Manuscrisul 24^[1], 1888

PRIVIND ÎNAPOI LA MINNEAPOLIS^[2]

Doar prin credință m-am aventurat să traversez Munții Stâncoși, cu scopul de a participa la Conferința Generală ținută la Minneapolis. Am plecat din Oakland spre Minneapolis, Minnesota, în data de 2 octombrie. Mai mulți prieteni erau cu noi în același tren și a fost o plăcere pentru mine să povestim cu ei, dar a fost prea mult pentru puterile mele. Am avut nevoie de odihnă totală. Am avut un spasm al inimii în acea noapte și mai multe ore am suferit până la epuizare. Starea aceasta proastă m-a sleit atât de mult încât am fost obligată, din cauza durerii severe de inimă, să rămân în cușetă aproape tot timpul călătoriei.

Am schimbat mijlocul de transport la Kansas City. Trenul care trebuia să ne ducă la Minneapolis plecase și am avut de așteptat câteva ore. Gălăgia neîncetată din gară era aproape insuportabilă. Nu am putut rămâne acolo în siguranță, așa că am ieșit afară, la aer. S-a găsit pentru mine un loc liber și m-am așezat pe un cufăr, dar după câteva minute au apărut cărucioarele mari încărcate cu bagaje care au fost descărcate, iar cuvintele: „Dați-vă la o parte, vă rog, avem nevoie de spațiul acesta” au fost atât de des repetate, oriunde [203] m-aș fi așezat, încât nu am știut ce să mai fac. W. C. White, însoțit de un frate, a plecat să încerce să dea de urma vreunor frați care ar locui pe aproape, în timp ce fratele Jones împreună cu alți frați s-au uitat de bagaje.

Eram aproape de epuizare, când mâna mi-a fost strânsă și am auzit următoarele cuvinte: „Ei! Iat-o pe sora White! Ce mă bucur să vă revăd! Ați fost în casa tatălui meu. Numele meu este Mallory. Am venit să luăm trenul spre casă, dar trebuie să mă întorc la tata, pentru că se va bucura să vă vadă.” Am fost atât de recunoscătoare pentru acești prieteni și pentru strângerea călduroasă a unei mâini prietenoase. În curând am fost înconjurați de frați și surori care s-au bucurat să ne vadă, iar noi ne-am bucurat să-i vedem.

Ne-au spus că era ultima zi a adunării lor de tabără. Locul taberei era cam la șase mile depărtare, la periferia orașului. Câțiva dintre cei care aveau distanțe mari de parcurs plecaseră spre casă, dar mai erau încă destul de mulți în tabără. Au insistat să mergem și să le vorbim în seara aceea și dimineața. Fiul meu s-a întors însoțit de fratele Shireman, iar după ce ne-am sfătuit împreună, am hotărât să rămânem în tabără peste noapte.

Fratele Dan Jones și soția sa ne-au oferit cu bunăvoință cortul lor, așa că ne-am instalat confortabil. Am întâlnit acolo mulți frați pe care nu-i mai văzusem de la moartea soțului meu. În seara aceea a vorbit fratele Haskell. În noaptea aceea au fost trimiși soli prin oraș și prin împrejurimi, soli care au umblat toată noaptea ca să-i informeze pe cei care plecaseră despre sosirea prietenilor de pe coasta Pacificului și despre faptul că aceștia vor vorbi adunării din tabără. Credincioși și necredincioși au răspuns chemării. Am fost surprinsă să-i văd adunați în număr atât de mare. [204]

Am stat înaintea oamenilor simțind o mare slăbiciune, dar Domnul, care a fost sprijinul și tăria mea în toate eforturile mele, mi-a fost ajutor și de data aceea. Am simțit binecuvântarea Domnului peste mine în timp ce prezentam mesajul pe care mi l-a dat Domnul pentru ei: nevoia de o religie biblică trăită, trăirea religiei acasă, adevărul care sfințește templul sufletului. M-am simțit îndemnată să mustru, să dojenesc și să încurajez sufletele.

Printre cei care au avut mare lumină, multe avantaje și ocazii bogate a pătruns un spirit de ezitare și nehotărâre, de amânare și instabilitate șovăielnică. O, dacă ar folosi avantajele și ocaziile pe care le au, manifestând zel, statornicie și devotament față de Dumnezeu, corespunzător cu marea lumină ce strălucește pe cărarea noastră! Dumnezeu cheamă oameni cu un scop hotărât și un caracter ferm să facă lucrarea Lui în aceste zile de pe urmă.

O mare lumină strălucește peste generația aceasta. Evlavia fermă și viețuirea curată înaintea lui Dumnezeu vor deosebi poporul lui Dumnezeu de lume. Domnul nu vrea ca poporul Său să privească la descurajare, ci la lucrurile care nu se văd, la cele veșnice. Când poporul Său va umbla prin credință pe drumul pe care îi conduce Isus, nu va mai exista cădere de la credință, ci va fi înaintare și se va ține pasul cu providența lui Dumnezeu, care deschide calea. Atunci vom avea părtășie cu Tatăl și cu Fiul Său, Isus Hristos. Lumea, împreună cu comorile ei, își pierde importanța dacă ochii noștri sunt fixați asupra comorii nepieritoare. Dumnezeu să fie obiectul iubirii noastre supreme. Atunci, dinspre cei care cred adevărul se va răspândi o influență hotărâtoare spre cei din casa lor și spre cei din vecinătatea lor, influență care ajunge până în veșnicie.

