Manuscrisul 17, 1888

UN POPOR ALES

Predică susținută de Ellen G. White la Minneapolis, 21 octombrie 1888

„Voi însă sunteți o seminție aleasă, o preoție împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu și l-a câștigat ca să fie al Lui, ca să vestiți puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu erați un popor, dar acum sunteți poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăți îndurare, dar acum ați căpătat îndurare. Prea iubiților, vă sfătuiesc ca pe niște străini și călători, să vă feriți de poftele firii pământești care se războiesc cu sufletul. Să aveți o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe niște făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării” (1 Petru 2:9-12).

Cuvintele acestea ne arată standardul înalt pe care ar trebui să-l menținem înaintea lumii. Dumnezeul cerului a făcut totul ca să câștige supunerea noastră. El a făcut un sacrificiu infinit pentru ca noi să putem fi scoși din întuneric la lumina Lui minunată.

Având pretenția că deține lumea, Satana s-a hotărât să ia în stăpânire și mințile oamenilor. El le prezintă avantajele oferite de lume, și spune: „Toate acestea ți le dau ție, dacă mi te închini.” Mulți, seduși de oferta care le este prezentată, se pleacă înaintea altarului său.

Dumnezeu l-a scos pe Israel din Egipt cu braț puternic și cu manifestările minunate ale puterii Lui. I-a făcut poporul Său ales și le-a dat legea Sa. Cu acea ocazie, le-a spus: „Tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău […] Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios și își ține legământul și îndurarea până la al miilea neam de oameni față de cei ce-l iubesc și păzesc poruncile Lui” (Deuteronomul 7:6-9).

Cuvintele „tu ești un popor ales” ne sunt adresate, de asemenea, și nouă. Lucrarea noastră este de a vesti laudele Celui ce ne-a chemat din întuneric, la lumina Lui minunată. Cum vom face aceasta? Prin faptul că arătăm lumii că suntem un popor care păzește poruncile Lui, care umblă în armonie cu legea lui Dumnezeu. Prin faptul că nu pierdem niciodată din vedere bunătatea și iubirea Lui și prin faptul că orice lucru din viața noastră îl supunem cerințelor Cuvântului Său. În felul acesta vom fi reprezentanți ai lui Hristos, demonstrând [129] o transcriere a caracterului Său în viețile noastre.

„Dar – poate că spune cineva – am crezut că poruncile sunt un jug de robie.” Doar pentru cei care calcă legea, sunt un jug de robie. Pentru cei ce o păzesc, sunt viață, bucurie, pace și fericire. Legea este o oglindă în care putem privi și putem vedea defectele noastre de caracter. Nu ar trebui să fim recunoscători pentru că Dumnezeu a pregătit mijloace prin care să ne putem descoperi lipsurile?

În lege nu este nicio putere pentru a salva sau pentru a ierta pe călcătorul ei. Atunci, cine o face? Legea îl conduce pe păcătosul pocăit la Hristos. Pavel declară: „Nu m-am temut să […] vă învăț înaintea norodului și în case, și să vestesc Iudeilor și Grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos”. (Fapte 20:20, 21). De ce a predicat pocăința? Pentru că legea lui Dumnezeu fusese călcată. Cei ce au călcat legea trebuie să se pocăiască. De ce a predicat credința în Isus Hristos? Pentru că Hristos este Cel ce l-a răscumpărat pe păcătos de sub pedeapsa legii. Legea arată care este leacul pentru păcat – pocăința față de Dumnezeu și credința în Isus Hristos.

Vă mirați că Satana vrea să scape de lege? El și toate mijloacele sale se străduiesc să calce sub picioare poruncile lui Jehova și să înalțe un standard al lor propriu. Noi trebuie să arătăm că poporul ales al lui Dumnezeu păzește poruncile Lui, refuzând să se abată în neascultare la stânga sau la dreapta. Ei trebuie să arate că adevărul de origine divină face lucruri mari pentru ei, că puterea lui transformatoare le păzește sufletele.

Pavel declară: „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege […] odinioară, fiindcă eram fără lege, trăiam; dar când a venit porunca, păcatul a înviat, și eu am murit” (Romani 7:7-9). Poruncile au rămas neschimbate, dar Pavel a murit.

Într-o adevărată convertire, mai întâi de toate, păcătosul este convins de adevărata lui stare. Își dă seama că este un călcător al legii lui Dumnezeu și că Domnul are pretenții asupra lui, pretenții la care nu va renunța. Își dă seama că legătura dintre el și Dumnezeu a fost ruptă, dar dacă se pocăiește de fărădelegile sale, își mărturisește păcatul și se prinde prin credință de harul lui Hristos, legătura care fusese ruptă va fi refăcută.

