Manuscrisul 30, 1889

EXPERIENȚA CARE A URMAT CONFERINȚEI DE LA MINNEAPOLIS

Pericolul legalismului; sublinierea libertății religioase

Când am ajuns la Battle Creek, ne-am dat seama că unii dintre frații și surorile noastre au ajuns înaintea noastră prin scrisori trimise de la conferință, având același caracter ca și cel de la conferință, arătând astfel că cei care au scris acele rapoarte nu au primit la conferință binecuvântarea pregătită de Domnul pentru ei. Au mai fost și delegați care s-au întors la Battle Creek înaintea noastră și care s-au grăbit să facă relatări despre conferința de la Minneapolis, prezentând versiunea lor incorectă, care era în defavoarea fraților A. T. Jones și E. J. Waggoner, a lui W. C. White, a mea și a lucrării pe care am fost constrânsă să o fac la conferința aceea. Unii, care nu m-au văzut de la Conferința Generală de la Oakland, California, m-au întâmpinat aproape ca pe o străină.

Am știut că aceeași lucrare care a stricat tabăra la Minneapolis nu s-a limitat la locul acela, ci s-a întins până la Battle Creek prin scrisorile trimise de la Minneapolis și prin cuvântul ieșit din gura celor care s-au întors împotriva noastră la Battle Creek. Fratelui Butler i s-au transmis rapoarte incorecte și neadevărate. Cei care le-au transmis erau înșelați de inamic și îl înșelau la rândul lor pe fratele Butler, interpretând greșit multe lucruri. În starea lui de sănătate precară, el a acceptat orice ca fiind adevărat și a acționat în conformitate. Nu mi-a solicitat nicio întrevedere și nu a venit să vorbim, cu toate că de multe ori a trecut aproape prin fața ușii unde locuiam. El nu m-a întrebat dacă declarațiile care i-au fost prezentate erau adevărate, ci a primit tot ceea ce i-a fost spus fără înțelepciune. Oare cei care au lăsat [352] aceste impresii asupra minții lui bolnave au fost la fel de zeloși să le îndepărteze, după cum au fost de zeloși să le creeze? Să răspundă înaintea lui Dumnezeu, căci la judecată vor fi întrebați și vor trebui să răspundă.

M-am întâlnit cu frații în tabernacol; acolo am simțit că era de datoria mea să prezint o scurtă istorie a conferinței, precum și experiența mea de la Minneapolis, felul în care am acționat precum și motivul care a stat în spate; am descris limpede spiritul care a dominat acolo. Le-am spus despre poziția pe care am fost obligată să o iau și care nu a fost în armonie cu frații mei, precum și despre eforturile pe care le-am făcut acolo pe lângă anumiți frați pentru a-i convinge că nu acționau după sfatul lui Dumnezeu, că Domnul nu va aproba un astfel de spirit ca cel manifestat la conferința aceea.

Le-am spus despre poziția dificilă în care am fost pusă, așa după cum și era, de a sta singură, constrânsă să mustru spiritul cel rău care stăpânea cu putere la conferința aceea. Suspiciunea și gelozia, bănuiala rea, împotrivirea față de Duhul lui Dumnezeu care apela la inima lor, toate acestea s-au asemănat cu felul în care au fost tratați reformatorii. A fost întocmai felul în care biserica a tratat familia tatălui meu când opt dintre noi – toți cei din familie care locuiam la Portland, Maine – am fost excluși din biserică pentru că susțineam solia vestită de William Miller.

Tocmai scrisesem volumul IV din Marea luptă. Aveam proaspăt în memorie felul în care au fost tratați bărbații pe care Domnul îi îndemna să transmită lumii o solie de lumină și adevăr și felul în care oamenii și-au închis ochii și urechile față de solia trimisă de Dumnezeu, pentru că nu coincidea cu ideile lor. Ce efect a avut această rezistență și împotrivire asupra celor cărora Dumnezeu le-a dat lumină, ca să lumineze în întunericul moral ce s-a strâns deasupra bisericii întocmai ca un giulgiu al morții? Și-au încetat ei eforturile? [353] Nu. Domnul a așezat peste ei povara: „Strigă în gura mare, nu te opri! Înalță-ți glasul ca o trâmbiță, și vestește poporului Meu nelegiuirile lui, casei lui Iacov păcatele ei!” (Isaia 58:1).

Domnul lucra, iar eu trebuia să fiu credincioasă și să rostesc cuvintele pe care mi le-a dat El, cu toate că treceam prin cea mai dureroasă încercare din viața mea, deoarece încrederea pe care o avusesem înainte, că Dumnezeu conducea și stăpânea mințile și inimile fraților mei, a dispărut din acel moment. Până acum simțeam că atunci când eram chemată, spunându-mi-se: „Am vrea să participi la adunare, soră White; este nevoie de influența ta”, nu trebuia să îmi consult preferințele și sentimentele, ci să mă ridic prin credință și să încerc să-mi fac partea, lăsând ca Domnul să facă ceea ce trebuia făcut. Dar acum o povară foarte grea a căzut peste mine. De acum înainte trebuie să privesc numai la Dumnezeu, căci nu îndrăznesc să mă bizui pe înțelepciunea fraților mei. Îmi dau seama că ei nu cer întotdeauna sfat de la Dumnezeu, ci în mare măsură privesc la oamenii pe care i-au pus să stea înaintea lor în locul lui Dumnezeu.

La adunarea de la Battle Creek am încercat să-mi prezint lămurit poziția, însă niciun cuvânt de răspuns nu a venit din partea bărbaților care ar fi trebuit să stea alături de mine. Am declarat că am stat aproape singură la Minneapolis. Am stat singură înaintea lor în timpul conferinței, pentru că lumina pe care Dumnezeu a găsit potrivit să mi-o dea era că ei nu acționau după sfatul lui Dumnezeu. Niciunul nu a îndrăznit să spună: „Sunt alături de tine, soră White. Voi rămâne alături de tine.”

După adunare [la Battle Creek], mai multe persoane au dat mâna cu mine și au spus: „Mă bucur că ești aici. Sunt foarte ușurat. Atâtea relatări au venit de la Minneapolis, fiind spuse de către cei care au sosit înaintea voastră, despre poziția pe care a luat-o sora White și despre ce a spus ea la conferință, încât ne-am gândit foarte serios că sora White trebuie să se fi schimbat cu totul. [354] Însă sunt fericit și recunoscător că am putut participa aici la adunare și am putut auzi de pe buzele tale care este adevărul și că sora White nu s-a schimbat, nici mărturia ei nu s-a schimbat în caracter. Noi recunoaștem Duhul Domnului care vorbește prin sora White ca și înainte.”

Însă au fost destui cei care s-au ținut strâns de bănuielile lor rele și s-au prins de reprezentările distorsionate legate de mine, ca și cum acele relatări ar fi fost prea prețioase ca să renunțe la ele, măcar că nu aveau nicio urmă reală de dovadă că m-aș fi schimbat. Părea a fi preferința lor aceea de a crede relatările false. Am fost profund mâhnită pentru că frații mei, care m-au cunoscut de ani de zile și au avut dovada despre caracterul lucrării mele, continuă mai bine să rămână în amăgirea în care se află și în loc să mărturisească că au greșit, ei se țin de acele impresii false, ca și cum ar fi adevărate.

