Scrisoarea 127, 1896
Sunnyside, Cooranbong, 1 decembrie 1896

CĂTRE O. A. OLSEN

Dragă frate Olsen,

Este privilegiul tău să te apropii de Dumnezeu și să-ți pui toată încrederea în El. El înțelege totul despre greșelile trecutului și te va ajuta. Dar oriunde ai fi, niciodată, niciodată nu mai păși pe același teren. Ai făcut o lucrare nefericită, dar nu o repeta. Fii hotărât, fii ferm. Dacă ai o percepție clară asupra lucrării pe care Domnul o vrea, nu urma o cale împărțită sau neutră, ci fă lucrarea aceea în sensul cel mai deplin, fără să ții cont de consecințe imaginare.

Hristos îți spune: „Ia jugul Meu asupra ta și învață de la Mine; căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și vei găsi odihnă pentru sufletul tău. Jugul Meu este plăcut și povara Mea este ușoară.” Cuvintele acestea înseamnă mult mai mult decât presupun unii. Dacă te-ai fi așezat sub jugul lui Hristos, nu ai fi fost în poziția în care ești de ani de zile. Graba ta de a asculta și accepta propunerile oamenilor nesfințiți, de a lua jugul împreună cu ei, a dat pe față o mare lipsă de percepție morală. Chiar primul pas făcut spre retragerea gâtului tău din jugul lui Hristos s-a văzut în poziția ta împărțită.

Când povara apăsa atât de greu asupra mea în Battle Creek [1621], pot spune cu adevărat că nu a fost niciunul care să înțeleagă postura în care am fost pusă. Poporul lui Dumnezeu trebuie să stea umăr lângă umăr, inimile lor să fie una, scopurile lor să fie una, să se unească pentru a urma lumina pe care Dumnezeu a dat-o în mod lămurit. Dar s-a făcut atâta gâlceavă în legătură cu aceste lucruri. Am avut de purtat poverile pe care alții ar fi trebuit să le ridice împreună cu mine, și aceasta aproape că m-a costat viața. Rezultatul care a urmat a fost un șir de circumstanțe pe care l-am înțeles deja de ani de zile, iar aceasta cu un cost teribil pentru mine, din punct de vedere financiar și din alte privințe.

Cred că încă nu am descoperit tot ce m-a făcut să ajung aici, în Australia. Poate că tu nu vei înțelege niciodată pe deplin aceste lucruri. Nu a fost mâna Domnului în plecarea noastră din America. El nu a descoperit că era voia Lui ca eu să plec din Battle Creek. Domnul nu a plănuit aceasta, dar v-a lăsat pe voi toți să acționați după închipuirile voastre. Domnul voia ca W. C. White, mama lui și ajutoarele ei să rămână în America. Era nevoie de noi în inima lucrării și, dacă percepția ta spirituală ar fi discernut adevărata situație, nu ai fi consimțit niciodată în fața mutărilor ce s-au făcut. Însă Domnul citește inimile tuturor. S-a dorit așa de mult ca noi să plecăm, încât Domnul a permis ca aceasta să se întâmple. Aceia care s-au săturat de Mărturiile date au fost lăsați fără cei care să le dea. Despărțirea noastră de Battle Creek s-a făcut pentru a lăsa oamenii să meargă după voia lor, pe calea lor, despre care au crezut că este mai bună decât calea Domnului.

Rezultatul este în fața ta. Dacă ai fi luat o poziție dreaptă, mutarea nu ar fi avut loc. Domnul ar fi [1622] lucrat pentru Australia prin alte mijloace, iar în Battle Creek, marea inimă a lucrării, ar fi fost menținută o influență puternică. Acolo ar fi trebuit să stăm umăr lângă umăr, dând naștere unei atmosfere sănătoase care avea să fie resimțită în toate conferințele noastre. Nu Domnul este cel care a planificat aceste lucruri. Nu pot să văd nicio rază de lumină în plecarea noastră din America. Dar când Domnul mi-a prezentat lucrurile așa cum erau în realitate, nu mi-am deschis buzele în fața nimănui, deoarece am știut că nimeni nu va discerne lucrurile în toată însemnătatea lor. Când am plecat, mulți s-au simțit ușurați, deși tu nu ai simțit o la fel de mare ușurare, iar Domnul a privit cu neplăcere; căci El ne pusese să stăm la cârma mașinăriei aflată în mișcare la Battle Creek.

