Scrisoarea 4, 1889
Battle Creek, Mich., 23 iulie 1889

CĂTRE FRAȚII MADISON ȘI HOWARD MILLER

Frații mei,

Există lecții esențiale pe care trebuie să le învățați. Voi aveți o teorie a adevărului, dar fără spiritul acestuia. Voi nu aveți în inimă puterea lui Dumnezeu care atrage sufletele la Isus. Fratele Madison Miller este pus într-o poziție de responsabilitate, în care ar putea fi o mare binecuvântare pentru biserici, dacă ar fi într-o relație corectă cu Dumnezeu, însă el crede că îndeplinește toate condițiile necesare pentru poziția aceasta, pe când el nu posedă harul sfințitor al lui Hristos. El nu are asigurarea binecuvântată că făgăduințele lui Dumnezeu sunt pentru el. El nu știe ce înseamnă a umbla prin credință. El nu reușește să examineze cu atenție punctele de doctrină noi pentru el și este gata să critice și să lupte împotriva a ceea ce nu înțelege, iar necredința este primul lucru care se recomandă prin aceasta. El răspândește semințele îndoielii, fără să caute cu seriozitate ca harul lui Hristos să fie în sufletul său. El nu este personal interesat de adevăr așa cum este el în Isus. El nu-I dă slavă lui Dumnezeu pentru descoperirea minunată a iubirii Lui în faptul că a făcut ca mântuirea să fie la îndemâna lui. El este îmbibat de spiritul fariseismului care îndepărtează sufletul de lumina cerului. Pentru că este mulțumit de sine, nu-și vede propria lipsă spirituală.

Dacă vrea să fie un soldat de succes al crucii, trebuie să fie transformat prin puterea harului divin. Spiritul lui trebuie înmuiat și supus, înainte să poată lucra în armonie cu Hristos. [388]

Frate Miller, de ce tu și fratele tău Howard ați fost atât de nepăsători la întâlnirea din Wexford? Duhul Domnului a lucrat în mod vizibil, însă voi nu ați recunoscut această realitate. Voi nu ați transmis nicio mărturie în armonie cu mărturia celor prin care lucra Dumnezeu. De ce ați venit la întâlnire, cheltuielile fiindu-vă acoperite și timpul vostru recompensat, dacă nu ați putut oferi nimic care să aducă lumină în sufletele altora? Ați socotit că indiferența voastră va fi considerată o virtute? Voi nu ați făcut nimic pentru ca lucrarea să înainteze la acea întâlnire. Nu v-ați împărtășit din spiritul prezent acolo și ar fi fost mai bine să fi rămas acasă cu îndoielile și criticile voastre, decât să veniți la întâlnire.

Domnul a fost în tabără, sufletele au fost hrănite, încurajate și binecuvântate, însă voi ați rămas departe de atingerea vindecătoare a Duhului lui Dumnezeu. Un șuvoi [389] de apă se va ridica la înălțimea izvorului ei. Așa este și cu religia. Dacă vine de la Dumnezeu, va duce la Dumnezeu. Cel care are legătură cu Hristos este un misionar viu. Pe măsură ce primește apa vieții, o dă mai departe și altora. Ați băut voi din apele cele vii? Ați dat din ele și altora? Domnul ne-a încredințat o solie plină de importanță, a cărei influență se întinde până în veșnicie. Noi avem de transmis oamenilor vești care le vor aduce bucurie în suflete.

Voi aveți un rol în lucrarea școlii de Sabat. În lucrarea aceasta este nevoie de oameni care să nu lucreze în mod mecanic, ci cu seriozitate, pentru că harul transformator al lui Hristos este peste inimile lor. În ramura aceasta a lucrării avem nevoie de oameni care se folosesc de privilegiul de a bea din izvorul vieții, ale căror suflete sunt pline de recunoștință și laudă, și care îi pot conduce pe alții la fântâna din care țâșnesc apele cele vii.

Frate Howard, în eforturile pe care le depui în cadrul lucrării misionare și a celei cu broșuri, ar trebui să ai spiritul lui Hristos în tot ce faci și spui. Tu ai nevoie de spiritul marelui Învățător. Tu ai nevoie de spiritul unui copilaș, ai nevoie să fii conștient de propria ta slăbiciune, dispus să fii instruit pe calea cea dreaptă. Dacă ai avea acest spirit, nu ai fi uscat și formal, lipsit de viață, ci ai învăța de la marele Învățător lecțiile cele prețioase ale înțelepciunii.

Aprecierea de sine, care este vrednică de urât înaintea lui Dumnezeu, este nutrită și întărită de mulți dintre frații noștri, iar unii dintre ei au socotit că este o virtute în a critica ideile, planurile și lucrarea altora. Frații Madison și Howard Miller [390] au luat parte activă la criticarea planurilor care se făceau pentru înaintarea lucrării. Ei au simțit că trebuie să se țină de tot ce li se pare demn de contestat și că trebuie să scoată în evidență fiecare problemă. Dacă opiniile lor ar fi fost primite, dacă s-ar fi urmat sfatul lor, s-ar fi făcut mult mai puțin decât s-a făcut pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. În timp ce ei sunt gata să sugereze planuri și să critice eforturile altora, ei înșiși nu-și pun tot sufletul în lucrare, nici măcar pentru a-și realiza propriile planuri. Nu este plăcut pentru alții să se unească cu ei, din cauza obiceiului pe care îl au de a da înapoi și a critica. Este greu pentru lucrători să se sfătuiască împreună cu ei, precum și lor le este greu să primească sfat. Când bărbații aceștia sunt invitați în comitete pentru a sfătui cu privire la căile și mijloacele pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, adeseori împovărează lucrarea cu critică, așa încât este dificil ca aceasta să fie dusă înainte. Cuvintele lor, nu numai că nu aduc încurajare, ci de multe ori sunt chiar o piedică serioasă.

Fratele Fargo ar fi fost un sfetnic înțelept pentru fratele Van Horn, dacă nu ar fi avut experiența nefericită pe care a avut-o la Minneapolis. Înțelegerea lui a fost pervertită de la această întâlnire încoace. Fratele Howard Miller, în starea lui actuală, va fi o piedică pentru orice ședință de consfătuire. El va rămâne tăcut sau, dacă va vorbi, de cele mai multe ori va vorbi doar ca să-i descurajeze pe cei care îi prezintă planuri pe care să le analizeze. De multe ori i-au fost prezentate planuri alcătuite cu înțelepciune, dar pentru că nu au fost alcătuite de el însuși, le-a dezaprobat, făcând astfel să se renunțe la ele, deși ar fi trebuit aduse la îndeplinire. [391] Este cu atât mai rău că a fost în legătură cu fratele Van Horn, pentru că nu l-a ajutat așa cum ar fi trebuit. El nu ar trebui să creadă că principala lui sarcină în poziția oficială pe care o are este de a ridica obiecții și a bloca roțile. Fratele Van Horn nu are nevoie de asemenea piedici. El are nevoie de oameni care să ridice și să împingă, să acopere într-un mod lipsit de egoism neajunsurile lui. Dacă frații Miller consideră că felul lor de acțiune este înțelept, atunci sunt tare înșelați. Caracterul lor trebuie transformat, ca să poată fi de folos în cauza lui Dumnezeu și să poată primi în cele din urmă răsplata celui biruitor.

Este ușor să găsești defecte în planuri și să vezi greutăți în îndeplinirea lor. Este mult mai bine să-ți asumi niște riscuri, decât să nu faci nimic altceva decât să critici. Cei necredincioși care au cercetat țara nu au avut probleme în a vedea și a prezenta obstacole aparent insurmontabile, aflate în calea înaintării poporului lui Dumnezeu. Satana este gata oricând să sugereze necredința, să prezinte obiecții asupra cărora să se discute ore în șir, să descopere dificultăți care aparent nu pot fi învinse. Dar cei care sunt de partea Domnului, de partea credinței, trebuie să nu permită ca vocea oamenilor să-i întoarcă de la ascultarea de vocea lui Dumnezeu, trebuie să facă sforțări și mai hotărâte pentru înaintare. Ei trebuie să insiste pentru înaintare pe calea Domnului cu tot atât de multă seriozitate, cu cât îndoielnicii caută să-i împiedice. Cei care caută să găsească greșeli nu știu ce spirit manifestă. Ei consideră că iubesc adevărul și cauza lui Dumnezeu, dar ideile lor, propriile lor căi le sunt mai dragi decât înaintarea lucrării Domnului, dacă nu este făcută după gândirea lor. Să renunțe la calea sau la voința lor și să primească sfatul și îndrumarea altora, acționând conform cu ele, este asemănător cu scoaterea ochiului drept sau cu tăierea brațului drept.

Separarea de lume este cerută de la toți copiii luminii, [392] dar separarea în sentimente și în simpatie de frații în credință este o greșeală și vine prin intermediul lucrării lui Satana. Să ajute Domnul acestor frați să lucreze pe calea Sa. Ei sunt acum înfășurați în întuneric și nu-și dau seama ce-i face să se împiedice.