Am fost invitată să vorbesc în Sabatul următor în tabernacol, însă după aceea – din cauză că impresiile că m-aș fi schimbat erau atât de puternice – m-am gândit că poate fratelui îi pare rău că m-a rugat să vorbesc. În Sabat dimineața m-au vizitat doi prezbiteri, și unul dintre ei m-a întrebat despre ce vreau să vorbesc. Eu le-am spus: „Fraților, lăsați aceasta în seama Domnului și a sorei White, căci nici Domnul, nici sora White nu au nevoie să le spună frații ce trebuie să prezinte ea în fața lor. La Battle Creek sunt acasă, pe terenul pe care l-am câștigat prin tăria lui Dumnezeu și nu trebuie să cer permisiunea pentru a lua cuvântul în tabernacol. Socotesc că aceasta este poziția mea de drept, poziție pe care Dumnezeu mi-a dat-o. Însă fratele Jones nu simte ce simt eu și trebuie să aștepte invitație din partea voastră. Ar trebui să vă faceți datoria în legătură cu aceasta și să-i deschideți calea.” [355]

Prezbiterii mi-au spus că nu se simt liberi să îl invite să vorbească până când nu se consultă cu fratele Smith, ca să știe dacă acesta îl aprobă sau nu, întrucât fratele Smith este mai în vârstă decât ei. Le-am spus: „Atunci faceți aceasta imediat, căci timpul este prețios și există o solie ce trebuie să ajungă la popor, iar Domnul vă cere să deschideți calea pentru ca lumina să poată ajunge la poporul lui Dumnezeu.”

Am vorbit în mod liber poporului, rostind cuvintele vieții. Am fost întărită și binecuvântată de Domnul. Însă zilele treceau și nicio invitație nu îi era adresată fratelui Jones de a prezenta în biserica cea mare din Battle Creek solia dată lui de Dumnezeu. Am trimis după prezbiterii bisericii și i-am întrebat din nou dacă s-au hotărât să-i dea fratelui Jones ocazia de a vorbi poporului. Răspunsul a fost: „L-am consultat pe fratele Smith, iar el a hotărât că nu ar fi bine să-l chemăm, pentru că are o atitudine prea hotărâtă și merge prea departe cu subiectul reformei naționale.”

Atunci am simțit că spiritul mi se tulbură și le-am transmis o mărturie foarte clară acestor frați. Le-am spus pe scurt ce s-a întâmplat la Minneapolis, le-am spus ce poziție am luat, că fariseismul dospea stricând tabăra de la Battle Creek, iar bisericile adventiste de ziua a șaptea erau afectate; însă Domnul mi-a dat o solie, iar eu voi lucra atât cu penița, cât și cu vocea, până când acest aluat va fi înlăturat și va fi introdus un aluat nou, anume harul lui Hristos.

Mi-a fost confirmat tot ceea ce declarasem la Minneapolis, anume că trebuie să aibă loc o reformă în toate bisericile. Trebuie făcute reforme, întrucât peste poporul care fusese binecuvântat cu mare lumină, cu ocazii și privilegii prețioase, acum domnește orbirea și slăbiciunea spirituală. Ca reformatori, aceștia au ieșit [356] din bisericile denominaționale, însă acum ei fac același lucru pe care îl fac bisericile acestea. Am sperat că nu va mai fi nevoie de o altă ieșire. În timp ce ne străduim să păzim „unirea Duhului” prin legătura păcii, nu vom înceta să protestăm împotriva bigotismului, atât cu penița, cât și cu vocea.

Noi vedem un popor pe care Dumnezeu l-a binecuvântat cu multă lumină și cunoștință. Să se mândrească cu cunoștința lui poporul favorizat în felul acesta, să se îngâmfe din pricina priceperii lui? Oare bărbații care ar trebui să fie strâns legați de Dumnezeu cred că este mai bine să se încreadă în propria lor înțelepciune decât să-L întrebe pe Domnul? Există mulți slujbași îngâmfați, mulțumiți de sine, prea înțelepți ca să-L caute pe Dumnezeu cu rugăciune și umilință, ca să trudească în mod serios, cercetând zilnic Scriptura pentru o lumină mai mare. Mulți își vor închide urechile față de solia pe care le-o trimite Dumnezeu și își vor deschide urechile în fața minciunii și a înșelăciunii.

Sentimente de felul celor care se manifestă acum au fost dureroase pentru mine. Am trudit cu vocea și cu penița, făcând tot ce mi-a stat în putere pentru a schimba starea aceasta de lucruri. La Pottersville, frații lucrători din Michigan au ținut o conferință. Am fost solicitată de către fratele Van Horn să particip la conferință. Am fost fericită să o fac, sperând că prejudecățile vor fi înlăturate. Domnul mi-a dat Duhul Său cel Sfânt la conferința aceea. Părea că Domnul stă chiar lângă mine și am rostit cu libertate solia mea către popor. Cu ocazia aceea, când doar frații noștri erau prezenți la adunarea de dimineață, le-am vorbit clar despre lumina pe care Domnul a binevoit să mi-o dea, în avertizări și mustrări pentru poporul Său.

În sprijinirea pe om – așezând atâtea responsabilități asupra unui singur om, ca și cum Dumnezeu nu ar fi dat inteligență, rațiune și putere spirituală [357] și altor oameni pentru a purta responsabilitățile – nu există doar pericolul ca aceștia să ajungă slabi și ineficienți, ci celui tratat în felul acesta i se face un mare rău. Ființele omenești nu pot rezista acestei dependențe care se creează față de ele. Marele lor pericol este că influența omenească ajunge să ia locul influenței Domnului.

Frații noștri se separă de Dumnezeu, din cauza respectului exagerat pe care îl acordă ființelor umane. Ei se respectă pe sine și îi respectă pe alții, privesc la ei înșiși și la alții cu acea încredere care ar trebui acordată Domnului lui Israel. Remediul pentru aceste lucruri este a crede din toată inima adevărurile Bibliei, a accepta declarațiile limpezi ale Scripturii. Este mare nevoie ca toți cei aflați în poziții de răspundere, care au influență asupra altor minți, să bage de seamă ca nu cumva, în poziția lor de încredere, să nu se dovedească a fi agenți prin care inamicul poate lucra, spre paguba sufletelor. Dacă fratele cel slab piere, sângele sufletului său va fi cerut din mâna voastră.

A dat Dumnezeu oamenilor lucru de făcut în via Sa? Atunci talentele lor să fie folosite și ei să crească în eficiență, prin consacrarea sufletului, trupului și spiritului față de Dumnezeu. Mintea trebuie să fie adusă sub control, puterile ei trebuie educate, disciplinate și întărite în același fel în care puterile fizice sunt aduse sub control prin exercițiu. I-am avertizat pe lucrătorii noștri să pună în mișcare fiecare mușchi spiritual, dezvoltându-și talentul și dobândind cele mai bogate îndemânări în slujirea lui Dumnezeu, deoarece mi-a fost arătat că în adunările lor speciale se realizează foarte puțin bine, din cauză că ei nu au o legătură atât de vie cu Dumnezeu, încât El să-i poată impresiona [358] cu Duhul Său cel Sfânt. Dacă nu sunt sub stăpânirea Duhului lui Dumnezeu, atunci un alt duh le ia în stăpânire gândurile, cuvintele și acțiunile și, în loc să crească în harul și în cunoștința lui Isus Hristos, se pipernicesc în cele spirituale.

S-a dat pe față un mod de a face lucrarea lui Dumnezeu la întâmplare, haotic. Sufletele lor sunt înconjurate de o atmosferă pământească, obișnuită și ieftină, în loc de una cerească. Într-o astfel de atmosferă, spiritualitatea nu poate să crească, ci numai să scadă. S-a râs, s-au făcut glume și s-a luat în zeflemea. Părea să existe foarte puțină solemnitate, foarte puțină apreciere a sfințeniei lucrării. A existat vorbărie multă și foarte puțin din gândul lui Hristos. Atât timp cât poartă cu ei atmosfera aceasta, darurile și capacitățile date lor de Dumnezeu sunt folosite greșit, iar vrăjmașul le folosește adesea în slujba lui. În orbirea lor, ei nu pot discerne lucrurile spirituale și, sub influența marelui amăgitor, se vor împotrivi celor mai sacre lucruri ale lui Dumnezeu.

