Manuscrisul 21, 1891

FILE DE JURNAL

Hristos, Neprihănirea noastră

Am participat la ultima adunare din cadrul școlii biblice pentru slujitorii evangheliei – școală la care au participat delegații conferinței, precum și cei înscriși la institutul pastoral. În cadrul acestei adunări, mai multe persoane au fost solicitate să spună ceva. Frații Olsen, Waggoner, Prescott și Smith au făcut observații potrivite ocaziei; la fel și fratele Haskell, care a fost ocrotit cu îndurare în timpul turului pe care l-a făcut în jurul lumii.

Am vorbit despre lucruri care impresionau profund mintea mea. Am făcut referire la teama care fusese exprimată de către unii dintre cei care nu erau membri ai institutului pastoral și care nu au fost prezenți la orele de studiu biblic din cadrul școlii – teama că ar fi primejdios să se vorbească prea mult despre subiectul îndreptățirii prin credință și să nu se stăruie îndeajuns asupra legii.

Judecând după întâlnirile la care am avut privilegiul de a participa, nu am văzut niciun motiv de alarmă; așa că m-am simțit chemată să spun că teama aceasta a fost nutrită de către cei care nu au auzit nimic din lecțiile prețioase care au fost predate și, de aceea, ei nu sunt îndreptățiți să ajungă la această concluzie. Niciunul dintre participanții la aceste ore, care au studiat cuvântul pentru a afla „ce spune Scriptura” nu are o astfel de teamă. Biblia, și numai Biblia, a fost subiectul cercetării din cadrul școlii. Fiecare lecție a fost bazată nu pe ideile sau pe părerile oamenilor, ci pe un clar „așa zice Domnul”.

Au fost făcute multe observații despre faptul că în taberele noastre vorbitorii au stăruit asupra legii, și nu asupra lui Isus. Declarația aceasta nu este întru totul adevărată, dar nu au oamenii motive pentru a face aceste [890] observații? Nu au stat la amvoane, ca gură a lui Dumnezeu, bărbați lipsiți de o experiență veritabilă în ce privește lucrurile cerești, bărbați care nu au primit neprihănirea lui Isus Hristos? Mulți dintre predicatorii noștri nu au făcut altceva decât să rostească predici, prezentând subiectele într-un mod argumentativ, doar rareori menționând puterea salvatoare a Mântuitorului. Fără să fie ei înșiși părtași Pâinii celei vii care se coboară din cer, mărturia lor este lipsită de putere nutritivă, lipsită de sângele mântuitor al lui Isus Hristos, care curăță de orice păcat. Jertfa lor seamănă cu jertfa lui Cain. Acesta a adus Domnului roadele pământului care, în ele însele, erau plăcute în ochii lui Dumnezeu. Cu adevărat, roadele au fost foarte bune, dar meritul jertfei, sângele lui Hristos, reprezentat prin sângele mielului înjunghiat, lipsea. Tot așa sunt predicile lipsite de Hristos. Oamenii nu sunt străpunși în inimă; ei nu întreabă: „Ce să fac ca să fiu mântuit?”

În calitate de jertfă, Hristos Se face cunoscut pe Sine ca Pâinea vieții. „Cine mănâncă trupul Meu – le-a spus ucenicilor – și bea sângele Meu are viața veșnică” (Ioan 6:54). De ce nu este prezentat El înaintea oamenilor ca Pâinea cea vie? Pentru că El nu domnește în inimile multora dintre cei care cred că este de datoria lor să predice legea. Hristos lipsește din predicile lor și de la est la vest, de la nord la sud, biserica suferă de foame pentru că lipsește Pâinea vieții.

Dintre toți cei care poartă numele de creștini, adventiștii de ziua a șaptea ar trebui să fie cei dintâi care să-L înalțe pe Hristos înaintea lumii. Lucrătorii noștri ar trebui să fie întotdeauna capabili să îndrepte bărbații și femeile spre Hristos, către Cel care declară despre Sine: „Eu sunt Pâinea vieții” (Ioan 6:35). Fie ca oricine slujește nevoilor spirituale ale oamenilor să le citească cuvintele lui Hristos: „Eu sunt Pâinea vie, care s‑a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac; și Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, [pe care îl voi da] pentru viața lumii” (Ioan 6:51).