Fratele A. T. Jones a vorbit poporului, de asemenea și fratele E. J. Waggoner, iar oamenii au auzit multe lucruri prețioase care aveau să le fie mângâiere [205] și tărie pentru credința lor. Ei au apreciat acest privilegiu foarte mare pe care l-au avut.

Adunarea s-a terminat și am fost siliți să ne luăm în grabă rămas bun. Nu am putut vorbi cu mulți dintre frații și surorile noastre, întrucât timpul era scurt și trebuia să ne deplasăm spre gara din Kansas City. Am regretat că nu am putut fi împreună cu poporul nostru de la începutul adunărilor lor. Aveam multe lucruri de mare importanță, pe care ne-am fi bucurat să le prezentăm.

La Minneapolis am întâlnit un număr mare de delegați, slujitori ai evangheliei. Încă de la începutul conferinței am deosebit un spirit care m-a împovărat. Erau rostite discursuri care nu ofereau poporului hrana de care avea atât de mare nevoie. Înaintea oamenilor era prezentată fața întunecată și sumbră a tabloului care avea să le rămână în memorie. Aceasta nu oferă nicio lumină sau eliberare spirituală, ci doar descurajare.

În Sabat după-amiază, m-am simțit profund mișcată de Duhul Domnului să atrag atenția celor prezenți la iubirea pe care o manifestă Dumnezeu față de poporul Său. Minții nu trebuie să-i fie îngăduit să stăruie asupra aspectelor mai neplăcute ale credinței noastre. Din cuvântul lui Dumnezeu, care poate fi reprezentat printr-o grădină plină de trandafiri, de crini și de garoafe, putem aduna prin credință prețioasele făgăduințe ale lui Dumnezeu, putem să ni le însușim în inimă și să avem curaj – să ne bucurăm în Dumnezeu – sau putem să ne fixăm atenția asupra spinilor și mărăcinilor, rănindu-ne grav și plângându-ne de soarta noastră cea grea.

Lui Dumnezeu nu-I place ca poporul Său să păstreze în memorie tablouri întunecoase și dureroase. El vrea ca fiecare suflet să adune trandafirii, crinii și garoafele, să-și umple memoria cu făgăduințele prețioase ale lui Dumnezeu, care înfloresc peste tot în grădina lui Dumnezeu. El vrea să stăruim asupra lor, [206] cu simțurile ascuțite și curate, luându-le în toată bogăția lor, vorbind despre bucuria care ne stă în față. El vrea să trăim în lume, dar să nu fim din lume, având sentimentele legate de lucrurile veșnice. El vrea să vorbim despre lucrurile pe care le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc. Aceasta va avea o putere de atracție asupra minților noastre, va trezi așteptările și speranțele noastre și ne va întări sufletele pentru a suporta conflictele și încercările din viața aceasta. Pe măsură ce stăruim asupra acestor scene, Domnul ne va încuraja credința și încrederea. El va da perdeaua la o parte și ne va lăsa să vedem licăriri din moștenirea sfinților.

Pe măsură ce prezentam bunătatea, iubirea și compasiunea gingașă a Tatălui nostru ceresc, am simțit că Duhul Domnului se odihnea, nu numai peste mine, ci și peste popor. Lumină, eliberare și binecuvântare au venit peste ascultători, iar cuvintelor rostite li s-a răspuns din inimă. Adunarea de părtășie care a urmat a dovedit că acel cuvânt găsise loc în inimile ascultătorilor. Mulți au mărturisit că aceasta fusese ziua cea mai fericită din viața lor și au fost momente cu adevărat valoroase, întrucât știam că prezența Domnului Isus era acolo, ca să binecuvânteze. Am știut că descoperirea specială a Duhului lui Dumnezeu a avut scopul de a înăbuși îndoielile, de a face să dea înapoi curentul necredinței care pătrundea în inimi și în minți referitor la sora White și la lucrarea pe care Domnul i-a dat să o facă.

Acesta a fost un timp de înviorare pentru multe suflete, dar asupra unora efectul nu a rămas. De îndată ce au văzut că sora White nu este de acord cu toate ideile lor și nu consimte la propunerile și la rezoluțiile care urmau să fie supuse votului în cadrul conferinței, dovada pe care au primit-o nu a avut mai multă greutate pentru unii decât au avut cuvintele rostite de Isus în sinagogă către nazariteni. Inimile lor au fost atinse de Duhul lui Dumnezeu. Ei L-au auzit pe Dumnezeu vorbindu-le prin Fiul Său. Au văzut, au simțit [207] influența divină a Duhului lui Dumnezeu și toți au mărturisit despre cuvintele pline de har care ieșeau din gura Lui. Dar Satana era lângă ei cu necredința, iar ei au primit suspiciunile și îndoielile, după care a urmat necredința. Duhul lui Dumnezeu a fost stins. În furia lor l-ar fi aruncat pe Isus de pe buza prăpastiei dacă Dumnezeu nu L-ar fi protejat, ca mânia lor să nu-I facă rău. Odată ce Satana are stăpânire asupra minții, el face nebuni și demoni din cei care fuseseră apreciați ca oameni de valoare. Prejudecata, mândria și încăpățânarea sunt elemente teribile care iau în stăpânire mintea omenească.