Frații Miller au umblat în necredință, fariseism și întuneric, într-o măsură atât de mare încât nu înțeleg ce înseamnă să respiri atmosfera cerului, a credinței, a iubirii, a încrederii și a adevărului. Dacă ei ar fi stat în lumina cea limpede, nu ar fi văzut nimic care să-i oprească de la o cooperare din inimă cu lucrarea altora. Dumnezeu nu are plăcere de spiritul care îi împinge să-i combată pe frații lor și să li se opună. Însă ei nu-și dau seama că spiritul de critică izvorăște din trăsăturile lor de caracter, naturale și cultivate. Ei nu au văzut niciodată că acestea ar fi rele și nu au văzut nici nevoia de a le birui. Domnul poate lucra fără ajutorul sau cooperarea acestor oameni. El nu are nevoie de recunoaștere din partea lor și nu este cu adevărat împiedicat de obiecțiile și împotrivirile lor, căci Dumnezeu va lucra la fel. Dar unii sunt influențați de exemplul lor și chiar ei înșiși pierd mult pentru că nu au un spirit care poate fi educat. Fratele Howard are un spirit de atotsuficiență; nu-și simte propria sărăcie.

„Este cineva înțelept și priceput între voi? Să‑și arate, prin purtarea lui bună, faptele făcute cu blândețea pe care o dă înțelepciunea! Dar dacă aveți în inima voastră invidie amară și duh de ceartă, să nu vă lăudați și să nu mințiți împotriva adevărului! Înțelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, demonică. Căci unde este invidie și duh de ceartă, acolo sunt și tulburări și tot felul de fapte rele. Într‑adevăr, înțelepciunea care vine de sus este în primul rând curată, apoi împăciuitoare, [393] blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, nepărtinitoare, neprefăcută. Și rodul dreptății [neprihănirii] este semănat în pace pentru cei ce fac pace.”

Dacă Hristos S-ar întâlni cu acești certăreți, le-ar spune așa cum i-a spus lui Nicodim: „Dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.” O predare completă a voinței în fața lui Dumnezeu, pocăința, credința și primirea lui Hristos, făcută în spiritul unui copilaș, vor aduce întotdeauna libertate, lumină, binecuvântare și pace în suflet.

Când vă aflați în adunările pentru consfătuire, ar trebui să fiți sub influența Duhului lui Dumnezeu, ar trebui să fiți în stare să înaintați pe același drum, ținând pasul cu soldații lui Hristos. Este de făcut o mare lucrare. Nu vreți să participați la această lucrare, cu inima și sufletul, ca niște santinele credincioase ale lui Dumnezeu? Vreți să-i lăsați pe alții să ducă povara, iar apoi să căutați cu toate puterile să-i împiedicați? Sau vreți să fiți botezați cu Duhul lui Dumnezeu și să lăsați adevărul să aibă putere de modelare, de transformare asupra vieții voastre, asupra caracterului vostru, ca să puteți fi uniți, în armonie cu frații voștri?

La întâlnirile de la Minneapolis, Pottersville și Battle Creek, v-am prezentat principii generale, nădăjduind că veți auzi, veți fi impresionați și veți fi convertiți, ca să nu fie necesar efortul dureros de a mă adresa vouă personal. Dar pentru că ați avut privilegiul de a asculta solia pe care Dumnezeu mi-a dat-o mie și altora, și totuși îndoielile și necredința voastră [394] se întăresc în loc să se micșoreze, sunt speriată pentru voi. Știu că voi și alții aflați într-o poziție similară nu sunteți în lumină, ci sunteți pe terenul vrăjmașului. Amândoi vă așezați singuri acolo unde Duhul lui Dumnezeu nu poate găsi intrare în inimile voastre, mai mult decât a găsit intrare în inimile poporului iudeu atunci când s-au dat pradă necredinței. Prin Hristos, lumina strălucește peste oameni, cerul este în legătură cu pământul, iar îngerii lui Dumnezeu urcă și coboară pe scara aceea tainică. Ei transmit solii de avertizare, mustrare, învățătură, încurajare și iubire. Slava lui Dumnezeu este în capătul de sus al scării și o luminează pe toată lungimea ei. Dumnezeu nu va plănui vreo cale nouă pentru a ajunge la inimile celor care se îndepărtează singuri de lumină. Ei refuză lumina, punându-și în pericol propriile lor suflete.

Frate Howard Miller, tu te-ai încorsetat într-o armură de necredință și mândrie spirituală. Tu nu-L recunoști pe Cel ale cărui obârșii sunt din vremurile străvechi, din zilele veșniciei.

Împăratul slavei a fost găsit la înfățișare în chip de rob, îmbrăcat cu veșmântul omenirii. Când Și-a început lucrarea publică în Nazaret, s-a văzut o demonstrație teribilă și tristă a ceea ce poate fi și va fi natura umană atunci când Satana lucrează în inimă. Isus a declarat că El este Cel uns. Până atunci niciun om nu s-a aventurat să se numească astfel, niciunul dintre cei învățați sau dintre nobilii pământului, niciunul dintre profeți sau regi. Isus S-a ridicat în sinagogă și a citit din profetul Isaia cuvintele pline de har: „Duhul Domnului [395] este peste Mine, pentru că M‑a uns să le aduc săracilor o veste bună, M‑a trimis [să‑i tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită,] să le propovăduiesc prinșilor de război eliberarea și orbilor căpătarea vederii, să‑i eliberez pe cei asupriți și să vestesc anul bunăvoinței Domnului.”

Ochii tuturor celor aflați în sinagogă s-au ațintit asupra Lui, căci divinitatea strălucea prin omenesc, și toți într-un glas au lăudat cuvintele pline de har care ieșeau de pe buzele Lui. Dumnezeu a vorbit inimilor lor și le-a dat o mărturie pe care au recunoscut-o ca fiind adevărul. Dar în curând s-au trezit îndoiala și necredința: „Cine este Acesta care pretinde că este Mesia?” Ei nu se așteptau ca Hristos să vină în felul acesta. Familia Sa era formată din oameni pioși, umili, care nu se distingeau prin bogăție, educație, rang sau putere.

Iudeii așteptau ca Mesia să vină cu pompă și grandoare, ca un mare împărat. Îl așteptau să vină ca un cuceritor, care să-l elibereze pe Israel de sub jugul roman. Ei gândeau că vor putea să strige: „Acesta este împăratul care va domni pe tronul lui David!” Însă Omul acesta, care pretindea că este Unsul lui Dumnezeu, se trăgea dintr-o familie umilă, era fiul lui Iosif și al Mariei. Îl văzuseră urcând și coborând dealurile, Îl văzuseră lucrând în atelierul de tâmplărie – cum putea fi El Mesia? Despre umilința îndurată de Hristos a fost scris mai dinainte în Scriptură ca o descriere a caracterului Său divin și a misiunii Sale. Această umilință ar fi trebuit să-L recomande fiecărei case și inimi din țară, [396] dar pentru iudeii mândri și necredincioși, umilința Lui era o ofensă.

Bărbații din Nazaret L-au respins pe Prințul vieții. Ei s-au împotrivit puterii lui Dumnezeu, care le trezise inimile atunci când El le citise și le explicase Scripturile, iar atunci când El a rostit adevăruri care le descopereau adevărata lor stare, li s-a trezit furia. Buzele care nu cu mult înainte L-au binecuvântat și au recunoscut că spune adevărul, acum rosteau blesteme și cu furia demonilor au pus mâinile pe El și L-au târât afară din sinagogă, afară din cetate, gândindu-se să-L arunce de pe marginea prăpastiei. Însă îngerii lui Dumnezeu L-au protejat și L-au ascuns din fața ochilor mulțimii înfuriate, așa că El S-a retras neobservat.

Bărbații din Nazaret au făcut lucrarea lui Satana; dar Hristos nu putea renunța la ei fără să le mai dea o șansă la mântuire. După ce faima I s-a răspândit în toată țara, în fiecare regiune, după ce au avut timp să-și domolească prejudecățile și rațiunea a avut timp să preia controlul minții, Isus a venit să-i pună din nou la încercare, ca să aibă ocazia să repare greșeala de a-L fi respins în trecut.

Isus a dat celor din Nazaret dovada clară și precisă că misiunea Lui era exact ceea ce s-a afirmat că este. Vor da ei înapoi de pe calea pe care au pășit? Cu astfel de dovezi ale adevărului în fața ochilor, acești bărbați orbi și fanatici nu vor vedea în Isus nimic mai mult decât pe tâmplarul din Nazaret, fiul Mariei? La începutul lucrării Sale de slujire, ei au făcut primul pas pe calea respingerii lui Hristos, s-au încredințat [397] lucrării și voinței lui Satana, iar mândria lor a fost atât de puternică, prejudecățile atât de mari, încât la a doua Sa chemare nu au vrut să-L recunoască drept Mesia, cu toate că aveau cele mai convingătoare dovezi ale divinității Sale. O, unde îi conduce pe oameni mândria, necredința și prejudecata!