Neputând să înțeleagă declarația aceasta, „iudeii se certau între ei și ziceau: «Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui să‑l mâncăm?» Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun: dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și nu beți sângele Lui, n‑aveți viață în voi înșivă»” (versetele 52, 53).

Adeseori se rostesc în fața oamenilor discursuri lipsite de pâinea vieții, hrana atât de esențială pentru creșterea spirituală. Cei care au mâncat ei înșiși din pâinea vieții vor putea să o frângă și pentru alții.

Hristos declară mai departe: „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine, și Eu rămân în el” (versetele 54-56). Cuvintele acestea sunt foarte asemănătoare celor pe care le-a folosit atunci când S-a prezentat pe Sine ca viță ale cărei mlădițe sunt urmașii Săi: „Rămâneți în Mine, și Eu voi rămâne în voi! După cum mlădița nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viță, tot așa nici voi nu puteți aduce rod dacă nu rămâneți în Mine. Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:4-5).

Cum ar putea fi ajutat mai bine poporul nostru decât prin a i se da pâinea vieții? Și pâinea aceasta este cuvântul lui Dumnezeu; căci Hristos a spus: „Duhul este acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6:63).

Legea și evanghelia, așa cum sunt descoperite în cuvânt, trebuie să fie predicate înaintea oamenilor, căci legea și evanghelia împreună vor aduce convingere în ce privește păcatul. În timp ce condamnă păcatul, legea lui Dumnezeu îndreaptă privirea spre evanghelie, descoperindu-L pe Isus Hristos, Cel în care „locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii”. Slava evangheliei aruncă lumină peste era iudeilor, dând semnificație întregului sistem iudaic [892] de umbre și simboluri. În felul acesta, legea și evanghelia sunt contopite. Ele nu trebuie să fie despărțite în nicio cuvântare.

Peste ochii spirituali ai mult prea multora a fost așezată o perdea. Mulți au vorbit altora despre cerințele imperative ale legii lui Dumnezeu, dar nu au putut să vadă împlinirea a ceea ce a fost desființat. Ei nu au văzut că Isus Hristos este slava legii. Razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii trebuie să fie reflectate de la mesagerii Săi peste mințile păcătoșilor, pentru ca aceștia să fie făcuți să spună, împreună cu cel din vechime: „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!” (Psalmii 119:18).

Mulți dintre frații și surorile noastre nu văd lucrurile minunate care pot fi văzute în legea lui Dumnezeu. Ei nu au privit ceea ce i-a fost descoperit lui Moise atunci când s-a rugat: „Arată-mi slava Ta!” (Exodul 33:18). Lui Moise i-a fost descoperit caracterul lui Dumnezeu. „Domnul a coborât în nor, a stat acolo cu el și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut prin fața lui și Domnul a strigat: «Domnul Dumnezeu este îndurător și milostiv, încet la mânie, bogat în bunătate și credincioșie. El Își ține bunătatea până la mii de generații, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește nicidecum pe cel vinovat drept nevinovat, pedepsind fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la a treia și a patra generație»” (Exodul 34:5-7).

Apostolul Ioan, în prima lui epistolă, oferă definiția păcatului. El declară: „Oricine face păcat face și fărădelege; căci păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4).

Lui Moise, caracterul lui Dumnezeu i s-a descoperit ca fiind slava Sa. În același fel, noi privim slava lui Hristos, privind caracterul Lui. Pavel spune: „Noi toți privim cu fața descoperită, ca într‑o oglindă, slava Domnului și suntem transformați în același chip al Lui, din slavă în slavă [din caracter în caracter], prin Domnul, adică prin Duhul” (2 Corinteni 3:18). [893]

Atunci de ce se vede în biserică o așa mare lipsă de iubire, de simpatie adevărată, înălțată, sfințită, înnobilatoare, de milă sensibilă și de răbdare iubitoare? Din cauză că Hristos nu este adus continuu înaintea oamenilor. Trăsăturile Lui de caracter nu sunt aduse în viața practică. Bărbații și femeile nu mănâncă din pâinea care Se coboară din cer.