Am primit o epistolă lungă din partea fratelui Butler, pe care am citit-o cu atenție. Am fost surprinsă de conținutul ei. Nu am știut ce să fac cu scrisoarea, dar întrucât părea că sentimentele exprimate în ea erau aceleași cu cele care lucrau și îi stăpâneau pe frații mei predicatori, i-am chemat pe câțiva într-o cameră de sus și le-am citit scrisoarea. Niciunul dintre ei nu a părut să fie surprins de conținutul ei, iar câțiva au spus că ei știau ce gândește fratele Butler, întrucât îl auziseră afirmând aceste lucruri. După aceea le-am explicat multe lucruri. Le-am prezentat ceea ce știam eu că este calea dreaptă și neprihănită pe care trebuie să o urmeze frate față de frate, în timpul cercetării Scripturii. Știam că cei din fața mea nu vedeau toate lucrurile într-o lumină corectă, de aceea le-am spus multe lucruri. Toate afirmațiile mele arătau principiile corecte pe baza cărora trebuiau să se acționeze, însă m-am temut că cuvintele mele nu vor lăsa nicio impresie asupra lor. Ei înțelegeau lucrurile în felul lor, iar lumina care le spuneam că îmi fusese dată, li se părea o poveste stupidă.

Am fost foarte îndurerată în inimă văzând starea lucrurilor. Am adresat cele mai serioase apeluri fraților și surorilor mele care erau prezenți la adunările de dimineață și am stăruit să facem din această ocazie un timp [208] valoros, cercetând împreună Scripturile, cu umilință în inimă. I-am rugat fierbinte să nu mai vorbească atât de liber în legătură cu lucrurile despre care nu știu decât puțin. Toți aveau nevoie să învețe lecții în școala lui Hristos. Isus a adresa chemare: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă! Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima, și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre! Căci jugul Meu este plăcut și povara Mea este ușoară” [Matei 11:28-30]. Dacă vom învăța zilnic lecțiile umilinței și ale smeririi inimii, nu vor mai exista atitudini de felul celor care există la această conferință.

Există diferențe de vederi în legătură cu anumite subiecte, dar este acesta un motiv pentru atitudini tăioase și dure? Ar trebui ca invidia, bănuiala și închipuirile rele, ura și gelozia să fie întronate în inimă? Toate acestea sunt nelegiuiri și doar nelegiuiri. Ajutorul nostru este numai în Dumnezeu. Haideți să petrecem mult timp în rugăciune și în cercetarea Scripturilor cu un spirit corect – plini de dorința de a învăța și dispuși să fim corectați și îndreptați în punctele în care poate că greșim. Dacă Isus este în mijlocul nostru și inimile noastre sunt înmuiate și sensibilizate de iubirea Lui, vom avea una dintre cele mai frumoase conferințe pe care le-am avut vreodată.

Sunt multe de făcut. Lucrarea s-a extins. Au fost înființate noi misiuni și noi biserici. Toți ar trebui să fie în armonie unii cu alții, să fie liberi să se consulte împreună, ca frați la lucru în marele câmp al secerișului, lucrând cu toții în diferite ramuri, gândindu-se fără egoism cum ar putea fi făcută lucrarea Domnului în modul cel mai avantajos. Dacă a fost vreodată un timp când, ca și conferință, să avem nevoie de harul special și de lumina deosebită a Duhului lui Dumnezeu, este la această întâlnire. O putere din adânc pune în mișcare agenții omenești ca să se facă o schimbare în Constituție [209] și în legile națiunii noastre, prin care se va constrânge conștiința tuturor celor care păzesc Sabatul biblic, specificat clar în porunca a patra ca fiind ziua a șaptea.

A sosit timpul când fiecare om trebuie să fie găsit făcându-și datoria cât de bine poate, pentru a înălța și apăra legea lui Dumnezeu înaintea poporului nostru și înaintea lumii, folosindu-și până la limita maximă abilitățile și talentele încredințate. Mulți sunt orbiți, înșelați de oameni care pretind a fi slujitori ai evangheliei, care îi influențează pe mulți să creadă că fac o lucrare bună pentru Dumnezeu când, de fapt, aceea este lucrarea lui Satana. Satana a ținut o ședință, ca să hotărască cum să aducă la tăcere vocea și penița adventiștilor de ziua a șaptea. Dacă ar putea să le distragă atenția și să le risipească puterile într-o direcție prin care să-i slăbească și să-i dezbine, atunci planul său ar avea succes.

Satana și-a făcut lucrarea cu oarecare succes. A fost o luptă de sentimente și dezbinare. Au apărut multă gelozie și bănuială rea. S-au ținut multe discursuri, s-au făcut insinuări și remarci nesfințite. Mințile bărbaților care ar trebui să fie trup și suflet pentru lucrare, pregătiți să facă lucruri mari pentru Dumnezeu în timpul de față, sunt absorbite de probleme de importanță minoră. Din cauză că ideile unora nu sunt cu totul în acord cu ideile lor proprii, în puncte de doctrină care implică idei și teorii de mică importanță, care nu sunt chestiuni vitale, se ajunge ca marea problemă a libertății religioase a națiunii, care implică atât de multe în prezent, să apară pentru mulți doar ca o problemă nesemnificativă.