Domnul Isus mi-a arătat că în zilele noastre și noi suntem într-un pericol la fel de mare cum au fost iudeii în zilele lui Hristos. Domnul vorbește prin solii Săi aleși, însă aceeași necredință se dă pe față. Oamenii își unesc inimile împotriva lui Isus și rămân în cea mai mare robie față de Satana, crezând că își păstrează demnitatea de oameni liberi, că își păstrează dreptul de a acționa și de a gândi singuri, de a crede sau a se îndoi. La fel ca disprețuitorii evangheliei în vremurile apostolice, ei stau în nedumerire și pier.

Aceia care în ocazii speciale de controversă au o purtare similară cu cea a bărbaților din Nazaret, ar trebui să ia seama să nu facă la fel ca ei atunci când li se dă o a doua șansă de a accepta lumina adevărului plin de har. După prima respingere, după ce agitația și confuzia se sfârșesc, s-ar putea să fiți chemați din nou de mesagerul divin și ar trebui să fiți atenți ca nu cumva să vă împietriți inimile în urma prejudecății și mândriei, respingând pentru totdeauna solia care ar fi lucrat pentru mântuirea voastră.

S-ar putea să vă închideți în mândrie și să continuați să-L respingeți pe Hristos în persoana solilor Săi. Dacă faceți așa, cuvintele apostolului vor fi valabile în dreptul vostru, ca în timpul iudeilor: „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L‑au primit. [398] Dar tuturor celor ce L‑au primit le‑a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu, anume celor ce cred în Numele Său.” Hristos a spus: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu, și nu Mă primiți; dacă va veni un altul, în numele lui însuși, pe acela l-ați primi.”

Noi avem mai puține scuze decât iudeii, căci noi avem înaintea noastră exemplul lor de respingere a lui Hristos și a apostolilor Săi, și am fost avertizați să nu cădem în aceeași pildă de necredință. De-a lungul istoriei bisericii din toate veacurile, îndeosebi în istoria adventiștilor de ziua a șaptea, avem exemplele celor care au refuzat lumina pe care le-a trimis-o Dumnezeu prin solii Săi aleși. Ei au avut ocazii și privilegii care ar trebui să le facă credința în stare să se odihnească în Dumnezeu. Cu toate acestea, ei au dat pe față o inimă rea, plină de necredință. Purtarea lor a fost similară cu cea a lui faraon. Lumina pe care Domnul a trimis-o împăratului Egiptului a fost refuzată și respinsă de către acesta. Inima lui încăpățânată l-a făcut să-și adune toate puterile în rezistență împotriva luminii.

Frații mei, Domnul nu are plăcere dacă ne cramponăm în necredință, dacă ridicăm tot felul de întrebări și despicăm firul în patru în ce privește adevărul, așa cum faceți voi. Într-adevăr este omenește să greșești, chiar cel mai înțelept greșește adeseori, dar este nobil să mărturisești greșeala, nu să-ți închistezi inima în prejudecată, ca să te faci pe tine însuți și să-i faci și pe alții să creadă că ai urmat o cale corectă. Voi Îl respingeți pe Hristos, respingând solia pe care o trimite. Făcând așa, voi vă puneți sub stăpânirea prințului întunericului. [399] Discernământul vostru spiritual este tocit. Dumnezeu a trimis solii de lumină poporului Său, solii care, dacă ar fi fost primite, ar fi fost un balsam vindecător. Dar voi, ca și alții, nu le-ați primit; întocmai ca bărbații din Nazaret, v-ați hotărât să refuzați lumina, v-ați înălțat părerile și judecata voastră ca fiind de o mai mare valoare decât judecata celor pe care Dumnezeu i-a făcut canale ale luminii. Purtarea aceasta a făcut ca credința voastră să devină confuză. Eforturile voastre nu au fost caracterizate de iubirea cea dulce a lui Dumnezeu, care supune. Voi ați prezentat ca învățătură teorii uscate, care nu produc roadă. Ați putea fi săturați cu înțelegerea și prezentarea prezentă a ceea ce este adevărul, însă rămâneți uscați, lipsiți de viață.

Când veți primi cuvintele lui Hristos ca și cum v-ar fi adresate personal, când fiecare va aplica adevărul în dreptul lui ca și cum el ar fi singurul păcătos de pe fața pământului pentru care a murit Hristos, atunci veți învăța să cereți în dreptul vostru prin credință meritele sângelui unui Mântuitor răstignit și înviat. Experiența voastră religioasă va avea un caracter diferit de cel pe care îl are acum. Fariseismul nu va mai exista printre voi. Veți socoti atunci că este cea mai mare onoare aceea de a-L înălța pe Isus înaintea oamenilor, spunându-le: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Manierele voastre, atitudinea voastră, vocea, limbajul, gândurile voastre Îl vor reprezenta pe Isus și atunci se va produce o mare schimbare în felul vostru de a prezenta adevărul. Solia pe care o purtați, eforturile pe care le faceți în lucrare, nu Îl prezintă pe Isus în mod corect. În prezent, Isus nu este înălțat de voi ca suprema preocupare a gândurilor, ca Unul care poate să-I atragă la Sine pe toți oamenii. Noi trebuie să-i învățăm pe cei pentru care lucrăm că trebuie să asculte, să se supună și să-L urmeze pe Hristos. [400] Nu trebuie să așteptați vreo ocazie mai prielnică pentru a face lucrarea aceasta. Nu este nevoie să cereți o mai mare capacitate; tot ce aveți nevoie este să fiți ascunși în Isus, pentru ca faptele voastre să fie făcute în Dumnezeu. Dacă faceți aceasta, lucrarea voastră nu va mai fi doar o lucrare mecanică, ci va fi plină de viață și putere; vă va trezi și vă va înviora. Veți povesti istoria lui Isus dintr-o inimă înmuiată de iubirea Lui. Cu credință simplă, așa cum copilașul își povestește necazurile și supărările mamei sale, copilul lui Dumnezeu se va duce la Tatăl lui ceresc, fără să se îndoiască niciun pic de realitatea iubirii Sale, ca să-I spună toate mâhnirile și bucuriile lui.

„Învățați de la Mine – spune Învățătorul divin – căci Eu sunt blând și smerit cu inima”, iar făgăduința este sigură: „veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”. O, dacă toți cei care sunt în vreun fel implicați în lucrarea lui Dumnezeu ar fi înzestrați cu înțelepciune cerească, ca să poată arăta că au învățat în școala lui Hristos. Dacă fiecare bărbat care a intrat în lucrarea de slujire ar depinde de Domnul și nu de sine însuși, puterea lui Dumnezeu ar însoți eforturile slujitorilor Săi și s-ar realiza mult bine. Cei care lucrează cu cuvântul și cu învățătura trebuie să fie bărbați care cercetează zilnic Scripturile, care se roagă serios și permanent pentru iluminare divină și care o primesc atunci când vine, pentru că au ungerea de sus. Dacă slujitorii evangheliei și-ar agăța fiecare sufletele neajutorate de Hristos, s-ar simți mai multă viață în discursurile lor. Cei care, în mare măsură, dovedesc că sunt uscați și neroditori ar trebui să-și dea seamă că motivul este acela că nu sunt legați de Hristos. Ei nu-și trag seva [401] și hrana din Vița cea vie. Hristos spune: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Eul a fost țesut în lucrarea multora, dar adevăratul copil al lui Dumnezeu va simți, așa cum a simțit Ioan Botezătorul când, vorbind despre Hristos, a spus: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.”

Mulți simt că defectele lor de caracter fac să le fie imposibil să atingă standardul pe care l-a ridicat Hristos, dar tot ce ei trebuie să facă este să se supună sub mâna cea tare a lui Dumnezeu. Hristos nu apreciază omul după volumul de lucru pe care îl face, ci după spiritul în care este făcută lucrarea. Când vede bărbați ridicând poverile, încercând să le poarte cu umilință a minții, fără încredere de sine, sprijinindu-se pe El, atunci adaugă lucrării lor desăvârșire și suficiență, făcând-o să fie primită înaintea Tatălui. Noi suntem primiți în Preaiubitul. Defectele păcătosului sunt acoperite cu desăvârșirea și plinătatea Domnului, Neprihănirea noastră. Cei care, cu o dorință sinceră, cu o inimă pocăită, depun eforturi în umilință pentru a trăi după cerințele lui Dumnezeu sunt priviți de Tatăl cu iubire gingașă, compătimitoare. El îi privește pe aceștia ca pe niște copii ascultători și neprihănirea lui Hristos le este atribuită.