Am fost foarte întristată să văd slujitori ai evangheliei umblând și lucrând în lumina scânteilor care ies din focul pe care și-l aprind ei; lucrători care nu obțin hrană spirituală de la Hristos, Pâinea vieții. Sufletele lor sunt la fel de lipsite de mana cerească cum sunt munții din Ghilboa lipsiți de rouă și de ploaie. Hristos nu a fost o prezență continuă în inimile lor. Cum ar putea să vorbească ei cu pricepere despre Cel pe care nu L-au cunoscut în experiența lor?

Noi trebuie să-L vedem pe Hristos așa cum este. Cu ochiul credinței, noi trebuie să discernem slava Singurului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr. Dacă nu reușim să prețuim Duhul lui Hristos, dacă luăm poziții greșite în controversa legată de legea din Galateni – o chestiune pe care mulți nu au înțeles-o pe deplin înainte de a adopta poziția greșită –, atunci biserica suferă o pierdere tristă. Starea spirituală generală a bisericii este prezentată prin cuvintele Martorului credincios: „Dar – spune Cel care iubește sufletele pentru care a murit – ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” Poziția adoptată de mulți în timpul Conferinței Generale de la Minneapolis mărturisește despre starea lor lipsită de Hristos. Mustrarea adresată fiecăruia dintre aceștia este: „Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi! Dacă nu, voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.”

Nu și-au văzut mulți, în timpul școlii pentru lucrători, greșeala de a nu rămâne în Hristos? Nu pot avea ei privilegiul de a se pocăi și de face faptele dintâi? Cine va condamna lucrarea aceasta de pocăință, de mărturisire, de [894] botez? Dacă cineva devine conștient de faptul că prima lui datorie este aceea de a se pocăi de păcatele lui, de a le mărturisi și de a fi botezat, nu este aceasta prima lucrare pe care trebuie să o facă?

Atunci când razele prețioase de lumină venite de la Soarele neprihănirii au strălucit pe calea lor, unii au deschis larg ușa inimii, urând bun venit luminii trimise de cer în cămările sufletului lor. Aceștia primesc cu bucurie cuvintele lui Isus Hristos. Alții au avut nevoie de alifia divină ca ea să le îmbunătățească vederea spirituală, pentru a putea distinge lumina adevărului de întunericul rătăcirii. Din cauza orbirii lor, ei au pierdut o experiență care ar fi fost mai prețioasă pentru ei decât aurul și argintul. Mă tem că unii nu vor recupera niciodată ceea ce au pierdut.

Atunci când bărbați cu caractere hotărâte se pun o dată împotriva voii lui Dumnezeu, nu le este ușor să admită că au greșit în judecata lor. Este foarte dificil pentru astfel de oameni să vină cu totul în lumină, mărturisindu-și cu sinceritate păcatele; căci Satana are mare putere asupra minții multora dintre cei cărora Dumnezeu le-a dat dovezi suficiente pentru a le încuraja credința și a le inspira încredere. Mulți nu vor fi convinși, din cauză că ei nu sunt dornici să mărturisească. A rezista chiar și unei singure raze de lumină trimisă din cer și a o respinge, din cauza mândriei și încăpățânării inimii, face mai ușor refuzul luminii și a doua oară. În felul acesta, oamenii își formează obiceiul de a respinge lumina.

Iudeii refuzaseră atât de mult timp să umble în lumina adevărului, încât L-au respins pe Mântuitorul lor. Isus a spus iudeilor: „Și nu vreți să veniți la Mine, ca să aveți viață” (Ioan 5:40). El, Lumina vieții, a venit să lumineze pe orice om care se naște în lume, așa că niciun om nu trebuie să umble în întuneric. Lumina adevărului strălucește continuu, dar mulți bărbați și femei nu o înțeleg. De ce? Din cauza faptului că egoismul, egocentrismul, mândria orbesc vederea lor spirituală. Între ei și adevărata lumină stă idolul propriei opinii. [895] Ei pot să vadă foarte repede ceea ce vor să vadă. Martorul credincios spune: „Cine are urechi să asculte ce le zice Bisericilor Duhul: «Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieții, care este în raiul lui Dumnezeu»” (Apocalipsa 2:7). „Prietenia Domnului este pentru cei ce se tem de El” (Psalmii 25:14).

