Manuscrisul 21, 1888

EXPERIENȚELE DUREROASE ALE ANULUI 1888

Scris probabil la Minneapolis, cca. 1888

Iubirea lui Hristos trebuie să fie un principiu care să rămână în inimă, care să aducă roadele iubirii, sensibilității și ale respectului față de ceilalți. Iubirea față de adevăr, împlinirea cuvintelor lui Hristos vor înmuia și vor supune inimile. Puritatea, bunătatea și iubirea din inima lui Isus trebuie să fie reflectate în inimile noastre și descoperite în caracterele noastre, ca să fim părtași de natură divină și să avem compasiune gingașă unii față de alții.

De ani de zile am dat, cu pana și cu vocea, aceeași mărturie plină de apeluri și rugăminți, dar cât de dezamăgită am fost să văd cât de puțin este luată în seamă solia lui Hristos exprimată în cuvântul Său și cât de puțin este influențată purtarea multora dintre frații mei de solia dată mie de Dumnezeu! Când nu puteam să dorm nopțile, Îl imploram pe Domnul în rugăciune să îndepărteze povara care îmi cauzase o durere de inimă atât de mare. Atunci îmi apărea foarte viu în minte gândul că acele lucruri pe care le-a experimentat Răscumpărătorul divin, pe când era în această lume, ca om al durerii și obișnuit cu suferința, sunt repetate astăzi de urmașii declarați ai lui Hristos.

„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:5).

Hristos a locuit în această lume timp de treizeci și trei de ani, însă cum a fost tratat? Lumea L-a renegat, L-a batjocorit, a rostit sentința împotriva Lui în sala de judecată și, ca agenți ai prințului întunericului, ei au dat pe față spiritul lui, dându-L pe Hristos la moarte. A fost cel mai mare rău pe care omenirea putea să-l facă. Faptul că iubirea Lui nu a fost împărtășită a frânt inima Fiului lui Dumnezeu. [176]

Nici cei doisprezece ucenici ai Săi nu au fost exemple de rezistență împotriva ispitelor lui Satana. Iuda l-a vândut în mâinile dușmanilor Săi, iar în ceasul umilinței Sale în sala de judecată, Petru l-a trădat. Isus a fost dezamăgit de ucenicii Săi, iar eu să-mi pierd curajul, când am în fața ochilor experiența și exemplul lui Hristos? Să mă prăbușesc oare sub povara cunoștinței care mi-a impresionat mintea cu atâta putere – cunoștința că unii dintre cei care pretind a crede adevărul prezent pentru acest timp Îl dezamăgesc pe Mântuitorul în zilele noastre, din cauza atitudinii și orbirii lor spirituale, asemenea celor din vremea când Hristos a fost în lume ca Om?

Isus nu poate să spună „Pace vouă” până nu încetează toate bârfele, toate dezbinările, geloziile și bănuielile rele. Am fost împovărată foarte tare. Nu știam ce puteam face. Am simțit uneori remușcare în suflet, pentru că nu puteam face mai mult ca să-i trezesc pe frații și surorile mele să vadă și să simtă marea pierdere pe care o suferă, din cauză că nu-și deschid inimile să primească razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii. În felul acesta, ei nu au putut lăsa ca razele de lumină să strălucească asupra altora cu iubire, credință, încredere în Dumnezeu, răbdare, bunătate și curăție.

Am purtat povara până când organismul a cedat, și pe când eram la Healdsburg am leșinat. Timp de aproape două săptămâni am fost țintuită la pat de o boală atât de severă încât nu am avut nicio putere pentru a exercita credința. Eram atât de descurajată încât îmi părea că nu mă voi mai ridica niciodată. Curajul mi-a dispărut. Mi-am pierdut dorința de a trăi.

Printr-o scrisoare care a venit de la Oakland ni s-a spus că se țineau întâlniri speciale de rugăciune pentru mine, ca Domnul să mă vindece de boala mea și să pot fi în stare să-mi dau mărturia în fața celor adunați la adunarea de tabără de la Oakland. Am încercat să depun efortul de a răspunde. Am încercat să plec prin credință, așa cum făcusem în trecut. A fost făcut un pat pentru mine pe scaunele trăsurii și în acest pat am zăcut până când a trebuit să luăm vaporul. Am fost întărită să pot ajunge la misiunea din Oakland și, deși eram slăbită și tremuram, am fost întărită ca să-mi dau mărturia înaintea adunării, în mai multe ocazii.