Eul trebuie să rămână ascuns în Isus. Oh, dacă aș putea să-L țin în fața ochilor voștri! Oh, dacă frații noștri ar putea fi făcuți să vadă necesitatea răstignirii eului, atunci aș avea speranța că vor fi nu doar folositori în viața aceasta, ci vor ajunge să dobândească, în viitor, [402] viața veșnică. Oh, Domnul să mă umple cu Duhul Sfânt mereu, ca să pot prezenta frumusețea lui Hristos așa încât ea să captiveze toată atenția celor pentru care trudesc! Oh, dacă frații mei ar putea să aprecieze făgăduințele lui Dumnezeu în toată profunzimea și plinătatea lor! Atunci ar putea fi mântuiți de ei înșiși, de încrederea în sine, de spiritul de critică, de necredință și de fariseism. Atunci înălțarea de sine în loc să crească, se va micșora. Mândria spirituală va pieri. Mulți dintre cei care își afirmă credința în Hristos nu au căzut pe Stâncă și nu au fost zdrobiți. Eul lor trăiește și este înălțat. Față de ei Hristos nu apare așa cum este sau cum va fi pentru toți cei care cred în El.

Ar trebui ca noi să știm personal ce este creștinismul, ce este adevărul, în ce constă credința pe care am primit-o, care sunt regulile Bibliei, reguli ce ne-au fost date de către cea mai înaltă autoritate. Există mulți care cred fără să aibă o rațiune pe care să-și bazeze credința, fără dovezi suficiente care să susțină adevărul în anumite puncte. Dacă este prezentată vreo idee care se armonizează cu ideile lor preconcepute, sunt gata să o accepte. Ei nu gândesc de la cauză la efect. Credința lor nu are o temelie veritabilă, iar în timpul de încercare își vor da seama că au clădit pe nisip.

Cel care este mulțumit cu starea sa prezentă de cunoaștere imperfectă a Scripturilor, socotind că atât îi este suficient pentru mântuire, se află sub o înșelăciune fatală. Există mulți care nu au învățat în mod serios argumentele Scripturii, ca să poată fi în stare să deosebească erorile și să condamne toate tradițiile și superstițiile ce sunt prezentate în mod înșelător ca fiind adevăr. Satana și-a introdus [403] propriile idei în închinarea față de Dumnezeu, ca să poată corupe simplitatea evangheliei lui Hristos. Un mare număr dintre cei care pretind a crede adevărul prezent nu știe care este credința ce a fost dată sfinților odată pentru totdeauna – „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Ei cred că apără vechile pietre de hotar, dar sunt căldicei și indiferenți și nu știu ce înseamnă să țeși în propria experiența și să ai adevărata virtute a iubirii și a credinței. Ei nu studiază Biblia în amănunțime, ci sunt leneși și neatenți. Când apar diferențe de opinie asupra anumitor pasaje din Scriptură, cei care nu au studiat cu un scop și nu sunt hotărâți cu privire la ce cred cad de la adevăr. Noi ar trebui să-i impresionăm pe toți în ce privește necesitatea de a se interesa cu sârguință de adevărul divin, ca să poată fi siguri că știu care este adevărul. Unii pretind că au multă cunoștință și se simt mulțumiți cu starea în care se află, cu toate că nu au mai mult zel pentru lucrare, nu au mai multă dragoste fierbinte pentru Dumnezeu și pentru sufletele pentru care a murit Hristos decât dacă nu L-ar fi cunoscut niciodată pe Dumnezeu. Aceștia nu citesc Biblia pentru a-și însuși măduva și consistența ei pentru sufletele lor; ei nu-și dau seama că aceasta este vocea lui Dumnezeu, care le vorbește. Dar dacă vrem să înțelegem calea mântuirii, dacă vrem să vedem razele Soarelui neprihănirii, trebuie să studiem Scripturile cu un scop hotărât, întrucât făgăduințele și profețiile Bibliei revarsă raze limpezi de slavă peste planul dumnezeiesc de răscumpărare, ale cărui adevăruri mărețe nu sunt înțelese clar.

Domnul nu este glorificat prin lipsa voastră de spiritualitate, prin formalismul vostru uscat. În timp ce eforturile voastre nu sunt lipsite de valoare, ele sunt foarte deficitare. Oh, dacă viața voastră creștină din trecut ar putea să apară deschis în fața ochilor voștri, exact așa cum este, [404] și dacă ați putea vedea cum privesc îngerii lucrarea ce a ieșit din mâinile voastre, cu toate rezultatele ei.

Dumnezeu v-a trimis o solie pe care vrea să o primiți – o solie de lumină și speranță, de mângâiere pentru poporul lui Dumnezeu. Nu este de datoria voastră să alegeți canalul prin care să vină lumina. Domnul vrea să vindece rănile oilor și mieilor turmei Sale cu balsamul ceresc al adevărului că Hristos este neprihănirea noastră. Să ferească Dumnezeu, ca nu cumva să se spună despre voi: „Nu întăriți pe cele slabe, nu vindecați pe cea bolnavă, nu legați pe cea rănită; n-aduceți înapoi pe cea rătăcită, nu căutați pe cea pierdută.”

Oile care au nevoie să fie hrănite sunt împrăștiate pe munții lui Israel; ele sunt gata să moară de foame, hrănindu-se cu teorii uscate. Frații mei, voi nu hrăniți turma, voi nu aveți credință, umilință și iubire. Cea mai sacră responsabilitate se află în dreptul celor care au acceptat să fie păstori ai turmei lui Dumnezeu. Dar dacă așa-zișii slujitori ai lui Hristos nu sunt îmbrăcați cu putere de sus, ei nu sunt calificați pentru lucrarea din acest timp. Lucrarea are nevoie de bărbați cu energie spirituală și discernământ pătrunzător. Dumnezeu trimite lumină poporului Său, ca să poată trăi în lumina Sa, acesta fiind privilegiul lor. Mulți se mulțumesc cu cunoștințele lor sărăcăcioase și refuză lumina pe care le-o trimite Dumnezeu, spunând prin atitudinea lor: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.” Făcând așa, ei nu doar că își jefuiesc [405] propriile suflete de cunoștința spirituală, dar jefuiesc și sufletele altora. Cei pe care vor să-i ajute au de suferit pierderi din cauză că învățătorii lor nu își folosesc talentele pe calea dorită de Dumnezeu și aleg să expună înaintea oamenilor experiența lor limitată, îngustă, în locul evangheliei pline de slavă a lui Hristos. Ei sunt ca niște indicatoare ce arată spre o direcție greșită. Ei vor pierde favoarea lui Dumnezeu și Îi vor provoca neplăcere, dacă nu își schimbă felul de acțiune în mod hotărât, umilindu-și inimile înaintea lui Dumnezeu.

Este un păcat teribil în ochii lui Dumnezeu ca oamenii să se așeze între popor și solia rânduită de Dumnezeu să ajungă la ei, așa cum unii dintre frații noștri fac acum. Unii, la fel ca iudeii, fac tot ce le stă în putere pentru a face fără efect solia lui Dumnezeu. Fie ca acești chițibușari să primească lumina adevărului pentru timpul de față, sau dacă nu, să se dea la o parte din drum, pentru ca alții să poată avea ocazia de a primi adevărul și ca să nu vină peste ei mânia lui Dumnezeu din cauză că sunt trupuri ale întunericului, deși El ar fi dorit să fie purtători de lumină.

Cei care trăiesc chiar înainte de a doua venire a lui Hristos se pot aștepta la o mare măsură din Duhul Său cel Sfânt. Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, să știți că dacă nu veghează și nu se roagă, unii dintre bărbații noștri conducători pășesc pe același teren de respingere a soliei îndurării, așa cum au făcut iudeii în timpul lui Hristos. Dacă se întorc din fața luminii, nu vor reuși să îndeplinească cerințele înalte și sfinte ale lui Dumnezeu pentru timpul acesta important, nu vor reuși să-și îndeplinească responsabilitățile sacre care le-au fost încredințate.

Caracterul și perspectivele poporului lui Dumnezeu sunt asemănătoare [406] cu cele ale iudeilor, care nu au putut intra în țară din cauza necredinței. Mulțumirea de sine, importanța acordată eului și mândria spirituală îi despart de Dumnezeu, iar El și-a ascuns fața de ei. Apostolul ne avertizează: „Căci dacă n‑a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nici pe tine nu te va cruța.” „Din pricina necredinței au fost rupte, iar tu prin credință stai în picioare! Nu te îngâmfa, ci teme‑te!”