Satana a dus lucrurile pe făgașul lui. Dar Domnul a ridicat bărbați și le-a dat o solie solemnă pe care să o vestească poporului Său, ca să trezească bărbații cei puternici să se pregătească de luptă, pentru ziua pregătirii lui Dumnezeu. Satana a căutat să facă fără efect această solie și tocmai când fiecare voce și fiecare peniță ar fi trebuit puse mai intens la lucru ca să oprească acțiunile și puterile [210] lui Satana, ei s-au tras la o parte; au apărut diferențe de opinii. Aceasta nu a fost deloc calea Domnului. La această conferință a fost pus înaintea slujbașilor subiectul legii din Galateni. Acest subiect a mai fost adus în cadrul conferinței acum trei ani. Avem o scrisoare, din care vom prezenta extrase, scrisoare scrisă pe când mă aflam la Basel, Elveția, și care a fost trimisă fraților A. T. Jones și E. J. Waggoner.

Știm că dacă toți ar vrea să se apropie de Scriptură cu inimile supuse și stăpânite de influența Duhului lui Dumnezeu, atunci mințile adunate pentru cercetarea Scripturilor ar fi calme, fără prejudecăți și fără mândrie de opinie. Lumina de la Dumnezeu ar străluci asupra cuvântului Său și adevărul ar fi descoperit. Dar este nevoie de eforturi sârguincioase, însoțite de rugăciune și de multă răbdare pentru a răspunde rugăciunii lui Hristos ca ucenicii Lui să fie una, așa cum El este una cu Tatăl. Rugăciunea serioasă și sinceră va fi ascultată și Domnul va răspunde. Duhul Sfânt va înviora facultățile mintale și vom vedea toți lucrurile în același fel. „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate” (Psalmii 119:130).

Fratele E. J. Waggoner a avut privilegiul de a vorbi limpede și de a-și prezenta vederile privitoare la îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos în legătură cu legea. Aceasta nu a fost o lumină nouă, ci lumină veche așezată la locul ei în cadrul soliei îngerului al treilea. Care este povara acelei solii? Ioan vede un popor. El spune: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14:12). Ioan vede acest popor chiar înainte să-L vadă pe Fiul omului care avea „pe cap o cununã din aur; iar în mână, o secere ascuțită” (versetul 14). [211]

Credința lui Isus a fost trecută cu vederea și tratată cu indiferență și nepăsare. Ea nu a ocupat locul central, așa cum i-a fost descoperită lui Ioan. Credința în Hristos ca singura nădejde a păcătosului este în mare măsură lăsată pe dinafară, nu numai din discursurile rostite, ci chiar din experiența religioasă a multora dintre cei care pretind a crede solia îngerului al treilea. În cadrul acestei conferințe, am dat mărturie despre faptul că cea mai prețioasă lumină a strălucit din Scripturi, prin prezentarea marelui subiect al neprihănirii lui Hristos în legătură cu legea. Aceasta ar trebui pusă încontinuu înaintea ochilor păcătosului, ca fiind singura sa nădejde de salvare. Aceasta nu a fost o lumină nouă pentru mine, întrucât mi-a fost descoperită de către o autoritate mai înaltă în ultimii patruzeci și patru de ani, iar eu am prezentat-o poporului nostru cu penița și cu vocea, prin Mărturiile Duhului Său. Însă foarte puțini au răspuns mai mult decât numai prin a consimți față de Mărturiile date referitor la acest subiect. S-a vorbit și s-a scris mult prea puțin în legătură cu această chestiune atât de măreață. Discursurile unora pot fi foarte bine reprezentate ca semănând cu jertfa lui Cain – fără Hristos.

Standardul prin care se măsoară caracterul este legea împărătească. Legea este detectorul păcatului. Prin lege vine cunoștința păcatului. Dar păcătosul este atras încontinuu spre Isus, datorită manifestării uimitoare a iubirii Lui, prin aceea că s-a umilit într-atât încât să moară de o moarte rușinoasă pe cruce. Ce subiect de studiu poate fi acesta! Îngerii se străduiesc, tânjesc cu ardoare să pătrundă taina aceasta uimitoare. Este un subiect de studiu care pune la încercare cea mai strălucită inteligență umană – ca omul, căzut, înșelat de Satana, trecut de partea lui Satana, să poată fi refăcut după chipul Fiului Dumnezeului celui infinit; ca omul să fie ca El; ca datorită neprihănirii lui Hristos acordate omului, Dumnezeu să-l iubească pe omul căzut, dar răscumpărat, întocmai cum L-a iubit pe Fiul Său. Citiți aceste lucruri direct din cuvântul vieții. [212]