Dacă Dumnezeu ar fi putut să-și schimbe legea, doar ca să se potrivească omului în starea lui căzută, Hristos nu ar fi trebuit să vină în lumea aceasta. Dar pentru că legea este imutabilă și neschimbătoare, Dumnezeu L-a trimis pe singurul Lui Fiu ca să moară pentru omenirea căzută. A luat Mântuitorul asupra Lui vina ființelor omenești, și le-a atribuit neprihănirea Lui, pentru ca ele să poată călca în continuare preceptele lui Jehova? Nu, nu! Hristos a venit pentru că nu era posibil ca omul să păzească legea în propria lui putere. El a venit ca să-i aducă putere pentru a păzi principiile legii. Acum, păcătosul poate veni la Tatăl și poate să-i spună: „Tată, Îți cer iertare, prin meritele Mântuitorului răstignit [130] și înviat.” Dumnezeu îi primește pe toți cei ce vin în numele lui Isus.

Pentru ca omul să obțină viața veșnică, puterea divină trebuie să fie unită cu efortul omenesc, iar Hristos a venit să pună la îndemâna noastră această putere. El spune: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5). Mai spune că „dacă veți cere ceva în Numele Meu, voi face” (Ioan 14:14). Avem dreptul să ne ținem de brațul puterii infinite. Când Hristos a venit în lume, tot cerul a fost revărsat în acest dar mare și unic. Dumnezeu însuși a venit la noi în Hristos. Isus a zis: „De atâta vreme sunt cu voi, și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar, «arată-ne pe Tatăl»?” (Ioan 14:9).

Scopul pentru care v-am spus astăzi aceste cuvinte este ca să vă conduc să vă desprindeți mințile de lucrurile lumii acesteia și să le fixați asupra celor veșnice. Dacă afecțiunile voastre sunt îndreptate spre lucrurile de sus, dacă în viața de zi cu zi căutați să urmați modelul cel desăvârșit, nu mai aveți niciun motiv să fiți descurajați. Dușmanul poate să încerce să-și arunce umbrele lui întunecate între voi și Hristos, dar credința voastră va străpunge întunericul. Pentru ce suntem în această lume? Ca să-L reprezentăm pe Hristos și să fim o binecuvântare pentru semenii noștri. Hristos, nădejdea slavei, trebuie să ia chip în noi. Noi trebuie să trăim viața Lui, pentru ca viața noastră să demonstreze lumii dragostea lui Dumnezeu și puterea evangheliei.

Când poporul ales al lui Dumnezeu își va dezlipi ochii de lucrurile lumii acesteia, și îi va îndrepta spre cer și spre lucrurile cerești, va fi un popor deosebit, pentru că va vedea îndurarea, bunătatea și compasiunea pe care o arată Dumnezeu față de fiii oamenilor. Iubirea Lui cere un răspuns din partea lor, și viețile lor vor demonstra celor din jurul lor că Duhul lui Dumnezeu îi controlează, și că ei și-au îndreptat afecțiunile spre lucrurile de sus, nu spre cele de pe pământ.

Gândindu-ne la cer, putem să ne încordăm imaginația până la extrem, putem să medităm la lucrurile cele mai profunde pe care suntem capabili să le gândim, și mințile noastre se vor obosi ca urmare a efortului de a înțelege lărgimea, adâncimea și înălțimea subiectului. Este imposibil pentru mințile noastre să cuprindă marile subiecte ale veșniciei. Ba chiar este imposibil să depunem eforturi ca să înțelegem aceste lucruri, fără ca efortul să ne schimbe în bine întregul caracter, și fără să aibă o influență înălțătoare asupra minții noastre. Pe măsură ce medităm la felul în care a venit Hristos în lumea noastră ca să moară pentru omul căzut, vom începe să înțelegem ceva din prețul plătit pentru răscumpărarea noastră și ne vom da seama că în afara lui Dumnezeu nu există adevărată bunătate sau măreție.

Numai în lumina crucii de pe Calvar putem înțelege la ce adâncime a păcatului și degradării a decăzut rasa umană în urma păcătuirii. Numai datorită lungimii lanțului pe care Dumnezeu l-a coborât din cer ca să ne scoată din groapă, putem pricepe cât de adânc eram scufundați. Și numai păstrând înaintea ochilor realitățile nevăzute, putem înțelege ceva din subiectul minunat al răscumpărării. [131]