Manuscrisul 55, 1890

PERICOLUL DE A NE ÎNCREDE ÎN ÎNȚELEPCIUNEA OAMENILOR

Legat de problema legii din galateni

Obiceiurile și practicile iudeilor erau foarte riguroase. Spusele și dogmele oamenilor limitați erau scoase tot timpul în evidență, ca și cum ar fi fost esențiale pentru mântuirea lor. Ceremoniile și etalarea erau așezate în locul evlaviei interioare. Domnul instituise ritualuri și ceremonii ca mijloace prin care realitățile veșnice să poată fi înțelese și prin care să poată impresiona. Dar acestea nu au satisfăcut mințile celor care au fost martori la festivitățile revoltătoare, superstițioase, idolatre ale egiptenilor în închinarea lor religioasă. Ei nu erau departe de idolatrie, prin faptul că așezau poruncile oamenilor acolo unde trebuiau să fie numai Dumnezeu și cerințele Lui. Pedeapsa Domnului a căzut peste poporul Său din cauza faptului că ei idolatrizau lucruri, sentimente și idei născocite de ei.

În zilele lui Hristos, sub paravanul unei foarte riguroase devoțiuni față de formele și tradițiile ce țineau de un sistem pervertit despre care ei pretindeau că este sistemul mozaic, adevărata însemnătate a ceremoniilor prețioase care au fost instituite de Dumnezeu a devenit obscură. Importanța spirituală și eternă a adevărului despre lucrarea și misiunea lui Hristos în lumea noastră, prefigurate în jertfe, au fost amestecate și împletite cu teoriile false ale oamenilor. Aceste teorii false au fost marile bariere în calea înțelegerii corecte a învățăturilor și în calea evlaviei practice. Ei s-au agățat de tip, de umbră, respingând antitipul și realitatea. Puterea de amăgire a lui Satana a lucrat asupra minților neconsacrate ca să le lege în supoziții oarbe. Interpretările lor incorecte i-au închis fără speranță în eroare, din cauza faptului că adevărata lumină care le strălucea în cale a fost socotită drept ceva ce trebuie întâmpinat cu împotrivire, întrucât nu confirma propriile lor idei și interpretări ale Scripturii. [839]

Lecțiile rostite de Hristos le-ar fi putut da pietre prețioase, bijuterii ale adevărului care fuseseră pierdute din vedere. El a adunat aceste giuvaeruri mari și glorioase – pe care El le crease și le dăruise patriarhilor, profeților și apostolilor – și le-a repus în cadrul evangheliei, redându-le strălucirea divină. Dar iudeii erau îndărătnici. Ideile, obiceiurile și practicile lor au devenit idoli pentru ei. Au vrut ei să renunțe la interpretările lor greșite, pe care le predaseră poporului ca doctrine sacre? Nu, niciodată! Ei s-au aliat să apere vechile tradiții. Interpretările lor omenești sfidau lecțiile și adevărurile curate ale evlaviei practice.

Minunile pe care le-a făcut Hristos erau manifestarea puterii divine, pentru a mărturisi despre autoritatea lucrării și misiunii lui Hristos. Acestea au făcut parte din planul lui Dumnezeu, pentru a le îndepărta prejudecățile și a le insufla credință. Și-au atins acest scop? Nu. Ei s-au fortificat în spatele unor ziduri impenetrabile, fiind înțeleși să nu cedeze. Apelurile care le-au fost adresate ca ei să creadă și îndemnurile la pocăință au fost întâmpinate cu: „Arată-ne o minune.” Când Hristos și apostolii au prezentat argumentele convingătoare ale adevărului, iudeii nu au vrut să audă; ei nu au vrut să primească adevărul. Ei au vociferat, cerând semne și minuni. Cererea aceasta nu a avut scopul de a obține vederi mai clare despre adevăr, ci acela de a distrage atenția ascultătorilor de la cele mai clare dovezi ale adevărului care erau prezentate. Mântuitorul a făcut multe minuni înaintea lor, dar acestea nu mai erau mijloace care să-i poată convinge de adevăr. Dacă nu au putut îndepărta altfel mințile ascultătorilor, au spus: „Omul acesta nu face aceste minuni decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”

Același spirit de împotrivire îl găsim chiar printre cei care afirmă a crede adevărul pentru acest timp. Evanghelia lui Hristos, lecțiile Lui, învățăturile Lui au găsit doar foarte puțin loc în experiența și în [840] cuvântările celor care își afirmă credința în adevăr. Orice teorie îndrăgită, orice idee umană, este privită ca având cea mai solemnă importanță și la fel de sacră ca un idol căruia totul trebuie să i se închine.

