El i-a ridicat pe slujitorii Săi să prezinte adevărul care, din cauză că implică a lua crucea, a fost pierdut din vedere și este îngropat sub gunoiul formalismului. Acest adevăr trebuie recuperat și așezat din nou în cadrul adevărului prezent. Cerințele lui trebuie susținute; trebuie să i se dea locul cuvenit în solia îngerului al treilea. Fie ca toți slujitorii lui Hristos să vestească un post, să cheme o adunare sfântă și să-L caute pe Dumnezeu câtă vreme poate fi găsit. Chemați-L acum, când sunteți prosternați la piciorul crucii Calvarului. Dezbrăcați-vă de orice mândrie și, ca păzitori reprezentativi ai bisericii, plângeți între tindă și altar, strigând: „Îndură-Te Doamne de poporul Tău, și nu da de ocară moștenirea Ta. Fă-ne după cum voiești, dar nu lua de la noi, de la poporul Tău, Duhul Tău cel Sfânt.” Rugați-vă, oh, rugați-vă pentru revărsarea Duhului lui Dumnezeu! [436]