Aceasta este taina evlaviei. Acest tablou este de cea mai mare valoare. Trebuie meditat asupra lui, prezentat în fiecare predică, fixat în memorie, rostit cu buzele omenești și urmat de către ființele omenești care au gustat și au văzut ce bun este Domnul. Acest subiect trebuie să fie temelia fiecărei predici. Au fost prezentate teorii uscate, iar sufletele prețioase flămânzesc după pâinea vieții. Nu aceasta este predicarea cerută sau cea care poate fi acceptată de cer, întrucât este fără Hristos. Imaginea divină al lui Hristos trebuie pusă înaintea ochilor oamenilor. El este Îngerul învăluit în soarele cerului. De la El nu vine nicio umbră. Îmbrăcat în atributele Dumnezeirii, înconjurat de slava Dumnezeirii și în asemănarea viului Dumnezeu – așa trebuie înălțat înaintea oamenilor. Când toate acestea sunt puse înaintea oamenilor, meritele creaturii își pierd orice valoare. Cu cât ochiul Îl privește mai mult, cu cât sunt studiate mai mult viața Lui, lecțiile Lui, desăvârșirea Lui de caracter, cu atât păcatul este văzut ca fiind mai păcătos și mai dezgustător. Privind, omul nu poate decât să Îl admire și să fie tot mai atras spre El, tot mai încântat și tot mai dornic să semene cu Isus, până când își însușește chipul Său și dobândește gândul lui Hristos. Ca Enoh, el umblă cu Dumnezeu. Mintea îi este plină de gânduri despre Isus. Isus îi este cel mai bun Prieten.

Am fost îndurerați să vedem că atunci când slujbașii sunt mult timp împreună și lucrează mult împreună, unul copiază felul de a fi, atitudinea, gesturile, felul de a vorbi, chiar tonul vocii altuia, până când identitatea i se pierde în cea a colegului său. Așa ceva îmi produce durere în inimă, întrucât știu că dacă ar fi privit la Isus, dacă s-ar fi gândit la Isus, ar fi vorbit despre iubirea Lui și I-ar fi copiat caracterul, asupra lui ar fi fost pusă amprenta lui Isus și nu a unei ființe mărginite, care prin cuvinte, purtare și spirit nu poate să-L reprezinte decât foarte slab pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. [213] Dacă fiecare slujitor care spune că Îl iubește pe Isus ar fi copleșit de farmecul Lui și și-ar însuși chipul Lui, ce exemplu ar fi pentru frații Săi și pentru lume! Cu cât slujitorii sunt mai mult în compania lui Isus și comunică cu El, cu atât vor fi mai strâns legați de Hristos. Surprinzând înfățișarea Lui sfântă și copiind felul Său sfânt de a fi, ei vor fi transformați după chipul Său. Despre ei se va putea spune cu adevărat că Îl reprezintă pe Isus Hristos.

„De aceea, frați sfinți, care aveți parte de chemarea cerească, luați aminte la Apostolul și Marele‑Preot pe care Îl mărturisim, adică Isus” (Evrei 3:1). Studiați-L pe Hristos. Studiați caracterul Său, trăsătură cu trăsătură. El este Modelul nostru, pe care este necesar să-l copiem în viețile și în caracterele noastre, căci dacă nu, nu vom reuși să-L reprezentăm pe Isus, ci vom prezenta lumii o copie contrafăcută. Nu imitați niciun om, căci oamenii au defecte în obiceiuri, în vorbire, în purtare, în caracter. Eu Îl prezint înaintea voastră pe Omul Isus Hristos. Voi trebuie să-L cunoașteți personal ca Mântuitor al vostru, înainte de a-L putea studia ca model și exemplu pentru voi. Pavel spune: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credință și care duce la credință, după cum este scris: «Cel neprihănit va trăi prin credință.» […] Fiindcă ce se poate cunoaște despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu” (Romani 1:16-17, 19).

Suntem profund și solemn recunoscători lui Dumnezeu că minți au fost trezite de Duhul lui Dumnezeu, ca să-L vadă pe Hristos în cuvântul vieții și să-L reprezinte înaintea lumii, nu doar prin cuvinte. Aceștia înțeleg cerințele Scripturii, că toți cei care se declară urmași ai lui Hristos au obligația de a călca pe urmele Lui, de a fi plini de Duhul Său, [214] și de a-L reprezenta astfel pe Isus Hristos înaintea lumii, care a venit în lumea noastră ca să-L reprezinte pe Tatăl. Reprezentându-L pe Hristos lumii, noi Îl reprezentăm pe Tatăl. „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8:9). Haideți să ne punem întrebarea: „Reflectăm noi, în biserică și înaintea lumii, caracterul lui Isus Hristos?” Ni se cere un studiu mult mai profund în cercetarea Scripturii. A așeza neprihănirea lui Hristos în lege Îl descoperă pe Dumnezeu în adevăratul Său caracter, descoperă legea ca sfântă, dreaptă și bună, cu adevărat glorioasă, când este văzută în adevăratul ei caracter.

Dacă toți frații noștri predicatori ar fi putut veni la Biblie împreună, având spiritul lui Hristos, respectându-se unul pe altul și având adevărată politețe creștină, Domnul ar fi fost Învățătorul lor. Dar Dumnezeu nu are nicio șansă să impresioneze mințile asupra cărora Satana are atât de mare putere. Tot ce nu se armonizează cu mintea lor și cu judecata lor omenească este pentru ei în umbră și în întuneric.