Iudeii au disprețuit binele care le-a fost oferit în timpul lui Hristos și după o purtare îndelung răbdătoare a lui Dumnezeu față de ei, lucrurile care ar fi trebuit să le dea pacea au fost ascunse de ochii lor. Ceea ce, dacă ar fi fost primit, ar fi fost cea mai mare binecuvântare pentru ei, a devenit o piatră de poticnire. La fel se întâmplă printre noi astăzi. Ei au crezut că învățătura lui Hristos era împotriva influenței religiei celei vechi, a singurei religii care a existat de la început. După ce au respins o dată lumina, mințile li s-au întunecat și au crezut că învățătura lui Hristos era o înșelăciune a vrăjmașului. Hristos făcea să strălucească religia din vechime în adevărata ei lumină, însă ei nu mai umblau pe cărările cele vechi, nu mai cunoșteau adevărurile cele vechi, permițând tradițiilor și obiceiurilor omenești să ia locul singurei credințe dătătoare de viață. [407]

Poporului iudeu i-a fost dată suficientă lumină, ca să-și poată recunoaște „vremea cercetării”. Dumnezeu le-a făcut cunoscute „Calea, Adevărul și Viața” în darul Fiului Său. Hristos a venit ca sol al lui Iehova și cărarea Lui a fost presărată cu binecuvântări. El a fost trimis ca să-L facă cunoscut pe Tatăl. Întreaga Lui viață, până la sacrificiul final, a fost o descoperire a lui Dumnezeu în fața oamenilor. Calvarul însuși L-a descoperit ca pe „un Dumnezeu […] îndurător și milostiv, încet la mânie, bogat în bunătate și credincioșie care […] iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește nicidecum pe cel vinovat drept nevinovat”. De la Hristos, Lumina lumii, se revarsă razele limpezi și strălucitoare ale slavei Tatălui. Cu toate acestea, iudeii nu au înțeles-o.

În același fel se întâmplă și în zilele noastre. Lumina adevărului strălucește peste noi tot așa de limpede cum a strălucit peste poporul iudeu, dar inimile oamenilor sunt tot așa de împietrite și insensibile ca în zilele lui Hristos, din cauză că nu știu cui se opun de fapt. Mulți dintre cei care pretind că stau în lumină sunt în întuneric și nu știu. Ei s-au înfășurat atât de mult în necredință, încât numesc întunericul lumină și lumina întuneric. Ei nu știu ce condamnă și cui se împotrivesc. Însă ignoranța lor nu va fi trecută cu vederea de către Dumnezeu, deoarece le-a fost dată lumina și ei au respins-o. Ei au în fața ochilor exemplul trecutului, însă nu vor fi avertizați, căci necredința îi închide într-o întunecime de nepătruns. [408] Ei refuză să primească Mărturiile pe care ar trebui să le accepte și sunt gata să primească vorbele bârfitoare și mărturiile oamenilor, dând dovadă de credulitate și dispoziția de a crede ceea ce vor să creadă.

Situația din bisericile noastre este alarmantă. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Din pricina nelegiuirilor voastre n-au loc aceste orânduiri, păcatele voastre vă lipsesc de aceste bunătăți. Căci în poporul Meu sunt oameni răi; ei pândesc ca păsărarul care întinde lațuri, întind curse, și prind oameni. […] Proorocii proorocesc neadevăruri, preoții stăpânesc cu ajutorul lor, și poporului Meu îi plac aceste lucruri. Dar ce veți face la urmă?” „Leagă în chip ușuratic rana fiicei poporului Meu, vestind «pace, pace», când nu este pace.” „Și acum, fiindcă ați făcut toate aceste fapte – zice Domnul – fiindcă v-am vorbit dis-de-dimineață și n-ați ascultat, fiindcă v-am chemat și n-ați răspuns, voi face Casei peste care este chemat Numele Meu, în care vă puneți încrederea, și locului pe care vi l-am dat vouă și părinților voștri, le voi face întocmai cum am făcut lui Silo. Și vă voi lepăda de la Fața Mea, cum am lepădat pe toți frații voștri.” Dumnezeu își va împlini cuvântul cu siguranță față de cei care nu vor să audă și nu vor să vadă lumina pe care le-o trimite.

Tocmai bărbații care ar trebui să fie în stare de alertă, pentru a vedea care este nevoia poporului – pregătirea căii Domnului –, tocmai aceștia opresc lumina pe care Dumnezeu o trimite poporului Său și resping solia harului vindecător. Fraților, vă rog fierbinte să vă puneți în armonie cu lucrarea prezentă a lui Dumnezeu. Oh, ce bine ar fi dacă ați avea mai puțină încredere în părerile voastre! Oh, ce bine ar fi dacă ați putea vedea că încăpățânarea inimii, cea moștenită și cea cultivată, vă ține [409] departe de lumina adevărului! Stima voastră de sine, persistența în a avea propria voință nu sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Aveți nevoie să cultivați umilința și blândețea, astfel încât Domnul să poată lucra pentru voi. Cu toții avem nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu în fiecare zi, iar voi trebuie să fiți conștienți de Duhul care rămâne în inimă. Voința voastră nu este prea puternică pentru a i se rezista, dacă o puneți în întregime de partea Domnului, ca să fie educată și instruită de Hristos.

Succesul oricărei lucrări depinde de binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă Domnul lucrează cu voi, veți fi capabili să faceți lucrarea pe care a rânduit să o faceți. Împreună cu Dumnezeu, unul poate alunga o mie, iar doi pot pune pe fugă zece mii. Dar atât timp cât păstrați spiritul acesta de fariseism, Duhul lui Dumnezeu nu va lucra, nu poate lucra cu voi, din cauză că nu vă simțiți totala dependență de El. Dacă veți începe să învățați în școala lui Hristos, veți avea simplitatea și blândețea unui copilaș, veți fi dispuși să vă sfătuiți cu frații și surorile voastre și vă veți ruga serios pentru ajutor din partea lui Dumnezeu. Atunci urechile vi se vor deschide și veți putea spune din inimă: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă.”

Dumnezeu vrea să pună Duhul Său peste voi, dar nu o poate face atât timp cât sunteți plini de sine. Când eul va muri, veți simți influența înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu. Poporului lui Dumnezeu i se poruncește să caute unitatea, ca să poată fi zidiți împreună ca un templu sfânt pentru Domnul. „Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.” [410] Nu avem timp pentru înstrăinare și discordie, pentru îngăduința spiritului egoist și pervers. Vă veți asuma răspunderea în dreptul vostru sau veți privi încăpățânarea voastră și dispoziția de a nu ceda ca pe o dovadă a integrității voastre credincioase? Să vă ferească Dumnezeu ca nu cumva să fiți orbiți, cum au fost fariseii, și să socotiți binele rău, iar răul bine. Nu veți avea nicio altă dovadă mai mare, care să vă arate cum lucrează Duhul lui Dumnezeu. Domnul nu va înlătura niciodată toate posibilitățile de punere la îndoială. El va da dovezi suficiente care să conducă mintea sinceră la decizii corecte. Dar dacă voi sunteți hotărâți să mergeți pe propria voastră cale, dacă sunteți ca Saul, nedoritori să vă schimbați felul de acțiune, din cauza mândriei și încăpățânării inimii, din cauză că nu vă cunoașteți lipsa de spiritualitate, nu veți recunoaște lumina. Veți spune împreună ca Saul: „Am împlinit porunca Domnului” (1 Samuel 15:13).

Cuvintele sufletului vostru au fost: „Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic.” Voi nu ați știut că erați ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi. Aveți nevoie să auziți cuvintele Celui care este Începutul și Sfârșitul: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și colir, ca să‑ți ungi ochii și să vezi.”

Mândria egoistă vă ține departe de bine, și singura voastră speranță este să cădeți pe Stâncă și să fiți zdrobiți. Când cuvintele acestea [411] vor ajunge la voi, veți spune: „Nu mai sunt oare și alții care au nevoie de aceeași mustrare?” Sunt mulți cei care au nevoie să vadă că solia către Laodicea li se aplică lor și care nu înțeleg aceasta. Am descris în mod categoric cazul vostru, nu doar ca voi să aveți de câștigat, ci și alții, ca ei să poată vedea că se află în aceeași stare, și ca atât ei, cât și voi să faceți schimbări hotărâte în atitudine, înaintea lui Dumnezeu și înaintea poporului Său.

Trebuie să încetați să mai fiți preocupați de datoria altora și să începeți să lucrați pentru sufletul vostru. Prin credință în Hristos, puteți veni la lumină. Când Îl veți vedea pe Hristos așa cum este, vă veți micșora în ochii voștri, iar El va crește. Cuvintele rostite de Dumnezeu prin Samuel către Saul merită atenția voastră, căci sunt valabile în dreptul vostru: „Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli.” Voi v-ați hotărât să rezistați puternic în fața luminii, iar Domnul nu vă obligă să aveți credință în Hristos. Însă fără credință este cu neputință să fiți plăcuți lui Dumnezeu. Credința care lucrează prin dragoste și curățește sufletul produce roadele umilinței, răbdării, stăpânirii de sine, îngăduinței, păcii, bucuriei și ascultării de bună voie. Scriptura spune că „tot ce nu vine din credință, este păcat”. „Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și că îi răsplătește pe cei ce‑L caută.”