Acesta este motivul pentru care ți-am scris. Fratele Olsen nu a avut discernământul, curajul, forța de a purta responsabilități; nici nu a existat vreun alt bărbat pregătit să facă lucrarea pe care Domnul a plănuit-o să fie făcută. Ți-am scris, frate Olsen, ca să-ți spun că era în planul Domnului ca noi să stăm alături de tine, să te sfătuim, să te îndrumăm, să acționăm împreună cu tine. Dacă măcar atunci ai fi deosebit lucrurile și ai fi spus: „Trebuie să vă am aici, altfel eu nu îndrăznesc să stau în această poziție”, am fi răspuns chemării. Dacă ai fi spus: „Nu pot purta singur aceste responsabilități”, am fi răspuns și ne-am fi întors. Dar Domnul a văzut aspectele ascunse ale lucrurilor și a permis ca tu să-ți dai seama că propria ta tărie nu este suficientă. Tu nu ai discernut. Ai fost dornic să ai experiența puternică și cunoștința care nu vine din vreo altă sursă umană în afară de tine, și astfel ai făcut ca să fie înțelese greșit și trecute cu vederea căile Domnului. [1623]

Aceasta ține acum de trecut. Dar îți scriu ca explicație pe lângă scrisoarea ce ți-am scris-o pe când eram la Granville, în 1894. Responsabilități mari de felul acesta necesită sfat continuu de la Dumnezeu, ca să poată fi îndeplinite corect. Însă sfatul acesta nu a fost considerat o necesitate. Faptul că poporul din Battle Creek a simțit că ne poate lăsa să plecăm în momentul în care am plecat a fost rezultatul plănuirii omului, nu a Domnului. Rezultatul tuturor lucrurilor este dovedit, și imaginea lor este în fața voastră. Suntem aici. Problemele de la Battle Creek mi-au fost puse în față aici, la așa mare distanță, iar povara pe care am purtat-o a fost foarte greu de suportat.

Nu cred că voi mai vizita vreodată America. În noiembrie voi avea șaptezeci de ani. Domnul a intenționat să fim alături de casele de editură, ca să putem avea acces ușor la aceste instituții, ca să ne putem sfătui împreună. Din cauza mișcărilor care s-au făcut, multe publicații care ar fi trebuit scoase, au fost întârziate. Marele volum de scrieri care a fost necesar pentru a comunica cu America a împiedicat lucrarea aceasta. Nu mă gândesc să vizitez Africa. Doresc liniște. Și totuși sunt aici în Australia, cu un capital minim, încordându-mi fiecare nerv și mușchi pentru a întări lucrarea de aici.

Care va fi destinul nostru viitor, niciun om nu poate ști. O putere care lucrează din adânc ia mințile în stăpânire. Cei care ne asaltează nu sunt puțini, ci o legiune. Nu este un lucru ușor să fii statornic și de neclintit acum, iar cei care până acum au avut o experiență ieftină [1624] și nesigură au șanse foarte mici să țină strâns credința și să reziste până la sfârșit. Doar aceia care rămân în Hristos se vor dovedi drepți și credincioși. Există doar Unul singur a cărui putere ne poate face statornici și neclintiți până la sfârșit.

Formalitatea, ipocrizia și egoismul se întrețes împreună cu interesele cele sacre și sfinte, împreună cu datoriile legate de diferitele ramuri ale lucrării. Există manifestări așa de frecvente ale spiritului carnal, lumesc, egoist, necredincios, atâta greutate în a obține stăpânirea deplină asupra păcatului care ne împresoară lesne, încât duhul meu geme înăuntrul meu, fiind împovărat. Falsa pocăință produce doar o reformă exterioară. Adevărata pocăință produce o schimbare a inimii, o întoarcere completă de la orice păcat care este atât de neplăcut pentru Dumnezeu. Nu putem face niciun pas pe calea progresului spiritual fără rezerve proaspete din izvorul oricărui har, al oricărei puteri și al eficienței, totuși cât de puțin sunt apreciate ocaziile și privilegiile pe care le avem! Cât de des este dezonorat Domnul prin metode și planuri egoiste. Mulți, foarte mulți Îl provoacă să-Și retragă influența.