Eul are mult mai mult de-a face cu experiența noastră religioasă decât ne putem imagina. Când eul va fi crucificat, când voința încăpățânată se va supune, limbajul inimii va fi: „Nu voia mea să se facă, o, Doamne, ci voia Ta, căci sunt al Tău și Ție îți slujesc” și: „Vorbește Doamne, căci robul Tău ascultă.” Atunci nimeni nu va mai fi rece și rigid, ca stelele care nu se mișcă. Demnitatea lumească și egoistă nu va mai fi întreținută. Atunci va fi o împletire plină de frumusețe a purității, a unui spirit înalt și a nobleței, care este înțelepciune de sus, a blândeții și smereniei lui Isus Hristos. Un miel nevinovat a fost ales ca reprezentare a lui Hristos.

Egoismul este înscris în inima omenească cu litere clare și inconfundabile. De îndată ce iubirea lui Dumnezeu își găsește locul acolo, chipul și semnătura lui Isus Hristos sunt prezente. Întreaga Sa viață în mijlocul unei lumi pline [215] de mândrie și egoism a fost fără excepție o întruchipare a acelei iubiri care „este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu invidiază, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu‑și urmărește propriile interese, nu are izbucniri de mânie, nu ține socoteală răului, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul” (1 Corinteni 13:4-7). Aici ne sunt prezentate roadele harului lui Dumnezeu, pe care fiecare urmaș al lui Hristos le va manifesta în viață și le va descoperi în caracter. Dacă aceste manifestări lipsesc, Dumnezeu trebuie căutat cu cea mai mare seriozitate. Prin pocăință și credință în Isus Hristos, noi putem primi spiritul lui Hristos descris în aceste roade și atunci putem fi numiți cu adevărat copii ai lui Dumnezeu și nu copii ai celui rău. Trebuie să avem o credință mai mare; atunci vom avea mai mult din Hristos.

Povara mea pe parcursul conferinței a fost de a-L prezenta pe Isus și iubirea Lui înaintea fraților mei, pentru că am văzut dovezi clare că mulți nu aveau spiritul lui Hristos. Mintea mea a fost în pace, s-a odihnit în Dumnezeu, dar m-am întristat văzând că un spirit străin a pătruns în experiența fraților noștri pastori și că acesta strica tabăra. Știu că în minților multora era o orbire extraordinară, că ei nu deosebeau unde era Duhul lui Dumnezeu și ce înseamnă adevărata experiență creștină. Gândul că aceștia erau păzitorii turmei lui Dumnezeu era dureros. Lipsea adevărata credință, brațele atârnau, pentru că nu fuseseră înălțate în rugăciuni sincere! Unii nici nu simțeau nevoia de a se ruga. Ei simțeau că propria judecată le era suficientă și nu-și dădeau seama că dușmanul oricărui bine le călăuzea judecata. Erau precum soldații care se duc la luptă fără arme și fără armură. Și atunci ne mai putem mira că predicile au fost lipsite de duh, că apa cea vie din râul vieții nu a putut curge prin canalele înfundate [216] și că lumina cerului nu a putut pătrunde prin ceața densă a stării de încropeală și păcătoșenie?

Nu am putut dormi decât puține ore. Am scris în toate orele dimineții, trezindu-mă deseori la ora două și la trei, ușurându-mi mintea prin faptul că scriam despre subiectele care îmi fuseseră prezentate. M-a durut inima să văd spiritul care îi stăpânea pe unii dintre frații noștri predicatori, spirit care părea contagios. Se vorbea prea mult.

Când am declarat înaintea fraților mei că auzeam pentru prima dată vederile fratelui E. J. Waggoner, unii nu m-au crezut. Le-am spus că am auzit adevăruri prețioase, la care pot răspunde cu toată inima mea, căci aceste adevăruri mari și glorioase, neprihănirea lui Hristos și tot sacrificiul făcut în favoarea omului, nu fuseseră oare imprimate pentru totdeauna în mintea mea de către Duhul lui Dumnezeu? Nu a fost prezentat acest subiect de atâtea ori în Mărturii? Când Domnul a dat fraților mei povara de a vesti această solie, am fost profund recunoscătoare lui Dumnezeu, căci am știut că este solia pentru timpul de față.

Solia îngerului al treilea este vestirea poruncilor lui Dumnezeu și a credinței lui Isus. Poruncile lui Dumnezeu au fost vestite, dar credința lui Isus Hristos nu a fost vestită de către adventiștii de ziua a șaptea ca fiind de egală importanță, așa încât legea și evanghelia să meargă mână în mână. Nu găsesc cuvinte să pot exprima acest subiect în toată complexitatea lui.