Nu trebuie să existe nicio zeificare a ființelor umane, deoarece aceasta Îi displace extrem de mult lui Dumnezeu. Nu trebuie să existe cercuri de oameni care să se unească într-o prietenie nesfântă, pentru a se susține unii pe alții în căi și idei opuse Duhului lui Dumnezeu. Toate aceste preferințe, tot atașamentul față de anumiți indivizi nu sunt după rânduiala lui Dumnezeu. Este un neajuns pentru toate părțile, pentru că cineva se poate simți obligat să stea alături de cel care îi este prieten apropiat.

Însă frații mei să se gândească: Este aceasta o legătură sfântă? Eu știu că nu este. Puterea de stăpânire asupra minții vă conduce să priviți și să vă încredeți unii în alții, în loc să vă încredeți în Dumnezeul cel viu. Vă face să vă sfătuiți unii cu alții când, de fapt, ar trebui să stați pe genunchi, cerând sfat de la Dumnezeu, Sfetnicul atotputernic. Vă face să vă întăriți unii pe alții în a găsi lucruri [359] pe care le puteți pune sub semnul întrebării și pe care puteți construi pentru a vă încuraja necredința. Ceea ce omul nu gândește de la sine îi va fi sugerat de un altul.

Am declarat că purtarea manifestată la Minneapolis a fost cruzime față de Duhul lui Dumnezeu, iar cei care în timpul și în urma conferinței au păstrat același spirit cu care au venit la conferință, care continuă să facă aceeași lucrare pe care au făcut-o acolo și o fac de atunci încoace vor fi prinși în amăgiri și mai mari, dacă nu se schimbă în spirit și nu își mărturisesc greșelile. Se vor împiedica și nu vor ști ce i-a făcut să cadă. I-am rugat să se oprească chiar acolo. Dar poziția fratelui Butler și a fratelui Smith i-a influențat să nu facă nicio schimbare și să stea pe poziția pe care erau. Nu s-a făcut nicio mărturisire. Adunarea binecuvântată s-a terminat. Mulți au fost întăriți, însă îndoiala și întunericul i-au înfășurat pe unii mai mult ca înainte. Roua și picurii harului din cer, care au înmuiat multe inimi, lor nici nu le-au umezit sufletul.

Am mers mai departe pe calea mea, întorcându-mă la Battle Creek foarte obosită, însă binecuvântată de Domnul. Am avut întrevederi repetate cu frații mei, explicându-le poziția și lucrarea mea pentru timpul de față.

Am socotit că este de datoria mea să merg la Des Moines, Iowa. Am nădăjduit să întâlnesc majoritatea lucrătorilor din statul acela. Aproape am leșinat din cauza drumului, dar Domnul m-a întărit ca să-mi dau Mărturia celor adunați. Mi-am dorit să fie acolo toți cei din conferință, ca să mă adresez lor, întrucât inima îmi era plină de Duhul lui Dumnezeu, exact ca la Minneapolis. Duhul Domnului a venit la adunările noastre de dimineață și s-au rostit multe mărturii umile, printre lacrimi. Voi spune spre slava lui Dumnezeu că El m-a susținut și inimile au fost atinse. Am sperat să-i văd pe unii bărbați care au jucat un rol activ la Minneapolis îngenunchindu-și voința mândră și căutându-L pe Domnul cu toată inima. [360] Am crezut că se va întâmpla aceasta, dar cu toate că Domnul a lucrat în mod evident asupra inimilor, nicio mărturisire profundă nu a fost făcută. Ei nu au căzut pe Stâncă și nu au fost zdrobiți, așa încât Domnul să-Și poată pune amprenta asupra lor. Oh, dacă și-ar fi supus mândria, atunci lumina și iubirea lui Dumnezeu ar fi pătruns în inimile lor!

Fratele Leroy Nicola, pe care Domnul l-a binecuvântat cu multe daruri, a fost de față. Dacă voința lui s-ar fi supus voinței lui Dumnezeu, atunci pentru el s-ar fi realizat acea lucrare care l-ar fi făcut un instrument al neprihănirii; însă cât timp nutrește îndoieli, cât timp se simte liber să critice, nu va crește spiritual. Umbrele întunericului îl vor înconjura, nesiguranța și descurajarea îi vor lua în stăpânire rațiunea, iar cel care se simte prea mândru ca să-și aplece voința, va fi găsit slab ca un copil în ce privește tăria morală și adeseori aproape neajutorat. De ce să nu fie el vindecat? El nu are asigurarea mângâietoare că are Duhul și favoarea lui Dumnezeu. El își educă mintea pentru a se îndoi și a critica.

Cât de mult îmi tânjește sufletul să-i văd pe acești lucrători călcând pe urmele pașilor lui Isus, urmând cărarea pe care a călcat El, oricât ar fi de aspră și spinoasă, având însă asigurarea că Isus a trecut pe acolo înaintea lor și că le poruncește să calce pe urmele Lui. Când voința consimte la aceasta, când are loc răstignirea eului, atunci își pot îndeplini cu bucurie orice datorie. Atunci totul este început, făcut și terminat cu voioșie, în Numele Domnului, Dumnezeul oștirilor! Atunci ei pot să alerge fără să obosească, să umble și să nu cadă. Nedumeriți în ce privește căile și lucrările lui Dumnezeu, având un nor de nesiguranță care plutește asupra lor și adeseori dezamăgiți în mod dureros și aproape dând drumul mâinilor, nemaiputându-se ține, ei nu sunt conștienți decât în mică măsură de prezența Domnului și sunt schimbători, indeciși. [361]

Oh, ce privilegiu binecuvântat este să știm că suntem cu totul supuși voinței lui Dumnezeu, că umblăm tot timpul în lumina feței Lui, luând aminte la cuvintele pe care le rostește în dreptul nostru, fără să ne aventurăm să facem niciun pas fără sfatul și îndrumarea Lui. Fie ca Domnul să miște inimile acestor frați prin Duhul Său cel Sfânt și fie ca întunericul gros care le încețoșează mințile și apasă asupra sufletelor lor să fie dat la o parte, iar Soarele neprihănirii să răsară în inimile lor, cu vindecarea sub aripile Lui.

Am plecat din Des Moines, sperând și rugându-mă ca frații din poziții de răspundere să fie transformați pe deplin prin harul lui Hristos, pentru ca eforturile lor să nu fie zadarnice. Am fost dezamăgită din cauză că nu s-a făcut nicio referire la conferința de la Minneapolis, nu s-a rostit niciun cuvânt de părere de rău pentru ceea ce s-a petrecut acolo. La întâlnirea de la Des Moines s-a luat un vot prin ridicare de mână, ca să particip la conferința lor. Le-am spus că dacă datoria mă conducea în direcția aceea, dincoace de Munții Stâncoși, atunci le voi împlini cererea cu plăcere. Însă după multe luni, nu am primit de la ei niciun rând, niciun cuvânt care să arate că au nevoie de mine.

Le-am scris când am fost la întâlnirea de la Kansas că eram dezamăgită de faptul că nu mi-au scris niciun cuvânt după întâlnirea aceea frumoasă pe care am avut-o la Iowa. Eram foarte slăbită din cauza efortului. Inima mea suferise atât de mult de când am plecat din California și am trecut prin încercarea de a-i vedea pe frații mei în starea spirituală în care se aflau, încât în fiecare zi simțeam că probabil dimineața nu voi mai fi găsită în viață. Cu toate acestea, nu puteam să-mi încetez efortul de a mustra, de a sta cu fermitate pentru ceea ce știam că este drept. [362]

I-am întrebat pe frații mei din Iowa dacă ei consideră că este de datoria lor să contracareze eforturile mele, în caz că voi participa la întâlnirea lor și voi transmite solia pe care mi-o va da Dumnezeu, dacă aceasta nu va coincide cu ideile lor. Dacă ei simt că vor face așa, nu voi putea să-i ajut cu nimic. Primeam scrisori care mă solicitau să plec la Williamsport [Pennsylvania, 1889]. Le promisesem că voi participa la adunarea lor de tabără, însă nu am știut că aceste două întâlniri vor fi programate în aceeași dată. Trebuia să aleg la care dintre ele să particip.