Pocăința falsă pentru o umblare greșită este o temelie care nu rezistă în fața puterii de convingere sau a fricii. Adevărata pocăință față de Dumnezeu dă pe față o minte umilă, care este plină de îndrăzneală sfântă și de curaj pentru a susține ceea ce este drept. Aceștia vor asculta ca să audă glasul lui Dumnezeu. Ei vor da ascultare solicitărilor și avertismentelor pe care le primesc. Sunt mulți cei care se pare că încep să se pocăiască și să apere adevărul și sfințenia, însă care eșuează. De ce? Pentru că le place mai mult lauda care vine de la oameni decât aprobarea lui Dumnezeu. Ei întorc spatele luminii și fac exact contrarul, presupunând [1625] că ticluirile lor omenești sunt înțelepte. A avea o gelozie sfântă este esențial pentru noi toți. Dacă cuvântul lui Dumnezeu ar fi luat ca hrană pentru suflet, dacă ar fi tratat cu considerație și respect, nu ar fi nevoie de multele și repetatele Mărturii care sunt trimise. Declarațiile simple ale Scripturii ar fi primite și s-ar acționa conform lor.

Cât de teribil este să-L tratezi pe Domnul cu prefăcătorie și neglijență, să iei în batjocură cu mândrie sfatul Lui, din cauză că înțelepciunea omului pare mult superioară! Așa cum sângele trebuie să fie în venele trupului și să circule acolo cu puterea lui dătătoare de viață, în același fel Hristos trebuie să rămână în inimă. Atunci sufletele vor fi înrădăcinate și întemeiate în adevăr. Adevărul, cu toată puterea lui sfințitoare, trebuie să rămână în inimă prin credință. Atunci el devine proprietatea noastră, iar Hristos, Mântuitorul nostru personal. Iertarea tuturor greșelilor noastre va fi o experiență vie pentru noi.

Noi trebuie să avem o învățătură mai bună și mai profundă decât cea pe care ne-o poate da omul. Trebuie să existe în sufletele noastre convingerea profundă a faptului că formele și ceremoniile nu sunt nimic fără Hristos. El este Alfa și Omega. Adevărul este singura armură completă pentru acoperirea oricărui suflet. Trebuie ca zilnic convingerile noastre să fie revigorate prin rugăciune sinceră, plină de umilință și prin citirea cuvântului. În timp ce fiecare avem o individualitate proprie, în timp ce fiecare trebuie să ne susținem ferm convingerile, noi trebuie să le susținem pentru că sunt adevărul lui Dumnezeu și să o facem în puterea pe care o împărtășește Dumnezeu. Dacă nu facem așa, ele vor fi luate de la noi. Avem nevoie să fim de sine stătători; este datoria noastră a tuturor să ne respectăm pe noi înșine; dar trebuie să ne amintim că suntem proprietatea lui Dumnezeu, că suntem cumpărați cu un preț – trup, suflet și duh. Trebuie să păzim mașinăria cea vie, să o păstrăm în cea mai bună stare, ca să Îl putem [1626] slăvi pe Dumnezeu. Mașinăria aceasta trebuie să fie unsă zilnic cu harul Său, ca să pornească la atingerea Lui, fără frecare. A ne încrede în noi înșine, a ajung să ne lăudăm ca și cum ne-am fi creat și răscumpărat singuri înseamnă a-L dezonora pe Dumnezeu. Înțelepciunea omenească, despărțită de Dumnezeu, se va dovedi nebunie și va duce la confuzie și nedumerire. E nevoie să fim îmbrăcați cu toată armura lui Dumnezeu. Influența sfântă a protecției iubitoare din partea Mântuitorului este apărarea noastră sigură. Numai Unul Se poate dovedi o pază sigură în fața invențiilor lui Satana.

Adevărul, așa cum este el în Isus, plantat în inimă este hrănit de uleiul sfânt prezentat în Zaharia 4:12-14.

Toți trebuie să lucreze armonios pentru a înainta răspândirea adevărului. Dacă aceia care sunt angajați într-o anumită lucrare încep să ridice bariere pentru a pune restricții celor angajați în aceeași lucrare, în aceeași parte din via Domnului, ei dovedesc prin aceasta că inamicul și-a băgat mâna în conducere. De ani de zile, acea ramură a lucrării care se ocupă de publicații și misiune, a fost prezentată ca fiind condusă, în anumite privințe, într-un mod ce duce mai degrabă la întârzierea lucrării decât la înaintarea ei. Au fost instituite ocoliri care au dus la împiedicarea lucrării. Formele și metodele acestea au consumat timp și bani și au tras înapoi lucrarea ce ar fi trebuit să avanseze prin lucrarea de publicații și misiune.

Ellen G. White [1627]