Fraților mei implicați în slujire le spun că avem nevoie de Isus în fiecare moment. A pierde iubirea Lui din inimile noastre contează atât de mult. El însuși spune: „Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 2:4). Există pericolul de a prezenta adevărul în așa fel, încât intelectul să fie înălțat, lăsând sufletele ascultătorilor nesatisfăcute. Poate fi prezentată o teorie corectă a adevărului și totuși să nu fie manifestată căldura afecțiunii pe care Dumnezeul adevărului cere ca fiecare dintre solii Săi să o prețuiască și să o manifeste.

Religia multora seamănă foarte mult cu un ghețar – extrem de rece. Nu puțini sunt cei ale căror inimi încă nu sunt supuse, nici topite. Aceștia nu pot atinge inimile altora, pentru că propriile lor inimi nu sunt supraîncărcate cu binecuvântata iubire care curge din inima lui Hristos. Sunt și alții care vorbesc despre religie ca și cum ar fi o chestiune de voință. Ei stăruie asupra datoriei rigide, ca și cum aceasta ar fi un stăpân care domnește cu un sceptru de fier – un stăpân rigid, inflexibil, atotputernic – fără să prezinte iubirea dulce, care înmoaie inima, și compasiunea gingașă a lui Hristos. Și mai sunt și alții, care merg la extrema opusă, care scot în evidență emoțiile religioase și în ocazii speciale manifestă un zel intens. Religia acestora seamănă mai mult cu natura unui stimulent decât cu o credință perseverentă în Hristos.

Adevărații lucrători cunosc valoarea lucrării interioare a Duhului Sfânt asupra inimilor omenești. Ei sunt mulțumiți cu simplitatea în serviciile religioase. În loc să dea loc mult cântatului, atât de popular, principala atenție o acordă studierii cuvântului și aduc laudă din inimă lui Dumnezeu. Mai presus de împodobirea exterioară, ei prețuiesc frumusețea interioară, podoaba unui duh blând și liniștit. [896] În gura lor nu este viclenie. În viața mult mai multora dintre slujitorii evangheliei ar trebui să fie dată pe față realitatea eternă a Împărăției lui Dumnezeu. Cei care trăiesc adevărul în viața zilnică sunt prezentați ca niște pomi ai neprihănirii, care aduc roadele Duhului.

Adevărata religie este bazată pe o credință în Scriptură. Cuvântul lui Dumnezeu este crezut fără a fi pus la îndoială. Nicio parte din el nu este tăiată și cioplită ca să se potrivească cu anumite teorii. Oamenii nu trebuie să înalțe înțelepciunea omenească, așezându-se pe scaunul de judecată ca să judece cuvântul lui Dumnezeu. Biblia a fost scrisă de bărbați sfinți din vechime, care au fost conduși de Duhul Sfânt, iar cartea aceasta conține tot ceea ce putem ști în mod sigur și tot ce putem spera să învățăm despre Dumnezeu și Hristos, în afară de cazul în care, ca și Pavel, suntem luați până la al treilea cer ca să auzim „cuvinte care nu se pot spune și pe care nu‑i este îngăduit unui om să le rostească” (2 Corinteni 12:4). Descoperirea care i s-a făcut apostolului nu a înlăturat cu nimic umilința lui.

Viața unui creștin este o viață a cărei regulă este cuvântul lui Dumnezeu, exact așa cum este scris. Toate adevărurile din Vechiul și din Noul Testament formează un întreg complet. Noi trebuie să prețuim, să credem și să ne supunem acestor adevăruri. Pentru ucenicul adevărat, credința în cuvântul lui Dumnezeu este un principiu viu, activ: „Căci cu inima se crede în vederea îndreptățirii, iar cu gura se mărturisește în vederea mântuirii” (Romani 10:10). Prin credință, omul crede că primește neprihănirea lui Hristos.

Credința, în ea însăși, este un act al minții. Isus însuși este Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre. El Și-a dat viața pentru noi și sângele Lui vorbește în favoarea noastră mai bine decât sângele lui Abel, care a strigat către Dumnezeu împotriva lui Cain, ucigașul. Sângele lui Hristos a fost vărsat ca să ierte păcatele noastre.