Făgăduințele lui Dumnezeu cuprind toate binecuvântările spirituale de care au nevoie muritorii păcătoși, slăbiți, care nu se pot salva sau binecuvânta singuri. Ceea ce ar trebui să ne provoace cea mai profundă bucurie [412] este faptul că Dumnezeu iartă păcatul. Dacă Îl credem când spune că El ne iartă păcatele, atunci credem și că este dispus și pregătit să ne curețe de tot ce este rău. El ne va da o inimă curată, precum și prezența continuă a Duhului Său, deoarece Isus trăiește ca să mijlocească pentru noi. Însă nu uitați, fraților, că lucrurile spirituale se pot deosebi doar spiritual. Doar credința vie, activă, continuă este cea care deosebește voia lui Dumnezeu, care își însușește făgăduințele și are folos de adevărurile cuvântului Său. Noi trebuie să ne sprijinim pe neprihănirea lui Hristos, nu pe neprihănirea noastră, nu pentru că suntem neprihăniți, ci pentru că suntem dependenți, supuși greșelii și incapabili să ne ajutăm singuri. Cel care este bogat, onorabil și drept în proprii săi ochi nu poate să-și simtă lipsa, de aceea nu poate cere și nu poate primi. El nu simte nicio nevoie, de aceea pleacă cu mâinile goale.

Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Dacă faptele voastre bune ar fi calea, atunci Hristos nu ar fi spus „Eu sunt Calea”. Nu faptele noastre și meritele noastre sunt cele care ne vor salva. Dacă omul ar fi putut câștiga cerul prin propriile eforturi, Hristos nu ar fi trebuit să moară ca să facă ispășire pentru păcatele noastre. Totuși, toți cei care pășesc pe calea îngustă ce duce la cer vor avea roadele evlaviei și vor dovedi că sunt lumina lumii.

Ferice de omul care nu dă înapoi, ci crede orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. De aceea, nimeni să nu rămână nepăsător, nici să nu dea înapoi spre pierzare. Domnul poruncește poporului Său să meargă înainte, de la lumină [413] spre o lumină mai mare. Unii au avut mare lumină, au fost binecuvântați, au crezut că datorită lui Hristos, Dumnezeu le-a iertat păcatele, însă s-au oprit, fără să meargă mai departe. Ei nu au reușit să ajungă la o credință mai mare, nici la o experiență mai vastă, pentru că nu au primit lumina adevărului, care se descoperă încontinuu celui care urmează Lumina lumii. Sângele lui Hristos ne curăță de orice întinăciune, însă imediat ce un suflet încetează să umble prin credință, este înfășurat de întuneric. Unica siguranță pentru oricine este înaintarea, creșterea în cunoștința adevărului, pentru a fi sfințit prin acesta. Cei care se mulțumesc cu predicarea vechilor discursuri, cu înălțarea de rugăciuni după un șablon, eșuează în a-și dezvolta talanții dați lor de Dumnezeu, de aceea acești talanți le vor fi luați. Frații mei, dacă ați fi atât de pătrunzători cum credeți că sunteți, ați înțelege lucrurile spirituale. „După roadele lor îi veți cunoaște.”

Frate Howard Miller, tu ai auzit Mărturia pe care Domnul mi-a dat să o rostesc, dar în timp ce afirmai că o crezi, prin spiritul tău ai respins solia. Este datoria mea să îți spun că ai avut toate dovezile pe care ți le va da Dumnezeu în ce privește lucrarea specială pe care o face în timpul de față pentru a trezi o biserică încropită și somnolentă. Cei care acceptă solia dată vor lua în seamă sfatul Martorului credincios către Laodicea și vor cumpăra aurul curățat prin foc al credinței, hainele albe ale [414] neprihănirii lui Hristos și alifia pentru ochi, care este discernământul spiritual. Hristos spune: „Eu îi mustru și îi pedepsesc pe toți aceia pe care‑i iubesc. Fii plin de râvnă deci și pocăiește‑te! Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine.”

Dacă biserica refuză să asculte vocea Negustorului ceresc, dacă refuză să deschidă ușa, atunci Hristos va trece pe lângă ea, lăsând-o lipsită de prezența Sa, lipsită de adevăratele bogății și totuși afirmând cu îndreptățire de sine: „Sunt bogat[ă], m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic.”

Mulți dintre cei care refuză solia pe care le-o trimite Domnul caută să găsească cuie de care să-și atârne îndoielile, să găsească scuze pentru respingerea luminii din cer. În fața dovezilor clare, ei spun așa cum au spus iudeii: „Arătați-ne o minune și vom crede. Dacă acești soli au adevărul, de ce nu-i vindecă pe bolnavi?” Obiecțiile acestea ne aduc aminte ceea ce s-a spus despre Hristos. „Frații Lui I-au zis: «Pleacă de aici și du-Te în Iudea, ca să vadă și ucenicii Tăi lucrările pe care le faci. Nimeni nu lucrează în ascuns când caută să ajungă cunoscut. Dacă faci acestea, arată‑te lumii!» Căci nici chiar frații Lui nu credeau în El.” „Trecătorii Îi aruncau blasfemii, clătinau din cap și ziceau: «Tu, care dărâmi Templul și‑l zidești la loc în trei zile, izbăvește‑te pe tine, dacă ești Fiul lui Dumnezeu, [415] și coboară de pe cruce!»” „Preoții de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii, Îl luau în râs și ziceau: «Pe alții i‑a izbăvit, dar pe sine nu se poate izbăvi! Este regele lui Israel, să coboare acum de pe cruce și vom crede în el! S‑a încrezut în Dumnezeu, să‑l scape acum, dacă găsește plăcere în el. Doar a zis: ,Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!’»”

Cum se poate ca frații noștri, care au în față istoria Domnului vieții și slavei, să-și deschidă buzele pentru a rosti cuvinte asemănătoare cu cuvintele batjocoritoare ale ucigașilor Domnului nostru? Domnul îi conduce pe frații noștri să spună aceste lucruri? Vă spun că nu. Ei nu știu ce spirit îi conduce. Dacă ochii lor ar putea fi deschiși, ar vedea îngerii cei răi tresăltând de bucurie în jurul lor, triumfători în urma puterii lor de a-i amăgi. Chiar în fața noastră este ziua când Satana va răspunde cererilor acestor îndoielnici, prezentându-le numeroase miracole, pentru a întări credința tuturor celor care caută acest fel de dovezi. Cât de teribilă va fi situația celor care își închid ochii înaintea luminii adevărului și cer minuni care să-i întărească în amăgirea lor.

Când oamenii își vor închide ochii în fața luminii pe care le-o trimite Dumnezeu, vor respinge adevărul cel mai evident și vor crede cele mai nebunești minciuni. Satana este cel care îi face pe oameni să adopte poziții greșite. Am putea să punem aceeași întrebare pe care a adresat-o Pavel fraților care se întorceau de la învățătura sănătoasă: „O, galateni neînțelepți! Cine v-a vrăjit ca să nu ascultați de adevăr?” [416] Cei care pretind că sunt copii ai lui Dumnezeu lucrează împotriva Lui din ignoranța lor, răzvrătindu-se împotriva providenței Sale, împotrivindu-se planurilor Sale și refuzând să facă lucrarea la care i-a chemat. În loc să-și facă datoria, ei se luptă să aducă totul în armonie cu vederile lor înguste. În loc să-și aducă voința în supunere față de Dumnezeu, pentru ca scopul Lui să fie împlinit, ei aleg căile lor răzvrătite și nu vor să se supună călăuzirii Sale.

Domnul Și-a chemat poporul prin avertizări, mustrări și sfaturi. Dar urechile lor au fost surde la cuvintele lui Isus. Unii au spus: „Dacă solia aceasta pe care fratele A. T. Jones o prezintă bisericii este adevăr, de ce fratele Smith și fratele Butler nu au primit-o, unindu-se cu el în vestirea ei? Frații aceștia buni și inteligenți ar ști cu siguranță dacă aceasta este solia adevărului sau nu.”

Sentimente similare au fost exprimate în zilele lui Hristos, când a venit să vestească pe pământ solia mântuirii. Poporul a privit la conducătorii săi și s-a întrebat: „Dacă acesta ar fi adevărul, nu l-ar fi crezut preoții și mai marii noștri?” Scriptura spune: „Atunci gărzile s‑au întors la preoții de seamă și la farisei. Și aceștia le‑au spus: «De ce nu L-ați adus?» Gărzile au răspuns: «Niciodată n‑a vorbit vreun om ca omul acesta.» Fariseii le‑au răspuns: «Doar n‑ați fost și voi duși în rătăcire! A crezut în el vreunul dintre conducători sau dintre farisei? [417] Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată!»”