În timpul acestui atac sever al bolii mi-a revenit foarte viu [177] în memorie experiența prin care am trecut când soțul meu era pe moarte. M-am rugat atunci împreună cu el, în marea mea slăbiciune. Am stat alături de el, cu mâna lui în mâna mea, până când a adormit în Isus. Juruințele solemne pe care le-am făcut atunci, de a sta la postul datoriei mele, mi-au rămas adânc imprimate în minte – juruințe solemne de a-l dezamăgi pe vrăjmaș, de a face un apel serios și constant către frații mei, referitor la cruzimea geloziilor lor și a bănuielilor rele care strică bisericile. Am făgăduit să-i îndemn întotdeauna să se iubească unii pe alții, să-și păstreze inimile mereu sensibile prin amintirea iubirii pe care Isus a manifestat-o față de ei în ceea ce a făcut pentru ei. El a spus: „Să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12). Nu pot exprima cu pana sau cu vocea lucrarea pe care am văzut-o deschizându-se înaintea mea, atunci când eram alături de soțul meu muribund. Nu am pierdut viziunea profundă a lucrării mele, pe care am primit-o când ședeam lângă patul soțului meu, ținându-i mâna muribundă în mâna mea.

Am încercat să-mi aduc la îndeplinire angajamentul. Știam că pericolul care amenința biserica din Battle Creek, precum și bisericile din toate conferințele noastre, era nutrirea unui spirit aspru și nemilos. Unii dintre cei care au fost prezenți când am stat singură la amvon, după înmormântarea soțului meu, sunt aici de față. Ei știu că acele cuvinte pe care le-am rostit atunci, profund îndurerată, au fost rostite sub influența Duhului Domnului. Am știut că Satana dobândise un avantaj asupra multor suflete care nici nu bănuiau născocirile lui. Am știut că vrăjmașul își va exercita puterea pentru a slăbi biserica. Satana lucra cu siguranță în copiii neascultării, pentru a distrage și a provoca dezbinare în biserică.

În slăbiciunea mea, m-am rugat ca Satana să nu găsească niciun loc și să nu triumfe asupra poporului care a avut atât de mare lumină, ocazii și privilegii atât de mari. Am implorat poporul nostru din Battle Creek să nutreasă sensibilitatea, bunăvoința și stima reciprocă, să închidă ușa în fața inamicului și să cultive acea iubire pe care a manifestat-o Isus față de fiii oamenilor supuși greșelii. El Și-a dat propria viață pentru ca ei să nu piară, ci să aibă viață veșnică. [178] Ucenicilor Săi le-a lăsat cu limbă de moarte mărturia: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții; cum v‑am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei: dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:34-35).

Dacă iubirea aceasta are o astfel de putere, de ce nu o exprimăm unii față de alții, prin cuvintele și acțiunile noastre? De ce suntem atât de reci, atât de împietriți, atât de critici? Dacă suntem copii ai lui Dumnezeu, de ce nu se descoperă iubirea lui Isus în viețile noastre, de ce nu se exprimă în felul în care ne tratăm unii pe alții? Când cineva coboară în mormânt, în minte ar trebui să ne rămână amintirile plăcute ale unor cuvinte amabile, ale unor fapte binevoitoare, ale unui spirit de iubire frățească și răbdare plină de sensibilitate. Cuvintele rostite către voi la Battle Creek în august 1881 au fost un apel și o avertizare. Încercarea și experiența care au urmat au arătat că nu ați luat în seamă mărturia care v-a fost adresată.

Această întâlnire este cea mai tristă experiență din viața mea, totuși simt că pacea lui Hristos mă susține. Văd lucruri care îmi umplu inima de presimțiri foarte neplăcute. Pe când eram în Europa, mi-au fost prezentate capitole din experiența viitoare a poporului nostru, capitole care se împlinesc în timpul acestei întâlniri. Mi s-a spus că motivul este lipsa de pietate biblică, lipsa spiritului și a gândului lui Hristos. Vrăjmașul și-a pus amprenta asupra lucrării de ani de zile, căci aceasta cu siguranță nu este amprenta divină.