Întrucât nu am primit niciun cuvânt din Iowa, nu am avut nicio posibilitate să-mi dau seama dacă a intervenit vreo schimbare în sentimentele lor și am decis că nu este de datoria mea să mă așez de bună voie în atmosfera aceea de împotrivire, îndoială și opoziție, cât timp existau solicitări urgente pentru a participa la adunările celor care primeau Mărturia dată mie de Dumnezeu, fiindu-le de folos, pentru că nu se înfășuraseră în atmosfera necredinței și a împotrivirii mândre față de lumina pe care Dumnezeu a îngăduit-o să strălucească peste ei. Nu pot să cred că este voia Tatălui meu ceresc să-mi folosesc toate puterile și să ridic poveri, în timp ce aceia pentru care lucrez nu simt nicio responsabilitate de a le ridica împreună cu mine, ci simt că au libertatea să critice dacă consideră că o pot face. Noi ar trebui să căutăm întotdeauna să ne folosim îndemânarea acolo unde putem face cel mai mare bine, acolo unde sufletele își simt nevoia și sunt dispuse să fie ajutate.

Oh, cât de interesat este cerul, veghind să vadă câți dintre slujitorii credincioși au povara păcatelor poporului pe inima lor și își întristează sufletul, câți sunt împreună lucrători cu Isus pentru a repara spărturile făcute de cei păcătoși și pentru a reface cărările pe care alții au căutat să le astupe. Cărarea credinței și a neprihănirii trebuie refăcută. Mântuirea noastră nu este clădită pe faptele [363] neprihănite pe care le facem noi, ci pe îndurarea și iubirea lui Dumnezeu. Putem să strângem laolaltă toate faptele neprihănirii noastre, însă ele vor fi ca nisipul mișcător. Nu putem sta pe ele.

Este scopul lui Dumnezeu să fim educați prin experiență providențială și să fim studenți constanți, clădind în siguranță pe Isus Hristos, unica temelie sigură, care va rămâne neclintită pentru veșnicie. Numai sângele lui Isus Hristos poate face ispășire pentru fărădelegile noastre. Noi trebuie să cerem neprihănirea Lui printr-o credință vie, să depindem de El și să rămânem numai în El. Întotdeauna trebuie să ne simțim continua dependență de Dumnezeu. În felul acesta, mulțumirea de sine, mândria și vanitatea noastră se vor risipi în vânt.

[Ellen White introduce aici o notă marginală: Scrisoarea către fratele Butler, ca să rămână după săptămâna de rugăciune (15 – 22 decembrie) se introduce aici. Vezi scrisoarea 18, 11 decembrie 1888, redată în acest volum (pp. 155-158).]

Extrasul acesta dintr-o scrisoare adresată fratelui Butler exprimă îngrijorarea serioasă a sufletului meu pentru el, însă răspunsul pe care l-am primit la această scrisoare mi-a rănit inima, deoarece mi-am dat seama că el nu a înțeles lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, nici spiritul care l-a făcut să răspundă astfel.

Fratele Ballenger a ajuns într-o stare foarte tulburată. A ajuns aproape la disperare și mi-a solicitat o întrevedere, însă eram angajată într-o altă lucrare și nu am putut să-l întâlnesc atunci. El a încercat să aibă întrevederi cu frații săi, dar nu a avut ocazia să o facă și atunci a hotărât că nu mai este ajutor pentru el decât la Dumnezeu. Atunci a început să vadă că fără El se afla într-o stare de goliciune spirituală și disperare profundă ca întunericul de la miezul nopții. S-a dus atunci la iubitul Mântuitor, chiar așa cum El l-a chemat să vină: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă”. L-a căutat [364] pe Dumnezeu cu seriozitate și și-a dat seama că Isus era aproape de el. Moartea ispășitoare, jertfa cea îndestulătoare, acestea i-au fost prezentate. S-a prins de Hristos prin credință vie, iar norul a fost îndepărtat, iar el a fost îmbrăcat în neprihănirea lui Hristos.

A venit la adunare plin de pace și nădejde, căci Dumnezeu a pus un cântec nou în inima lui, o laudă pentru Dumnezeul nostru. Atunci a mărturisit marea lui lipsă de spiritualitate în toată lucrarea sa și felul în care a primit înțelegerea despre Isus și iubirea Sa; a mai spus și că acestea vor fi temele lucrării sale viitoare.

Astfel de experiențe au caracterizat toate adunările noastre, după prima săptămână. Unul dintre frați a mărturisit că el a fost păzitor al Sabatului timp de mulți ani, însă a simțit marea lipsă de credință în Isus Hristos. Răceala și lipsa iubirii lui Dumnezeu, precum și a zelului spiritual, l-au descurajat. S-a îndreptat spre alte denominațiuni pentru a găsi ceva ce să potolească foamea sufletului său, însă la acestea a găsit o uscăciune mai mare decât printre adventiștii de ziua a șaptea. Iar acum, a spus că a auzit la această conferință tocmai adevărul după care îi flămânzea sufletul. El a afirmat: „Acesta este adevărul, adevărul prezent. Eu îl primesc. Și pentru că m-am retras din Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, vreau acum să mă unesc din toată inima și tot sufletul cu voi.”

În timpul săptămânii de rugăciune desfășurate la Battle Creek [15-22 decembrie] am lucrat cu seriozitate, vorbind la sanatoriu dimineața devreme, la capela editurii pentru angajații de acolo, precum și la tabernacol. Am avut motive să-L laud pe Dumnezeu pentru că mi-a dat putere pentru această lucrare. Uneori, puterea lui Dumnezeu era peste mine în mare măsură. Mi se părea uneori, în timp ce vorbeam, că realitățile nevăzute ale lumii eterne mi se deschideau înțelegerii și știu că Domnul vorbea prin mine poporului Său. Nu îmi asum niciun merit. Totul a venit de la Dumnezeu, fiecare lucru mărunt, [365] și Duhul lui Dumnezeu s-a odihnit peste adunare. M-am bucurat pentru popor, pentru că știam că cei care se îndoiseră aveau dovada pentru credința lor, dacă inimile le erau deschise pentru a primi impresiile făcute de Duhul lui Dumnezeu.

Tânjeam să-i aud pe cei care au considerat o virtute în a se propti împotriva luminii și a dovezilor, că recunosc lucrarea Duhului lui Dumnezeu, că renunță la necredință și vin în lumină. Am știut că dacă nu fac așa, cărarea lor va deveni tot mai întunecată, deoarece lumina nemărturisită, nerecunoscută și nefolosită devine întuneric pentru cei care refuză să o primească și să umble în ea. Până la această oră târzie există încă suflete în întuneric, care nu știu de ce se împiedică. Va fi mult mai greu pentru ei să se întoarcă acum și să adune razele de lumină pe care le-au tratat cu dispreț, să recunoască lumina pe care Dumnezeu le-a dat-o din îndurare, ca să-i vindece de bolile spirituale.