Tocmai aceasta a fost situația cu teoria despre legea din Galateni. Tot ceea ce devine o pasiune atât de mare, încât uzurpă locul lui Hristos, orice idee atât de preamărită, încât nicio lumină sau dovadă să nu se mai poată înrădăcina în minte ia forma unui idol căruia i se jertfește totul. Legea din Galateni nu este o chestiune vitală și nu a fost niciodată. Cei care au susținut că este una dintre vechile pietre de hotar pur și simplu nu știu ce vorbesc. Nu a fost niciodată o veche piatră de hotar, nici nu va fi așa ceva. Mințile care au acționat într-un fel atât de necuviincios și au manifestat roadele care se văd de la Minneapolis încoace, ar trebui să se întrebe dacă un pom bun produce roade atât de evident amare.

Eu spun, prin cuvântul pe care mi l-a dat Dumnezeu, că cei care și-au apărat atât de ferm ideile și poziția lor în dreptul legii din Galateni au nevoie să-și cerceteze inimile cu lampa aprinsă, pentru a vedea ce spirit i-a însuflețit. Împreună cu Pavel, vreau să spun: „Cine v-a vrăjit pe voi, ca să nu ascultați de adevăr?” (Galateni 3:1). Ce perseverență și ce îndărătnicie satanică au fost manifestate! Eu nu m-am îngrijorat pentru legea din Galateni, ci m-am îngrijorat ca nu cumva frații noștri conducători să nu continue să meargă pe acest tărâm al împotrivirii față de lumină și față de Mărturiile evidente ale Duhului lui Dumnezeu și să respingă totul pentru a idolatriza presupunerile și teoriile lor îndrăgite.

Din cauza atitudinii pe care au luat-o frații mei și din cauza spiritului dat pe față, sunt silită să spun: „Dumnezeu să mă scape de ideile voastre despre legea din Galateni, dacă primirea acestor idei m-ar face să am spiritul, cuvintele și faptele atât de necreștinești, pe care le-au avut mulți dintre cei care ar fi trebuit să știe mai bine de atât.” Eu nu văd [841] să vă însoțească acreditarea divină. Sunt avertizată tot mereu despre care va fi rezultatul acestui război pe care l-ați purtat cu perseverență împotriva adevărului.

După cum mi-a fost arătat, noi suntem tot timpul expuși la greșeli dacă punem prea mult accent chiar și pe ideile sănătoase și pe regulile corecte. Detaliile care nu sunt obligatorii, dacă li se permite să devină atât de importante, slăbesc forța poziției pe care suntem obligați să ne-o menținem în dreptul adevărurilor temeinice, esențiale, care ne disting ca popor deosebit al lui Dumnezeu. Aceasta este etapa din lumea religioasă care a produs despărțire în poporul numit al lui Dumnezeu. Credința, iubirea și sfințenia sunt trăsăturile esențiale care dau adevărata putere adevărului pentru timpul de față. Absența evidentă a acestora, faptul că atât de puțini Îl cunosc pe Hristos și că atât de puțin predicăm lecțiile lui Hristos sunt un martor grăitor împotriva adventiștilor de ziua a șaptea.

Mustrarea lui Hristos este peste noi, poporul Său. Evanghelia lui Hristos, iubirea Lui și El răstignit au fost o piatră de poticnire pentru iudei și se vede că sunt o piatră de poticnire pentru mulți dintre cei care pretind a crede adevărul prezent. Ei se opun tot timpul Stâncii de poticnire. „Omul a fost pus în poziția în care ar trebui să stea Dumnezeu”, sunt cuvintele care mi-au fost spuse tot mereu. Hristos a adus o jertfă suficientă și a devenit unicul Mijlocitor și unicul Preot dintre Dumnezeu și om. Fie ca orice om să se dea la o parte din drum și să își ocupe locul care i se cuvine, acela de a purta jugul lui Hristos.

Isus nu a pus pe niciun om să fie mijlocitor sau să primească mărturisirea păcatelor. El cheamă pe orice păcătos să comunice cu El, fără ca niciun muritor să se interpună între Dumnezeu și păcătos. Isus va primi orice suflet care crede în Numele Lui și îl va curăța de toată întinarea lui morală, dacă crede în Acela pe care Tatăl L-a trimis în lume.

În legătură cu nume, reguli sau idei, falsificarea revelației mi-a stârnit temeri pentru poporul nostru. Cuvintele lui Hristos răsună în [842] urechile noastre: „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic» și nu știi că ești nenorocit, vrednic de milă, sărac, orb și gol” (Apocalipsa 3:17).