În zilele lui Hristos mulți și-au atras o mare vinovăție din cauză că au denunțat învățătura Lui fără să o cerceteze cu atenție. Ne pare rău să spunem că o vină similară există astăzi, având aceeași cauză. Sunt mulți cei care aud cuvintele lui Hristos, dar nu se îndreaptă spre cuvântul lui Dumnezeu ca să cerceteze Scripturile cu independență morală, pentru a vedea dacă lucrurile sunt așa sau nu. Dumnezeu i-a înzestrat pe oameni cu putere de gândire ca să compare verset cu verset și să cunoască adevărul în mod personal, ca să poată fi în stare să dea socoteală de nădejdea care este în ei, cu blândețe și teamă. Când Dumnezeu, în îndurarea Lui, ne trimite mijloacele prin care putem cunoaște adevărul, și noi întoarcem spatele acestui privilegiu prețios, fiind indiferenți față de solia Sa, atunci Îl insultăm pe Duhul lui Dumnezeu, iar ca rezultat vom umbla în întuneric și ne vom împiedica în necredință.

Când Hristos i-a spus lui Petru ce i se va întâmpla pentru credința lui, Petru s-a întors spre Ioan și a întrebat: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” Isus i-a răspuns: „Ce-ți pasă ție? Tu urmează‑Mă!” Dacă fratele Smith sau fratele Butler vor respinge solia adevărului pe care Domnul o trimite poporului Său din zilele noastre, oare necredința lor va transforma adevărul în minciună? Nu. Noi nu trebuie să urmăm pe altcineva decât pe Hristos. Dacă bărbații care au ocupat poziții de conducere se simt liberi [418] să disprețuiască solia și solii, necredința lor nu este o scuză pentru cei care fac la fel. Mântuirea noastră este o lucrare individuală. Nici fratele Smith, nici fratele Butler, niciun alt om muritor nu poate răscumpăra sufletul meu sau sufletul vostru în ziua judecății. În ziua aceea nu se va putea prezenta nicio scuză pentru că ați neglijat să primiți solia pe care v-a trimis-o Domnul.

Păcate de cel mai revoltător caracter există în biserica din zilele noastre. Situația alarmantă a poporului lui Dumnezeu cere mai mult decât rostirea de predici slabe, lipsite de spiritualitate și fără Hristos. Este nevoie de predici care să taie în tablele firești ale inimii și să trezească sensibilitatea morală. Satana face apel la cele mai josnice înclinații ale naturii umane. Dar acestea nu trebuie cultivate. Ca spinii și mărăcinii, egoismul, iubirea de sine, invidia, gelozia, bănuiala rea, lauda de sine vor crește din belșug dacă le lăsăm în voia lor. Însă cele mai înalte, cele mai nobile facultăți trebuie să fie exercitate pentru a se dezvolta. Creștinii care biruiesc zi după zi, care caută slava lui Dumnezeu și aprobare din partea Lui, vor fi atenți nu numai să evite răul, ci și să facă încontinuu ceea ce este drept.

Noi nu trebuie să luăm niciun om ca model, întrucât trebuie să vedem și să cunoaștem adevărul în mod personal. Este de o importanță vitală să nu permitem nimănui să intervină între noi și Dumnezeul nostru. Noi nu ar trebui să acceptăm părerile și ideile niciunui om decât dacă, după ce le cercetăm cu atenție în mod personal, [419] găsim că poartă acreditarea cerului. Este de cea mai mare importanță ca în mod personal să ne deschidem inimile în fața puterii de convingere a Duhului Sfânt. Lăsați-L pe Dumnezeu să ne vorbească prin cuvântul Său; lăsați-L pe Dumnezeu să impresioneze sufletul.

Este de datoria noastră să strângem fiecare rază de lumină. Sunteți datori față de voi înșivă, față de familiile voastre și față de Dumnezeu să biruiți trăsăturile voastre neplăcute de caracter. Dacă nu vă cercetați pentru a descoperi aceste trăsături și nu le biruiți, ele se vor dezvolta și vor conduce, nu doar la ruina voastră, ci și la ruina altora. Tăria de caracter sfințită, stăpânirea de sine, iubirea supremă față de Hristos vă vor conduce la o relație corectă cu Dumnezeu și cu omenirea. Dumnezeu a trimis poporului Său solie după solie și mi se rupe inima când văd că aceia despre care am crezut că sunt învățați și conduși de Dumnezeu cad sub puterea vrăjii inamicului, care îi face să respingă adevărul pentru timpul de față.

Bărbații aceștia nu știu oare din cuvântul lui Dumnezeu că tocmai această solie care a fost dată bisericii în ultima perioadă trebuie vestită, pentru ca lucrarea ce are loc printre noi să fie înfăptuită? Unii dintre cei care ar fi trebuit să fie cei dintâi în recunoașterea inspirației cerești a adevărului, s-au împotrivit cu hotărâre soliei de la Dumnezeu. Ei au făcut tot ce le-a stat în putere ca să arate dispreț, atât față de solie, cât și față de soli, iar Isus nu a putut să facă minuni din cauza necredinței lor. Însă fără să țină cont de aceasta, adevărul va merge înainte și va trece pe lângă cei care îl disprețuiesc și îl resping. Cu toate că în aparență întârzie, [420] el nu poate fi nimicit. Când solia lui Dumnezeu găsește împotrivire, El îi dă mai multă putere ca să poată exercita o influență și mai mare. Înzestrată cu energie cerească, vitală, ea își va croi drum prin barierele cele mai solide, va împrăștia întunericul, va dezminți orice minciună, va câștiga în controverse și va învinge orice obstacol. Vorbesc despre lucruri pe care le cunosc, mărturisesc ceea ce am văzut. Cei care vor să triumfe împreună cu adevărul au de jucat un rol înaintea universului, ceea ce le va aduce răsplata robului bun și credincios. Ei vor fi cunoscuți ca lucrători împreună cu Dumnezeu.

Înțelegerea și aplicarea greșită a adevărului vor înstrăina inimile fraților. Însă aceasta nu s-ar întâmpla dacă eul și mulțumirea de sine, obiceiurile și tradițiile nu ar fi deranjate de solia adevărului. Răbdarea, cumpătarea, stăpânirea de sine și atenția în vorbire ar trebui să fie întotdeauna cultivate și manifestate. Însă în timp ce dăm pe față trăsături de caracter lăudabile, Hristos ne îndeamnă să ne înălțăm glasul și să nu tăcem. Cuvântul Domnului spune: „Înalță-ți glasul ca o trâmbiță. Arată poporului Meu fărădelegile lui, și casei lui Iacov păcatele ei” (Isaia 58:1).

Veghetorii de pe zidurile Sionului dorm. Mulți nu simt nicio povară pentru lucrare, nu au nicio avertizare de rostit. Sunt mulți cei care au auzit solia pentru timpul de față și au văzut rezultatele ei, iar ei nu pot decât să recunoască faptul că lucrarea este bună. Însă de teamă că unii vor lua [421] poziții extreme și că fanatismul ar putea să apară printre noi, permit imaginației să creeze multe obstacole în calea înaintării lucrării, iar apoi au prezentat aceste dificultăți și altora, insistând asupra pericolelor acceptării învățăturii. Ei au căutat să contracareze influența soliei adevărului. Să zicem că ar avea succes în eforturile lor. Ce s-ar întâmpla atunci? Solia destinată să trezească o biserică încropită ar fi oprită, iar mărturia care înalță neprihănirea lui Hristos ar fi adusă la tăcere. Să presupunem că prejudecata și-ar face lucrarea ei otrăvitoare, să presupunem că lucrarea ar fi lăsată în mâinile acestor oponenți și căutători de greșeli și că le-ar fi permis să dea bisericii învățătura și direcția pe care le vor ei. Ar prezenta ei ceva mai bun decât ceea ce a trimis Domnul poporului Său, în acest timp, prin solii Săi aleși? Solia acestor îndoielnici ar trezi bisericile din starea lor încropită? Influența ei ar furniza energie și zel pentru a înălța sufletele poporului lui Dumnezeu? Oare cei care se împotrivesc luminii pe față sau în ascuns au hrănit poporul cu hrana care poate să le sature sufletele? Au prezentat ei solia pe care o cere timpul în care trăim, pentru ca tabăra să fie curățată de orice întinăciune morală? Au ei altceva de oferit în locul adevărului care este transmis cu fervoare și cu zel pentru a pregăti calea pentru venirea Domnului? [422]

Caracterul, motivele, scopurile lucrătorilor pe care îi trimite Dumnezeu sunt și vor continua să fie prezentate greșit. Oamenii vor prinde cuvinte și declarații pe care le consideră greșite, exagerând și falsificând exprimările lor. Însă ce fel de lucrare fac acești spectatori? I-a pus Dumnezeu pe scaunul de judecători ca să condamne solia Sa și solii Săi? De ce nu se îngrijesc acești împotrivitori de lucrare, dacă au atâta lumină? Dacă văd defecte în prezentarea soliei, de ce nu o prezintă ei mai bine? Dacă au un discernământ atât de pătrunzător, atâta prudență, atâta inteligență, de ce nu încep ei să lucreze și să facă ceva?