Primul pas făcut pe calea necredinței și a respingerii luminii este un pas periculos, și singurul mod prin care cei care au făcut acest pas pot să scape din cursele lui Satana, este de a accepta ceea ce Domnul le-a trimis și ei au refuzat să primească. A face așa este umilitor pentru suflet, însă va fi spre salvarea lor. Cu Dumnezeu nu se glumește. El nu va îndepărta toate motivele de îndoială, însă oferă suficiente dovezi pe care se poate clădi credința.

Dacă frații mei și-ar fi simțit slăbiciunea, propria neputință și nu ar fi uitat niciodată aceasta, și-ar fi umilit inimile înaintea lui Dumnezeu, și-ar fi mărturisit greșelile și ar fi ajuns în lumină și libertate. Suntem gata să ne lăudăm cu mândrie, că suntem bogați, ne-am îmbogățit și nu ducem lipsă de nimic? Așa s-a făcut și încă se face. [366] Glasul Martorului credincios se aude: „Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic»” (Apocalipsa 3:15-17). Toată lauda aceasta este zadarnică. Hristos vede în străfundul sufletului nostru și ne spune exact cum suntem și cum trebuie să fim pentru a fi mântuiți.

Solia care a fost dată poporului în cadrul acestor adunări a prezentat în linii clare nu doar poruncile lui Dumnezeu – o parte a soliei îngerului al treilea – ci și credința lui Isus, ceea ce cuprinde mai mult decât se crede în general. Ar fi bine ca solia îngerului al treilea să fie prezentată în toate aspectele ei, deoarece oamenii au nevoie de fiecare iotă sau frântură de slovă din ea. Dacă noi proclamăm poruncile lui Dumnezeu, iar de cealaltă parte abia ne atingem, solia este mutilată de mâinile noastre.

Adevărul și lumina prețioasă au fost prezentate înaintea poporului, dar inimile de piatră nu au primit nicio binecuvântare. Ei nu s-au putut bucura în lumina care, dacă ar fi fost acceptată, le-ar fi adus eliberare și pace, putere, curaj și bucurie pentru sufletele lor.

Binecuvântarea acestei săptămâni de rugăciune s-a extins asupra bisericii. S-au făcut mărturisiri. Cei care l-au jefuit pe Dumnezeu de zecimi și daruri și-au mărturisit greșeala și le-au dat înapoi, în timp ce mulți dintre cei care nu au simțit niciodată că Dumnezeu le-a iertat păcatele, au fost acum binecuvântați de Dumnezeu. Toate aceste roade prețioase au dovedit că este lucrarea lui Dumnezeu, totuși cei care au călcat pe cărarea îndoielii și a necredinței nu au dat înapoi, nu și-au mărturisit greșelile și nu au venit la lumină. Dumnezeu a lucrat, însă cei care au urmat calea propriilor lor idei, contrar cuvântului lui Dumnezeu, contrar voinței Lui, în loc să-și supună voința și dorințele, permițând ca inimile să le fie topite [367] de sentimente de recunoștință, s-au simțit mai hotărâți și mai liberi să se împotrivească. Cum se poate numi așa ceva? Este răzvrătire, ca în zilele lui Israel când aceștia au vrut cu încăpățânare să meargă pe calea lor, fără a se supune căii și voii lui Dumnezeu.

Avem exemplul copiilor lui Israel ca o avertizare să părăsim acest teren. Domnul a lucrat în mijlocul nostru, însă unii nu au primit binecuvântarea. Aceștia au fost privilegiați cu auzirea celei mai fidele predicări a evangheliei, dar au ascultat cu inima închisă solia pe care Dumnezeu le-a transmis-o prin slujitorii Lui. Ei nu s-au întors spre Domnul cu toată inima și cu tot sufletul, ci și-au folosit toată energia pentru a găsi defecte în soli și în solie, mâhnind Duhul lui Dumnezeu, în timp ce aceia care au primit solia erau încântați de prezentarea darurilor fără plată ale lui Isus Hristos.

Dumnezeu nu dă nimănui binecuvântarea Sa cu forța. Vor fi unii care se vor împotrivi luminii și vor spune aceleași cuvinte ca iudeii: „Să facă o minune și vom crede. Dacă aceasta este solia lui Dumnezeu, atunci să-i vindece pe bolnavi și vom crede.” Alții își dau seama cu adevărat că s-au făcut minuni mult mai mari decât vindecarea infirmităților trupești. Oare nu a înmuiat puterea lui Dumnezeu inimile reci ca oțelul și nu le-a supus așa încât au ajuns ca ale unor copilași? Religia lor legalistă a fost văzută în adevărata ei lumină, așa cum este – fără valoare.

Sentimentele religioase ale multora au fost mai mult firești decât spirituale, și cu toate că s-au străduit să fie mulțumiți, au simțit o neliniște – răceală, întuneric și lipsa lui Hristos. Ei au rămas în necunoștință în ce privește starea lor înaintea lui Dumnezeu, în ce privește cunoașterea din experiență a lucrării de slujire a Mijlocitorului nostru. Când aceștia s-au prins prin credință de Hristos, [368] inimile lor s-au pocăit și au fost zdrobite. Hristos, nădejdea slavei, a luat chip în ei. Aceasta era totul pentru ei. Au înțeles atunci ce înseamnă taina evlaviei. Minunea s-a înfăptuit. Domnul și Duhul Său au pătruns în suflet. Viața și bucuria au luat inima în stăpânire. Cât de repede este sensibilizat sufletul față de propria lui lipsă. Totul este deschis ca o carte înaintea Celui cu care avem de-a face.

Însă cei care își închid ochii în fața dovezilor pe care Dumnezeu binevoiește să ni le dea – cum au făcut iudeii – și cer minuni, vor fi lăsați la o parte. Dovezile pe care au refuzat să le primească, le vor primi alții; alții vor primi binecuvântarea oferită de Dumnezeu, pe care cei dintâi au refuzat să o primească, fiind prea mândrii, mulțumiți de sine și de propria neprihănire.

Mulțumim lui Dumnezeu pentru fiecare semn al iubirii și harului Său. Îl vom lăuda pe Dumnezeu și vom fi încurajați. Nu vom căuta să criticăm. Nu vom întoarce spatele darurilor cerului, nici nu vom sta pe scaunul de judecată pentru a condamna căile și felul de a lucra a lui Dumnezeu, doar pentru că altora le place să facă așa. Aceia nu au niciun motiv să spună ceea ce spun, niciun motiv pentru care să se împotrivească Duhului lui Dumnezeu.

Isus i-a certat pe ucenicii Săi din cauza necredinței lor. Necredința este ocazia oferită tuturor păcatelor și este legătura nelegiuirii. Lucrarea ei este de a strâmba lucrurile drepte. Credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd. Când ajungem ca niște copilași, șezând la picioarele lui Isus, învățând de la El jertfirea de sine și ce înseamnă să trăiești prin credință din orice cuvânt al lui Dumnezeu, atunci sufletul găsește odihnă și pace.

Un vai este pronunțat asupra necredinței și spiritului de critică de felul celor manifestate la Minneapolis și date pe față la Battle Creek. După roadele lor îi veți cunoaște. Dovada pe care au avut-o la fiecare pas, că Dumnezeu era la lucru [369] nu a schimbat atitudinea ostentativă a celor care de la bun început au pornit pe cărarea necredinței, fiind o ofensă la adresa lui Dumnezeu. După ce ei înșiși au pus această barieră, au început întocmai ca iudeii să caute ceva ce să le întărească necredința și să le dea impresia că au dreptate. De aceea, nu au putut să se adape din marea mântuire pe care le-o oferea Dumnezeu. Au refuzat bogățiile harului divin. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, bunătatea Lui, iubirea și purtarea Lui îndurătoare nu le-au zdrobit inimile, pentru că nu au văzut și nu au apreciat aceste favoruri. Eu le pun clar aceste lucruri în față, întrucât le cunosc pericolul. Lucrez din răsputeri pentru o singură țintă – binele sufletelor și slava lui Dumnezeu.