Dumnezeu a trimis acestor oameni mulțumiți de sine mesaje de avertizare, dar ei nu au vrut să ia seama la ele. A apelat la ei prin Duhul Lui cel Sfânt și prin Mărturii, totuși ei nu au vrut să audă. El le spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur, […] haine albe […] și colir” (versetul 18). Aceste achiziții vor fi de cel mai mare folos. El explică de ce a trimis apeluri serioase, mustrări și avertizări: „Eu îi mustru și îi pedepsesc pe toți aceia pe care‑i iubesc. Fii plin de râvnă deci și pocăiește‑te! 20Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine” (Apocalipsa 3:19-20).

Să ferească Dumnezeu ca aceia care au avut o mare lumină și cunoștință să lase ca ideile lor să devină standardul lor și să spună: „Dacă cineva spune ceva contrar ideilor mele, trebuie să fie ceva fals.” Susținerile omenești arogante sunt înălțate mai presus de lumina cea mai clară, iar lumina – lumina trimisă din cer – este denunțată ca întuneric. Ei refuză ceea ce ar fi pentru ei puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” (Psalmii 25:14).

A stărui continuu asupra legii din Galateni și a nu prezenta evanghelia lui Isus Hristos în mod deslușit duce sufletele în rătăcire. Predicarea lui Hristos răstignit a fost în mod ciudat neglijată de poporul nostru. Mulți dintre cei care pretind a crede adevărul nu cunosc din experiență ce este credința în Hristos. Partea aceasta neglijată a slujirii se va vedea că este marele instrument în convertirea sufletelor și în conducerea la un standard înalt de sfințenie, de care orice biserică are nevoie pentru a deveni o biserică vie. [843]

Acum există instabilitate în fiecare biserică. Doar puțini membri emit lumină; doar puțini sunt pietre vii. Cei neconvertiți au nevoie ca Hristos să fie înălțat înaintea lor, exprimându-Și iubirea față de oamenii căzuți prin faptul că Și-a dat viața pentru a-i salva din ruina veșnică. Vă spun, cei care mărturisesc credința în adevăr trebuie să fie convertiți, pentru că oamenii sunt morți în greșeli și păcate (Efeseni 2:1).

Trebuie să existe în slujire o putere dătătoare de viață. Trebuie să fie infuzată viață în misionarii din orice loc, pentru ca ei să poată merge înainte fără să dea un sunet nesigur din trâmbiță, ci sunetul lor să aibă puterea de a trezi, putere trimisă din cer, așa cum se găsește doar în predicarea lui Isus Hristos – în predicarea iubirii Sale, a iertării Sale, a harului Său. Îndreptățirea prin credință trebuie să fie acceptată de orice suflet, nu așa cum o prezintă anumite idei moarte, lipsite de viață, ci așa cum o prezintă adevărul din evanghelie. Hristos este Cel de care avem nevoie. Hristos este Cel de care are nevoie orice păcătos. Hristos să fie prezentat în Duhul și cu putere – umilirea lui Hristos, blândețea Lui, viața Lui umilă în sărăcie, pentru ca fiecare fiu și fiică a lui Adam să poată fi îmbogățiți. El a murit ca Jertfă pentru noi. A înviat din morți. S-a înălțat la cer și acolo mijlocește în favoarea omului, pentru ca omul să fie făcut să creadă în Cel pe care L-a trimis Tatăl.

S-au rostit atât de multe cuvântări care nu au avut mireasma meritelor lui Hristos și a neprihănirii Lui, așa că evanghelia așa cum a fost prezentată nu convinge și nu convertește sufletele. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Putem stărui asupra pedepsei datorate fiecărui păcat, asupra grozăviei pedepsei care va cădea peste cel vinovat, dar aceasta nu va înmuia și nu va supune sufletul.

Prezentați însă prin cuvinte arzătoare cum pedeapsa omului muritor a căzut peste Cel nevinovat, peste Fiul divin al lui Dumnezeu, pentru ca omul să poată avea [844] un Avocat puternic, care să pledeze în favoarea păcătosului. Oare aceasta s-a făcut pentru ca omul să poată continua în păcat și să fie mântuit în păcat? O, nu! Păcatul este un lucru hidos, pentru care nu a existat niciun remediu. Hristos a luat asupra Lui pedeapsa, pentru ca omul, prin credință în El, să poată avea viață. Inima păcătosului va fi topită, sufletul va fi cucerit. [845]