„Credința lui Isus.” Se vorbește despre ea, dar nu este înțeleasă. Ce înseamnă credința lui Isus, care face parte din solia îngerului al treilea? Isus a devenit Purtătorul păcatelor noastre, ca să poată fi Mântuitorul care ne iartă păcatele. El a fost tratat așa cum noi meritam să fim tratați. A venit în lumea noastră și a luat păcatele noastre, ca noi să putem primi neprihănirea Lui. Credința în capacitatea lui Hristos de a ne salva cu totul, pe deplin și complet este credința lui Isus. [217]

Unica siguranță pentru israeliți a fost sângele pus pe ușiorii casei. Dumnezeu a spus: „Când voi vedea sângele, voi trece pe alături” [Exodul 12:13]. Orice alte planuri făcute pentru a fi în siguranță nu aveau nicio valoare. Nimic altceva în afară de sângele de pe ușiorii casei nu putea închide calea, ca îngerul morții să nu intre. Nu există mântuire pentru păcătos, decât în sângele lui Isus Hristos, care ne curăță de orice păcat. Omul cu intelectul cultivat poate avea resurse vaste de cunoștințe, se poate angaja în speculații teologice, poate fi înălțat și onorat de oameni, poate fi considerat depozitarul cunoștinței, însă dacă nu are o cunoștință mântuitoare a lui Hristos răstignit pentru el și dacă nu se prinde prin credință de neprihănirea lui Hristos, este pierdut. Hristos a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:5). „Mântuiți prin sângele lui Isus Hristos” va fi unica noastră speranță și cântecul nostru de-a lungul veșniciei.

Când le-am spus clar care era credința mea, mulți nu m-au înțeles și au spus că sora White s-a schimbat; sora White a fost influențată de fiul ei, W. C. White, și de fratele A. T. Jones. Sigur că astfel de declarații ieșite de pe buzele celor care mă cunosc de ani de zile, care au crescut având solia îngerului al treilea și au fost onorați cu încredere din partea poporului nostru nu se poate să nu aibă influență. Am devenit subiectul remarcilor și al criticilor, însă niciunul dintre frații noștri nu a venit să mă întrebe sau să-mi ceară vreo explicație. Am încercat cu ardoare să-i facem pe frații noștri predicatori, care erau găzduiți în aceeași casă, să se adune într-o cameră liberă și împreună să ne unim în rugăciune, dar nu am reușit decât de două sau de trei ori. Au ales să stea în camerele lor și să discute și să se roage separat. Nu părea să fie nicio ocazie [218] pentru a sfărâma prejudecata care era atât de fermă și de hotărâtă. Nu ni s-a dat nicio șansă să îndepărtăm înțelegerea greșită în privința mea, a fiului meu, a lui E. J. Waggoner și a lui A. T. Jones.

Am încercat să fac încă un efort. În dimineața aceea, la o oră matinală, am scris lucruri pe care să le pun în fața fraților noștri, pentru ca astfel cuvintele mele să nu fie interpretate greșit. Au fost de față destul de mulți dintre frații noștri conducători din poziții de răspundere, însă am regretat profund că nu au venit mai mulți la acest conciliu. Unii dintre cei prezenți au început să vadă lucrurile într-o lumină diferită și mult mai mulți ar fi putut beneficia dacă ar fi folosit ocazia, ca să audă ceea ce aveam de spus. Aceștia nu au luat la cunoștință explicațiile mele, nu au avut avantajul celor prezenți și al unui „așa zice Domnul”, pe care l-am prezentat.

Mi s-a pus întrebarea: „Soră White, credeți că Domnul are vreo lumină nouă, mai mare, pentru noi ca popor?” Le-am răspuns: „Cu siguranță. Nu doar cred așa, ci pot spune aceasta lămurit. Știu că există adevăr prețios care ne va fi descoperit, dacă noi suntem poporul care trebuie să reziste în ziua de pregătire a lui Dumnezeu.”

Apoi s-a pus întrebarea dacă eram de părere ca lucrurile să se oprească în stadiul în care erau, după ce fratele Waggoner și-a expus vederile în legătură cu legea din Galateni, la care am zis: „Cu niciun chip! E nevoie de tot, de ambele părți ale chestiunii.” Le-am spus că spiritul pe care l-am văzut manifestându-se la conferință era nedrept. Am insistat să se dea pe față un spirit corect, creștin, așa cum manifestase fratele E. J. Waggoner în toate prezentările sale; această problemă nu trebuia dezbătută în stil combativ. Am insistat ca problema aceasta să fie discutată într-un spirit creștin și să nu se dea lovituri la adresa fraților [219] care aveau păreri diferite. Așa cum fratele E. J. Waggoner s-a purtat ca un gentleman creștin, și ei ar trebui să se poarte la fel, prezentându-și deschis argumentele pentru poziția lor.

Le-am spus că mi-a fost arătat că unii dintre frații noștri s-au instruit pentru a participa la dispute. Procesul acestei educații și tiparul imprimat în urma unei astfel de educații nu sunt după rânduiala lui Dumnezeu, nici nu au aprobarea lui Dumnezeu. În multe privințe, oamenii instruiți în astfel de școli își pierd capacitatea de a putea fi păstori ai oilor și ai mieilor. Combaterea unui oponent pe calea discuțiilor de obicei mai mult vatămă decât aduce ceva bun. Spiritul combativ este stârnit în ambele părți, iar spiritul sfidător și împietrit devine ceva obișnuit atunci când întâlnesc o idee de orice fel. Ei încep să critice și nu folosesc Scriptura cu sinceritate, ci se luptă cu ea în mână ca să-și apere punctele de vedere.