Când vedem oameni care nu sunt convinși și nu sunt schimbați, cu toate dovezile evidente pe care le-a dat Dumnezeu, putem fi siguri că nu vor primi nicio dovadă mai mare. M-am gândit la ce altceva aș putea să fac – să scriu o Mărturie și să așez principiile în fața celor care se îndoiesc și ridică întrebări, sperând că aceasta îi va face pe unii dintre ei să vadă lucrurile într-o lumină corectă. Știu că aceasta a avut influență asupra multor minți, însă pe alții pare să nu-i ajute deloc. Ei sunt gata să blocheze roțile, în loc să împingă pentru a ajuta carul să meargă în sus.

Nu am lăsat nimic nefăcut din ceea ce era o dovadă că este de datoria mea să fac. Iar în ce privește situația din Battle Creek, nu pot face mai mult decât am făcut. Nu îi judec pe cei care nu s-au unit în lucrarea aceasta cu mine și cu solii lui Dumnezeu, a căror influență a lucrat pentru a produce îndoială și necredință. Orice influență, cât de mică, care a fost pusă în slujba inamicului își va primi răsplata după roadele pe care le aduce. Dumnezeu a lucrat prin mine pentru a prezenta poporului o solie în legătură cu credința lui Isus și cu neprihănirea lui Hristos. Unii nu au lucrat în armonie, [370] ci în așa fel încât să contracareze lucrarea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Pe aceștia trebuie să-i las în seama Domnului.

Am participat la adunări în South Lancaster [11 – 22 ianuarie 1889], iar roadele au fost bune. Am avut parte de același spirit și aceeași putere care au însoțit prima și cea de a doua solie îngerească. V-am scris despre adunările acestea. Domnul a lucrat asupra tuturor inimilor, și mulți au fost în stare să spună: „Domnul mi-a pus în gură o cântare nouă, despre iubirea fără seamăn a lui Isus.” Virtuțile Lui au fost mereu înaintea ochilor minții, iar sufletele au început să înțeleagă desfătarea în Isus. Ei au putut să vorbească despre iubirea Lui și să spună despre puterea Lui. Soarele neprihănirii răsărea în aproape toate inimile celor prezenți. Mulți erau plini de zel și se pocăiau de starea lor de căldicel, supunându-se invitației Negustorului: „Să cumperi de la Mine aur lămurit în foc […] și haine albe […] și colir.” Mărturia lor a fost: „Am găsit Mărgăritarul de mare preț!” Inimile au fost impresionate, greșelile au fost mărturisite față de credincioși și necredincioși, pagubele au fost reparate.

Se pune întrebarea, așa cum a fost întrebat Hristos de iudei: Predicarea acestei solii este din cer sau este de la oameni? Isus s-a bucurat în duhul Său când a văzut că oameni care nu au avut ocaziile și privilegiile pe care iudeii le avuseseră au fost convinși și convertiți la adevăr. El a spus: „Te laud, Tată, Domn al cerului și al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și pricepuți și le‑ai descoperit pruncilor.” (Matei 11:25). Domnul S-a bucurat că planul de mântuire era atât de clar, încât și un copil în simplitatea lui putea să-l înțeleagă, în timp ce aceia lipsiți de spiritualitate, care nu erau umili și dispuși să învețe, ci erau umflați de mândrie, nu puteau vedea frumusețea evangheliei, întrucât aceasta se vede doar cu ochii spirituali. [371] Însă toți cei sinceri, care vor să învețe și sunt ca niște copilași, care au dorința de a cunoaște adevărul, vor vedea puterea lui Dumnezeu când se descoperă și o vor recunoaște.

Predici serioase au fost rostite în puterea Duhului lui Dumnezeu de către servii Săi în legătură cu nădejdea pusă înaintea noastră în evanghelie. Au fost prezentate iubirea și neprihănirea lui Hristos, fiind înțelese atât de clar încât mintea se prinde de ele prin credință. Pentru mulți dintre cei care sunt creștini de multă vreme, ele sunt ca o nouă revelație. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Da, de la început până la sfârșit, aceasta este hrană pentru vremea aceasta!

Iudeii au privit la un Mântuitor acoperit, pe care nu l-au văzut niciodată descoperit, și mulți, chiar dintre cei care afirmă că fac parte din poporul celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu, privesc la un Mântuitor acoperit. Ei s-au gândit atât de puțin la marele plan de mântuire, la jertfa ispășitoare și la adevărul că doar prin vărsarea sângelui Mântuitorului îngerii pot vesti pace pe pământ și voie bună oamenilor. Vorbiți despre aceasta. Rugați-vă pentru aceasta. Fără vărsarea de sânge nu este iertare pentru păcate. Atunci de ce să nu stăruim asupra nevoii de credință în sângele lui Isus Hristos?

Se spune că Wilberforce l-a chemat cândva pe marele om de stat Pitt, ca să-l asculte predicând pe dl. Scott. Tema predicatorului a fost calea prin care poate fi salvat un păcătos și a fost prezentată cu multă claritate, fervoare și seriozitate. La sfârșit, Pitt a fost întrebat ce părere avea despre predică. El a răspuns: „Nu am înțeles unde vrea să ajungă cu asta.” Lucrurile duhovnicești trebuie înțelese duhovnicește. Lucrurile Duhului, predicarea crucii „este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu”. [372]

Am vizitat Washington, D.C. [24 – 31 ianuarie 1889] și am lucrat acolo, văzând că aceleași roade însoțesc solia. Am simțit nevoia să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru dovezile harului Său îmbelșugat. Am vizitat Illinois, unde am văzut lucrarea lui Dumnezeu. Duhul Său a fost revărsat în măsură bogată. Voi insera aici o scrisoare pe care am scris-o când eram la conferința aceasta. [Este inserată scrisoarea către W. C. White.]

Nu voi mai continua cu istoria aceasta, ci voi spune într-un fel foarte nedesăvârșit că legea arată spre Hristos și Hristos arată spre lege. Din cauză că omul a călcat legea, vremea în care trăim este o perioadă în care, aproape în mod universal, legea lui Dumnezeu este făcută fără valoare. Cât de puțini își dau seama de responsabilitatea lor personală înaintea lui Dumnezeu. Posibilitatea de a acționa liber și independent ne umple de venerație. Dumnezeu vorbește. Ce spune El? El spune: „Să‑L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți. […] Fă așa și vei trăi” (Luca 10:27-28).

Ne este imposibil să înțelegem natura atotcuprinzătoare a legii lui Dumnezeu, dacă nu Îl vedem pe Hristos pe crucea Calvarului – jertfa de ispășire. Prin lege vine cunoștința păcatului. Legea morală a lui Dumnezeu este detectorul păcatului. Cum am putea cunoaște în mod rațional ce este păcat, dacă nu recunoaștem standardul moral al lui Dumnezeu de neprihănire? Cel care are cea mai clară idee despre jertfa infinită a lui Hristos pentru păcatele lumii și care prin credință prinde și își însușește neprihănirea lui Hristos, care devine astfel neprihănirea lui personală, acela poate vedea sfințenia, frumusețea și slava legii lui Dumnezeu și poate exclama împreună cu David: „Cât de mult iubesc Legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea” (Psalmii 119:97). [373]

Legea lui Dumnezeu se referă atât la acțiunile exterioare ale omului, cât și la cele interioare. Ea este un detector al gândurilor, intențiilor și scopurilor pe care le are sufletul. Omul poate fi vinovat de păcate pe care numai Dumnezeu le cunoaște. Legea lui Dumnezeu cercetează cu adevărat inimile. Există pasiuni întunecate, cum ar fi gelozia, dorința de răzbunare, ura și răutatea, pofta și ambițiile nebunești, ce sunt ascunse de vederea omenească, însă marele EU SUNT cunoaște totul. Se meditează la aceste păcate, dar nu sunt înfăptuite pentru că nu apare ocazia. Legea lui Dumnezeu înregistrează toate acestea. Păcatele acestea tainice, ascunse, influențează caracterul.