Mulți comit greșeala de a încerca să definească minuțios punctele fine de deosebire dintre îndreptățire și sfințire. În definirea acestor doi termeni ei introduc adesea propriile lor idei și speculații. De ce se încearcă [897] a fi mai minuțioși decât este Inspirația în ce privește chestiunea vitală a neprihănirii prin credință? De ce se încearcă să se redacteze fiecare punct cu minuțiozitate, ca și cum salvarea sufletelor ar depinde de înțelegerea pe care o aveți voi asupra chestiunii? Nu toți pot să aibă exact același punct de vedere. Sunteți în pericolul de a face din lume un atom și din atom o lume întreagă.

Când păcătosul pocăit, plin de remușcare în fața lui Dumnezeu, discerne ispășirea lui Hristos în dreptul său și acceptă ispășirea aceasta ca pe singura speranță pentru viața aceasta și pentru viața viitoare, păcatele lui sunt iertate. Aceasta este îndreptățirea prin credință. Fiecare suflet care crede își va conforma cu totul voința voinței lui Dumnezeu și va rămâne într-o stare de pocăință și remușcare, exercitând credința în meritele ispășitoare ale Răscumpărătorului și înaintând din putere în putere, din slavă în slavă.

Iertarea și îndreptățirea sunt unul și același lucru. Prin credință, credinciosul trece de la poziția de rebel, de copil al păcatului și al lui Satana la poziția de supus loial al lui Isus Hristos, nu datorită vreunei bunătăți pe care ar avea-o în el, ci pentru că Hristos îl primește ca și copil al Lui prin înfiere. Păcătosul primește iertarea păcatelor lui, pentru că păcatele acestea sunt purtate de Înlocuitorul și Garantul lui. Domnul vorbește Tatălui Său din cer: „Acesta este copilul Meu. Îl cruț de condamnarea la moarte, oferindu-i polița de asigurare a vieții Mele – viața veșnică –, pentru că Eu am luat locul lui și am suferit pentru păcatele lui. El este fiul Meu preaiubit.” În felul acesta omul, iertat și îmbrăcat cu veșmintele frumoase ale neprihănirii lui Hristos, stă fără cusur înaintea lui Dumnezeu.

Păcătosul poate greși, dar el nu este aruncat afară fără milă. Însă singura lui speranță este pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul Isus Hristos. Este prerogativa Tatălui aceea de a ierta fărădelegile și păcatele noastre, pentru că Hristos a luat asupra Lui însuși vina noastră și ne-a grațiat, atribuindu-ne nouă neprihănirea [898] Lui. Jertfa Lui satisface pe deplin cerințele dreptății.

Îndreptățirea este opusul condamnării. Îndurarea fără hotare a lui Dumnezeu este exercitată față de cei care nu merită nimic. El iartă fărădelegile și păcatele de dragul lui Hristos, Cel care a devenit jertfa de ispășire pentru păcatele noastre. Prin credință în Hristos, călcătorul vinovat al legii primește favoare în ochii lui Dumnezeu și nădejdea neclintită a vieții veșnice.

David a fost iertat pentru fărădelegea lui deoarece și-a umilit inima în fața lui Dumnezeu în pocăință și în remușcarea sufletului și a crezut că făgăduința lui Dumnezeu de a ierta va fi împlinită. El și-a mărturisit păcatul, s-a pocăit și a fost reconvertit. Copleșit de asigurarea iertării, el a exclamat: „Ferice de cel cu fărădelegea iertată, și de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea, și în duhul căruia nu este viclenie!” Binecuvântarea vine în urma iertării; iertarea vine prin credința că păcatul, pe care l-am mărturisit și de care ne-am pocăit, este purtat de marele Purtător de păcate. În acest fel vin toate binecuvântările noastre de la Hristos. Moartea Lui este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre. El este marele Mijloc prin care noi primim îndurarea și favoarea lui Dumnezeu. El, deci, este cu adevărat Căpetenia, Autorul, dar și Cel care duce până la capăt, Desăvârșitorul credinței noastre. [899]