Acum doi ani, Isus a fost întristat și rănit în persoana sfinților Săi. Mustrarea lui Dumnezeu este peste tot ceea ce este caracterizat de asprime, lipsă de respect și lipsă de iubire plină de compasiune între frați. Dacă lipsa aceasta se vede în bărbații care sunt păzitori ai conferințelor noastre, păzitori ai instituțiilor noastre, păcatul lor este mai mare decât al celor cărora nu le-au fost încredințate responsabilități atât de mari. Aceștia trebuie să fie exemple pentru turmă. Ei trebuie să trăiască viața lui Hristos, să redea învățăturile Lui atât prin cuvânt, cât și prin exemplu. [179]

Niciun om nu poate fi cu adevărat creștin dacă nu nutrește iubire pentru frații săi. Spiritul de critică, de vorbire de rău și de nutrire a sentimentelor rele este ca drojdia și și-a făcut lucrarea sa necreștinească și mai hotărât de la conferința aceea încoace. Sunt alarmată. Sunt plină de întristare. Dumnezeu v-a dat Mărturii care condamnă tot ceea ce are un astfel de caracter, Mărturii care trebuie ascultate, nu lăsate să cadă la pământ. Fraților, vreți să luați în serios faptul că noi ne îndepărtăm de Dumnezeu, că nu atingem standardul cerut de cuvântul lui Dumnezeu? Noi nu luăm în seamă lecțiile pe care ni le-a dat Isus.

„Nu oricine‑Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu din ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: «Doamne, Doamne, n‑am profețit noi în Numele Tău? N‑am scos noi demoni în Numele Tău? Și n‑am făcut noi multe minuni în Numele Tău?» Atunci le voi spune deschis: «Niciodată nu v‑am cunoscut; plecați de la Mine, voi care lucrați fărădelege!» De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le împlinește se va asemăna cu un om chibzuit, care și‑a zidit casa pe stâncă. A venit ploaia, s‑au revărsat șuvoaiele, au suflat vânturile și s‑au năpustit asupra casei, dar ea nu s‑a prăbușit, pentru că avea temelia pe stâncă” (Matei 7:21-25).

Fraților, de ce nu suntem mai sârguincioși, nu numai în auzirea, ci și în împlinirea cuvintelor lui Hristos? „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” [Matei 4:4]. Din cauză că se acordă atât de puțină atenție lecțiilor date nouă de Hristos, din cauză că se manifestă o așa neglijență în împlinirea cuvintelor Sale – de aceea este atât de puțină sănătate spirituală și viață spirituală în mijlocul nostru. Duhul lui Dumnezeu este întristat din cauza disprețului arătat față de cuvintele Învățătorului ceresc, iar noi nu avem pace, bucurie și discernământ ceresc. Dacă ar exista mai puțină luptă de cuvinte și mai multă rugăciune pentru a avea gândul care era în Hristos Isus, și pentru a avea har divin pentru a câștiga suflete, o cu totul altă atmosferă ar fi la aceste întâlniri. [180]

„Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele și nu le împlinește se va asemăna cu un om nechibzuit, care și‑a zidit casa pe nisip. A venit ploaia, s‑au revărsat șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; ea s‑a prăbușit, și prăbușirea i‑a fost mare” (Matei 7:26-27).

Dintre cei care mărturisesc a crede adevărul pentru timpul de față, mai mulți sunt reprezentați prin aceia care aud cuvintele lui Hristos dar nu le fac, decât prin aceia care ascultă cu sârguință și sunt împlinitori ai cuvintelor Lui. Aceștia nu rezistă ispitei, pentru că sufletele lor nu sunt prinse de Stânca cea veșnică. Ei sunt ascultători, nu împlinitori ai cuvântului. Credința lor religioasă este reprezentată de casa zidită pe nisip. Vin furtunile ispitei și ea cade pentru că nu este zidită pe Stâncă.

Noi putem face mai bine decât am făcut. Nu există nicio scuză pentru acest spirit necreștinesc. Dacă Hristos ar fi locuit în suflet, nu am fi putut face altfel decât să dăm pe față răbdarea lui Hristos, amabilitatea și iubirea lui Hristos. Spiritul acesta aspru, nemilos și nepoliticos manifestat față de frați este înregistrat în cărțile cerului ca și cum ar fi fost manifestat față de Isus Hristos, pentru că El Se identifică cu frații Săi. „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut” (Matei 25:40).

M-am angajat printr-o juruință solemnă înaintea lui Dumnezeu ca oriunde va exista spiritul de dispreț, de asprime și de lipsă de iubire, să-l expun clar în fața fraților, să arăt păcătoșenia umblării lor și, dacă va fi posibil, să schimb cursul lucrurilor prin mărturii hotărâte. Dacă nu voi reuși, mă voi retrage de la întâlniri, pentru că mă tem să particip la astfel de adunări ca nu cumva să mă cuprindă spiritul predominant. [181]