Legea lui Dumnezeu nu condamnă doar ceea ce am făcut, ci și ceea ce nu am făcut. În ziua socotelilor finale, se vor vedea înregistrate și păcatele săvârșite prin omisiune, ca și cele prin comisiune. Dumnezeu va aduce la judecată orice faptă, orice lucru ascuns. Nu este destul ca, după propria ta măsură de caracter, să dovedești că nu ai făcut niciun rău. Faptul că cineva nu a făcut niciun bine va fi destul pentru a-l condamna ca rob rău și necredincios.

Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele legii. În lege nu este putere de a-l salva pe călcătorul legii. Dacă omul, după ce a călcat legea, ar fi putut fi salvat prin cele mai puternice eforturi ale sale de a păzi legea, atunci nu ar fi fost nevoie să moară Isus. Omul ar fi putut sta în picioare prin propriile sale merite și să spună: „Sunt fără păcat.” Dumnezeu nu va coborî niciodată legea la standardul omului, iar omul nu se poate ridica niciodată singur pentru a corespunde cerințelor ei de desăvârșire. Însă Hristos vine în lumea noastră și plătește datoria păcătosului, suferă pedeapsa pentru călcarea legii, satisface dreptatea, și acum păcătosul poate cere neprihănirea lui Hristos. „Unde s-a înmulțit păcatul, acolo harul s-a înmulțit și mai mult” (Romani 5:20). [374]

Harul însă nu vine ca să-l scuze pe păcătos așa încât acesta să continue să păcătuiască. Harul lui Dumnezeu nu scade din importanța legii, ci o întărește, dovedind că este neschimbătoare în caracter. „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută” (Psalmii 85:10). Dumnezeu privește la Fiul Său murind pe cruce, dreptatea este satisfăcută, iar Isus este numit „Domnul, Neprihănirea noastră”. Fie ca păcătosul să-și însușească prin credință meritele sângelui Mântuitorului răstignit pentru el – „Domnul, Neprihănirea mea”.

Domnul nu are plăcere ca omul să se încreadă în propria sa îndemânare, în faptele sale bune sau într-o religie legalistă, ci în Dumnezeu, în Dumnezeul cel viu. Solia prezentă pe care Dumnezeu a încredințat-o slujitorilor Săi ca fiind de datoria lor să o prezinte poporului nu este ceva nou. Este un adevăr vechi care a fost pierdut din vedere, pentru că Satana depune cele mai grozave eforturi în acest sens. Domnul încredințează fiecăruia dintre membrii poporului Său credincios lucrarea de a readuce credința lui Isus la locul ce îi revine de drept – în solia îngerului al treilea. Legea are poziția ei importantă, dar este lipsită de putere dacă neprihănirea lui Hristos nu este așezată alături de lege, pentru a da slava sa standardului regesc de neprihănire. „Așa că Legea, negreșit, este sfântă și porunca este sfântă, dreaptă și bună” (Romani 7:12).

Încrederea profundă și completă în Isus va conferi o calitate bună experienței religioase. Fără această încredere, experiența nu este nimic. Slujirea este ca jertfa lui Cain – fără Hristos. Dumnezeu este glorificat printr-o credință vie într-un Mântuitor personal, atotsuficient. Credința Îl vede pe Hristos așa cum este – drept unica speranță a păcătosului. Credința se prinde de Hristos, se încrede în El. Ea spune: „Isus mă iubește; El a murit pentru mine. Eu accept jertfa, așa că Hristos nu a murit degeaba pentru mine.” [375]

Noi nu doar că am pierdut mult pentru sufletele noastre, ci ca lucrători am neglijat cea mai solemnă parte a lucrării noastre, prin faptul că nu am stăruit asupra sângelui lui Isus Hristos ca singura speranță a păcătosului de a avea viața veșnică. Povestiți istoria lui Isus, cum a părăsit fericirea cerurilor și a venit în lumea noastră, trăind o viață de negare și jertfire de sine, chemându-i pe toți să vină și să învețe de la El, căci El este blând și smerit cu inima, făgăduindu-le că vor găsi odihnă pentru sufletele lor dacă vor purta jugul Lui și vor ridica povara Sa. O, cât de multor oameni va trebui să li se îndepărteze proptelele lor false – încrederea în sine și mulțumirea de sine! Dumnezeu nu va accepta nimic din ceea ce vine de la voi, în afară de Isus, Cel care locuiește înăuntru; numai Hristos, Hristos, totul în toate.

Convertirea sufletelor a fost făcută să pară ceva misterios și complicat. Oh, spuneți păcătoșilor: „Priviți și trăiți!” Studiați-L pe Hristos și trăiți-L. „Îndurarea Ta mă face mare” (Psalmii 18:35), spune David. Doar deschideți ușa și lăsați-L pe Isus să intre, iar El va locui în templul sufletului, iar noi vom putea rămâne în Hristos, ne vom putea bucura în iubirea Lui.

Religia Bibliei nu este alcătuită din sisteme teologice, crezuri, teorii și tradiții, căci atunci nu ar mai fi o taină. Cei lumești ar putea să o înțeleagă prin propriile lor capacități firești. Dar religia, religia Bibliei, are o energie mântuitoare, practică, elemente care vin întru totul de la Dumnezeu – o experiență personală a puterii lui Dumnezeu care transformă omul în întregime.

Mulți sunt neștiutori în ce privește înșelăciunea prin care falsul ia locul adevărului. Ei întrețin ideea că oamenii pot fi mântuiți prin propriile merite. Printre noi pătrunde o religie falsă, o religie legalistă. Noi nu vom tăcea. Biserica trebuie să fie trezită. Vom închiria săli în orașe, vom împărți pliante, iar poporul va fi luminat. Dumnezeu trimite o solie de avertizare. În curând va trebui să ne confruntăm cu puterile țării și [376] avem toate motivele să ne temem că falsitatea va câștiga supremația. Vom chema bisericile noastre, în Numele Domnului, să privească lupta aceasta în adevărata ei lumină. Este o luptă între creștinismul Vechiului și Noului Testament și un creștinism al tradițiilor omenești și al poveștilor stricate.

Controversa aceasta urmează să decidă dacă evanghelia cea curată va domina în națiunea noastră sau dacă papalitatea din veacurile trecute va primi mâna dreaptă a părtășiei din partea protestanților, dacă această putere va izbuti să restrângă libertatea religioasă. Războiul este chiar în fața noastră. Noi suntem cu ani de zile în urmă, totuși bărbații din poziții cu răspundere, în orbirea lor, vor să țină cheia cunoștinței, refuzând să intre ei înșiși și împiedicându-i și pe cei care ar vrea să intre. Solia trebuie să fie dusă peste tot, pentru ca cei care au susținut imperceptibil papalitatea, fără să știe ce fac, să audă. Ei se înfrățesc cu papistașii, făcând compromisuri și concesii care îi surprind chiar și pe adepții papei. Să sperăm însă că nu este prea târziu pentru a face lucrarea pe care poporul nostru ar fi trebuit să o facă cu ani de zile mai devreme.

Dumnezeu are mulți copii în bisericile protestante și un mare număr dintre ei în bisericile catolice, care sunt mai sinceri și mai dispuși să urmeze lumina și să se supună ei atât cât le este cunoscut, decât mulți dintre adventiștii de ziua a șaptea care nu umblă în lumină. Solia adevărului Domnului va fi vestită, pentru ca protestanții să poată fi avertizați și treziți în fața adevăratei stări a lucrurilor, să fie făcuți să se gândească la valoarea privilegiilor libertății religioase de care s-au bucurat atât de mult timp.