Lumea este o a doua Sodomă, sfârșitul este chiar la ușă. Este logic să credem că nu există nicio solie care să pregătească un popor pentru a sta în picioare în ziua venirii Domnului? De ce avem vederi atât de înguste? De ce se face atât de puțină lucrare serioasă, profundă și din toată inima? De ce se trage atât de mult înapoi? De ce se strigă atât de des „pace și liniște” și nu se înaintează în ascultare față de porunca Domnului? Se va stinge solia îngerului al treilea în întuneric sau el va lumina tot pământul cu slava lui? Va fi Duhul lui Dumnezeu stins, lăsând biserica la fel de lipsită de harul lui Hristos cum au fost lipsiți de rouă și de ploaie munții din Ghilboa? Cu siguranță, toți trebuie să admită că este timpul ca o influență cerească, înviorătoare să fie adusă bisericilor noastre. [423] Este timpul ca necredința, mândria, iubirea de supremație, bănuiala rea, desconsiderarea lucrării altora, trivialitatea și fățărnicia să dispară dintre noi.

Toți cei buni vor avea tendința de a acționa împreună, iar toți îndoielnicii și necredincioșii se vor sprijini unii pe alții, întărindu-și tocmai trăsăturile de caracter pe care Mărturiile Duhului lui Dumnezeu le mustră, îndemnându-i pe oameni să le învingă. Fiecare bărbat și femeie să se întrebe de ce parte lucrează influența lor – de partea lui Dumnezeu sau a inamicului? Hristos spune: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea și cine nu adună cu Mine risipește.”

Mulți sunt de părere că omul poate să facă tot ceea ce îi spune conștiința că este drept. Dar se pune întrebarea: Are omul o conștiință bună, educată în mod corect sau este aceasta părtinitoare, deformată de propriile păreri preconcepute? Conștiința nu trebuie să ia locul unui „așa zice Domnul”. Nu toate conștiințele se armonizează și nu toate sunt inspirate în același fel. Unele conștiințe sunt moarte, însemnate cu fierul roșu. Oamenii pot greși, fiind conduși de conștiință, la fel cum pot avea dreptate, fiind conduși de conștiință. Pavel nu credea în Isus din Nazaret și îi vâna pe creștini din cetate în cetate, crezând cu sinceritate că Îi slujește lui Dumnezeu.

Având în vedere aceste lucruri, ne putem da seama că este mare nevoie să căutăm sfatul lui Dumnezeu, să cercetăm Scripturile [424] cu rugăciune și umilință, ca Domnul să ne poată lumina înțelegerea, așa încât să putem cântări cu atenție fiecare punct al adevărului care este prezentat. Ar trebui să privim direcția spre care duce, verificând dacă roadele mărturisesc că este de la Dumnezeu.

Scriptura spune: „Umblați câtă vreme aveți Lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul!” Nicio biserică nu poate umbla în scânteile propriilor ei cărbuni, nici creștinii nu pot fi lumina lumii, dacă nu reflectă slava provenită dintr-o sursă cerească. Mântuitorul spune: „Dacă lumina din tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!”

Solia lui Dumnezeu este prezentată poporului cu claritate și putere. Aceasta este tocmai solia rânduită de Dumnezeu pentru biserică în timpul de față. Refuzul vostru de a o asculta, faptul că o respingeți nu vor opri lucrarea ei, însă va duce la o mare pierdere pentru sufletele voastre. Fiecare rază de lumină pe care Dumnezeu a dat-o poporului Său este necesară, având în vedere situația periculoasă care va veni. Însă dacă razele de lumină cerească nu sunt observate, dacă nu sunt apreciate, acceptate și nu se acționează în conformitate cu ele, veți pierde voi înșivă binecuvântarea cerească și veți ține lumina departe de alții, care ar trebui să o primească prin voi.

Este puțin ca doar cei mai educați și mai disciplinați dintre ucenicii lui Hristos să facă tot ce pot pentru a reflecta lumina lumii și a-i atrage pe alții la izvorul luminii. Fiecare [425] trebuie să facă ceva. Fiecare zi aduce privilegii și ocazii de a face eforturi lipsite de egoism pentru slava lui Dumnezeu și pentru mântuirea oamenilor. Trebuie să ne gândim la datoria de a prezenta un exemplu bun. Trebuie să cântărim cu atenție rezultatul acțiunilor noastre. Dacă gândim că un anumit fel de a acționa nu ne va produce nicio vătămare, ar trebui să privim și din punctul de vedere al altora și să ne întrebăm cum îi va afecta purtarea noastră pe ei. Există păcate comise prin omisiune, la fel cum există păcate prin înfăptuire, și cu toții influențăm purtarea altora. Neglijarea lucrării care ne este pusă înainte este tot atât de rea ca și înfăptuirea unor acțiuni păcătoase, pentru că, neglijându-vă lucrarea, întrerupeți în dreptul vostru lanțul marii lucrări a lui Dumnezeu. Influența voastră nu Îi susține cauza.

Mulți dintre cei care ar trebui să acționeze în conformitate cu ordinele Căpitanului lor în acest timp de criză sunt necredincioși. În ziua primejdiei, nu se poate conta pe ei. Ei încep să interogheze, să ridice semne de întrebare și să facă propuneri, în timp ce dușmanul câștigă toate avantajele. Singurul lucru bun de făcut este să acționăm în conformitate cu ordinele Căpitanului, fără să le punem sub semnul întrebării, fără să ne oprim ca să întoarcem problema pe o parte și pe cealaltă, fără sugestii de tot felul și a analiza de-a fir a păr toate chestiunile minore. Mii de suflete se află în pragul ruinei, iar ceea ce poate prilejui salvarea multor suflete este acționarea cu promptitudine, și doar aceasta.

În timpul acesta de primejdie, dacă Satana poate lucra asupra elementelor neconsacrate din caracterul oamenilor, ca să-i facă pe aceștia [426] să pună la îndoială și să despice firul în patru până când va fi prea târziu pentru a mai salva sufletele ce trec cu repeziciune dincolo de posibilitatea de a mai ajunge la ele, o va face. Mi s-a arătat că exact aceasta este ceea ce face el. El îi ține pe oameni departe de lucrarea pe care ar trebui să o facă, departe de ascultare de ordinele Căpitanului lor, conduși de judecata lor proprie, presupus înțeleaptă, criticând planurile ce se fac pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu. Mulți rostesc predici în care se lamentează despre depravarea deplorabilă și crescândă care există în lume, fără să-și facă partea de a revărsa lumina cerului în întunecimea morală a lumii.

Oh, dacă am avea învățători care să arate oamenilor, prin învățătură și exemplu, ce înseamnă să crezi și să trăiești adevărul! De ce trăiesc și acționează învățătorii noștri asemenea celor care sunt orbi spiritual? Ca în zilele lui Hristos, aceștia au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, ca să nu se întoarcă la Dumnezeu și să fie vindecați. Este nevoie ca puterea de convertire a lui Dumnezeu să vină peste frații noștri slujitori, deoarece mulți din popor sunt mult mai înaintați decât ei în experimentarea lucrurilor lui Dumnezeu. Cele mai înalte interese ale sufletelor, atât pentru prezent, cât și pentru veșnicie, depind de o înțelegere corectă a lucrării pentru timpul de față.

Deplângem faptul că oamenii își idolatrizează propriile opinii, că sunt dispuși să fie guvernați de ideile lor preconcepute mai degrabă decât de un limpede „așa zice Domnul”. Cel [427] mai dificil lucru din lume este să convingi oameni care nu vor să fie convinși. Satana întunecă percepțiile și împietrește inimile pentru ca oamenii să nu renunțe la căile lor, să nu poată lucra pentru o biserică apostaziată și să nu poată îndrepta păcătoșii spre „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”. În loc să se angajeze cu toată inima în lucrarea aceasta, ei dau înapoi și aproape că speră și se roagă ca cei asupra cărora Dumnezeu a pus povara să nu aibă succes, deoarece, dacă succesul încununează eforturile purtătorilor de poveri, aceasta va dovedi că acești îndoielnici au luat o poziție greșită.

Când oamenii își deschid inima necredinței, o deschid în fața marelui înșelător, pârâșul fraților. Având lumina glorioasă a adevărului venită de la Dumnezeu, având dovezi abundente că lucrarea de față este rânduită de cer, băgați de seamă să nu vă împietriți inimile și să cereți mai multe dovezi, zicând: „Arată-ne o minune!” Bogatul din parabolă s-a rugat să fie trimis cineva dintre cei morți ca să-i avertizeze pe frații lui, ca să nu ajungă și ei în locul acela de chin. El a zis: „Dacă va merge la ei cineva din morți, se vor pocăi.” Dar răspunsul care i s-a dat ne este adresat și nouă: „Dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nu vor fi convinși nici dacă ar învia cineva din morți.” [428]