Țara aceasta a fost casa celor oprimați, un martor al libertății de conștiință și marele centru al luminii Scripturii. Dumnezeu a trimis soli care au studiat Biblia pentru a vedea care este adevărul, care au studiat mișcările făcute de cei care își joacă rolul în împlinirea profeției, [377] prin introducerea acelui amendament religios care va anula legea lui Dumnezeu, dând astfel putere omului fărădelegii. Să nu se ridice oare nicio voce neșovăitoare de avertizare, pentru a trezi bisericile în fața pericolului? Să lăsăm lucrurile în voia sorții, să-l lăsăm pe Satana să aibă biruința, fără niciun protest? Să ne ferească Dumnezeu!

Domnul Isus înțelege presiunea care va fi exercitată împotriva celor loiali și sinceri față de El, întrucât și El a simțit-o până la cel mai înalt nivel. Cei care au depus o bună mărturie în favoarea adevărului, în timpul Reformei Protestante, nu și-au socotit viețile prețioase, pentru ca adevărul să poată fi apărat. Dumnezeu și îngerii privesc ca martori din locuința lor cea sfântă și observă seriozitatea și zelul apărătorilor adevărului, din veacul acesta. Ce apără ei? Credința dată sfinților odată pentru totdeauna. Atunci, lăsați solia să meargă la orice neam, la orice limbă și la orice popor.

Dați-vă la o parte din drum, fraților. Nu vă așezați între Dumnezeu și lucrarea Sa. Dacă voi înșivă nu simțiți povara soliei, atunci pregătiți calea pentru cei care au această povară, întrucât trebuie ca multe suflete să iasă din rândurile lumii, din biserici – chiar din biserica catolică – și zelul lor îl va întrece cu mult pe al celor care au stat în front; ei se vor alinia pentru a vesti de acum înainte adevărul. Din acest motiv, lucrătorii din ceasul al unsprezecelea își vor primi plata cuvenită. Aceștia vor vedea sabia venind și vor da un sunet clar din trâmbiță. Când criza va fi peste noi, când va sosi timpul calamităților, ei vor ieși în față, se vor înarma cu toată armătura lui Dumnezeu, vor înălța legea Sa, se vor lipi de credința lui Isus și vor susține cauza libertății religioase pe care reformatorii au apărat-o cu mare trudă și pentru care și-au sacrificat viețile. [378]

Veghetorii trebuie să sune alarma. Dacă bărbații stau în tihnă în Sion, cineva trebuie să se trezească și să dea un sunet clar din trâmbiță. Fie ca strălucirea luminii farului să se vadă pretutindeni. Fie ca iubitorii de tihnă să se trezească, cei liniștiți să fie tulburați, iar toți aceștia să lupte pentru libertatea religioasă. După ce vom fi făcut tot ce se putea face, să-L lăsăm pe Domnul să-Și facă lucrarea Lui.

În cele din urmă i s-a dat un timp în program și fratelui Jones, însă nu a fost plăcut să lupți centimetru cu centimetru pentru a obține privilegiul și avantajul de a aduce adevărul înaintea oamenilor. Solia transmisă a avut un efect uimitor asupra celor care au ascultat-o. Mulți dintre cei care nu sunt de credința noastră au fost profund mișcați, dându-și seama cât de important este să se facă ceva acum în lupta pentru libertatea religioasă. Mulți au fost treziți să vadă ce însemnătate are amendamentul acesta religios – o întoarcere de la un „așa zice Domnul: «Ziua a șaptea este Sabatul Domnului, Dumnezeului tău.»” Se lucrează pentru legiferarea unui sabat fals, pentru obligarea la respectarea unui sabat pe care nu Dumnezeu l-a poruncit omului.

Persecuțiile romano-catolicilor asupra protestanților, în urma cărora religia lui Isus Hristos a fost aproape adusă la tăcere, vor fi mult mai crunte atunci când protestantismul va fi unit cu papalitatea. Cele mai întunecate pagini ale istoriei vor fi văzute în acea mare zi, când va fi prea târziu ca relele să mai fie îndreptate. În cărți sunt înregistrate mârșăvii comise din cauza diferențelor religioase. Noi nu suntem necunoscători ai istoriei. Europa a fost scuturată ca de un cutremur de pământ, când biserica, înălțată în mândrie și vanitate, arogantă și tiranică, a predat condamnării și morții pe toți cei care au îndrăznit să gândească cu mintea lor și care s-au aventurat să ia Biblia ca temelie a credinței lor. [379]

Țara noastră va deveni un câmp de luptă pentru libertatea religioasă de a te închina lui Dumnezeu după cum îți dictează conștiința. Nu vă dați seama că este lucrarea vrăjmașului aceea de a-i ține adormiți pe bărbații care ar trebui să fie treji, a căror influență nu ar trebui să fie neutră, ci cu totul de partea Domnului? Să strige ei „pace și liniște” acum, când prăpădenia neașteptată vine peste lume, când mânia lui Dumnezeu este gata să fie revărsată?

Și să se dea pe față în poporul lui Dumnezeu același spirit, pe care ei îl condamnă la alte denominațiuni, din cauza unor diferențe de înțelegere în anumite puncte, care nu sunt chestiuni vitale? Să fie nutrit același spirit, în vreo formă oarecare, printre adventiștii de ziua a șaptea – răcirea relațiilor, retragerea încrederii, prezentarea greșită a motivelor, străduința de a contracara și a prezenta într-o lumină ridicolă pe cei care în mod sincer au vederi diferite? În experiența pe care am avut-o în ultimele săptămâni am învățat cât de puțină încredere ne putem pune în om, căci aceste lucruri trebuie înfruntate. Înstrăinarea și amărăciunea dovedesc că, dacă va fi posibil, Satana va înșela chiar pe cei care pretind a crede adevărul pentru timpul de față, arătând astfel că ei au nevoie să studieze caracterul religiei curate și neîntinate. Să ferească Dumnezeu ca Satana să facă așa ceva.

Evlavia prezentată de evanghelie nu produce niciodată spini și mărăcini, niciodată nu rupe legăturile cele mai strânse, separându-i pe cei care sunt una în credință, în inimă, în relație, din cauză că nu văd lucrurile exact la fel. Însă o diferență în aplicarea câtorva pasaje din Scriptură îi face pe oameni să-și uite principiile religioase. Elementele coalizează, stârnindu-se reciproc prin intermediul pasiunilor omenești, pentru a se împotrivi într-o manieră aspră, denunțătoare, celor care au alte idei față de ei. Acesta nu este spiritul creștin, ci este un alt spirit. [380]

Satana face tot ce-i stă în putere ca să-i amăgească în acest punct pe cei care cred adevărul prezent, căci el și-a întins lațul ca să îi prindă, așa încât cei care au acceptat adevărul nepopular, care au avut o mare lumină și mari privilegii să aibă spiritul ce stăpânește lumea. Chiar dacă este într-o măsură mai mică, totuși este același principiu care produce rezultate sigure atunci când ia mințile în stăpânire. Mândria propriilor păreri, încăpățânarea – acestea îndepărtează sufletul de bine și de Dumnezeu. Avertizărilor li se răspunde cu batjocură, harului i se rezistă, de privilegii se abuzează, convingerile sunt înăbușite și mândria inimii omenești este întărită. Rezultatul este același ca în cazul iudeilor – o împietrire fatală a inimii. Nu este nicio siguranță pentru sufletul care se ridică împotriva solilor lui Dumnezeu. Toți cei care au în mâini adevărurile sacre sunt numai oameni muritori. [381]