S-au făcut remarci de felul: „Dacă vederile noastre despre Galateni nu sunt corecte, atunci nu avem solia îngerului al treilea, iar poziția noastră se duce de râpă; nu se mai alege nimic de credința noastră.” Am spus: „Fraților, tocmai aceasta vă spuneam. Declarația pe care ați făcut-o nu este adevărată. Este o declarație ciudată, exagerată. Dacă va fi făcută în timp ce se discută această chestiune, voi simți de datoria mea să clarific problema înaintea celor adunați și, fie că vor să audă, fie că nu, le voi spune că declarația este incorectă. Chestiunea în discuție nu este una vitală și nu ar trebui tratată în felul acesta. Magnitudinea și importanța extraordinară a acestui subiect este exagerată. Din acest motiv – din cauza concepțiilor greșite și a ideilor pervertite – vedem spiritul care predomină la această conferință, un spirit necreștin, pe care nu ar fi trebuit să-l vedem niciodată manifestat printre frați. Un spirit fariseic a pătruns printre noi, împotriva căruia îmi voi ridica glasul oriunde se va da pe față.” [220]

Un frate a întrebat din nou: „Poate că vă gândiți să nu se spună nimic de cealaltă parte a chestiunii.” Fiul meu Willie și eu le-am spus hotărât că nu vrem cu niciun chip ca discuțiile să se încheie aici, ci că dorința noastră era ca toți să aducă toate dovezile, de ambele părți, pentru că nevoia noastră este ca adevărul, adevărul Bibliei, să fie prezentat înaintea poporului.

Cât de mare mi-a fost surpriza să aflu în dimineața următoare că se ținea o adunare în care ei au declarat că se simțeau prost, pentru că sora White nu voia ca celălalt aspect al chestiunii să fie discutat! Cineva dintre cei prezenți la adunare s-a dus după fiul meu, W. C. White, care nu știa nimic despre adunarea aceea, și l-a sfătuit să vină. Se pare că situația era prezentată foarte sumbru, lucru care crea mare simpatie pentru frații care fuseseră blocați fără să li se dea ocazia să-și expună ideile. Fiul meu a spus că vrea să vorbească în numele mamei sale, care dorea foarte mult – acum că fratele Waggoner vorbise – să audă tot ce este de spus și de cealaltă parte a chestiunii; și că ea vorbise despre aceasta în mod hotărât înaintea unei adunări de predicatori, în seara anterioară. Astfel, lucrurile s-au limpezit în fața celor prezenți.

Când a început adunarea de dimineață, am fost surprinsă să-l aud pe fratele __ vorbind în felul în care a vorbit, în fața unui larg auditoriu format din credincioși și din necredincioși, vorbire care știam că nu este dictată de Duhul Domnului. După el a urmat fratele __, care a făcut remarci de același fel, înainte ca fratele __ să-și înceapă vorbirea, care a fost în așa fel pregătită încât să creeze o simpatie despre care știam că nu era după rânduiala lui Dumnezeu. Era omenesc, nu divin. Pentru prima oară am început să mă gândesc că poate noi nu avem vederi corecte în ce privește legea din Galateni, căci adevărul nu are nevoie de un astfel de spirit pentru a fi susținut. [221]

Fratele __, care a vorbit mai întâi cu un limbaj hotărât și nepotrivit, a deplâns aducerea în discuție a subiectului legii din Galateni. El a declarat iar și iar că deplângea introducerea acestei chestiuni în discuție și că îi părea atât de rău că era luat în discuție tocmai când fratele Butler era bolnav și nu putea fi prezent pentru a conduce lucrările. Plin de emfază, a declarat că era o lașitate abordarea acestei probleme când fratele Butler nu putea fi prezent, întrucât el era cel mai bine pregătit să susțină această chestiune. Au fost spuse multe lucruri care m-au umplut de uimire, atât de către fratele __, cât și de fratele __. Oamenii aceștia spuneau aceste lucruri înaintea unei adunări formate din oameni credincioși și necredincioși. Sala era plină. Și aceștia erau cei care simțeau că acest subiect nu trebuie ridicat pentru a fi cercetat decât înaintea fraților predicatori!

Fratele Waggoner a vorbit deschis, fără să facă aluzie la nicio persoană, fără să lovească sau să ridiculizeze pe cineva. El a susținut subiectul așa cum trebuie să o facă un gentleman creștin, într-o manieră amabilă și politicoasă. Acest fapt a fost recunoscut și de cei care întrețineau vederi opuse. O, dacă fratele __ ar fi făcut la fel și și-ar fi început lucrarea fără acele cuvinte de introducere rostite înaintea întregii adunări, în care se aflau mulți străini de credința noastră! Felul lor de acțiune nu s-a armonizat cu ideile și obiecțiile exprimate împotriva prezentării acestor subiecte chiar înaintea poporului nostru!

Am putut vedea o mare lipsă de discernământ înțelept și judecată dreaptă. Răul care decurge din aceasta mi-a fost adesea prezentat. Diferențele de păreri au fost expuse, atât înaintea credincioșilor, cât și înaintea celor necredincioși. Lucrurile acestea au făcut o așa impresie asupra minții mele, încât am simțit că frații mei trecuseră printr-o mare schimbare. Problema aceasta mi-a fost arătată pe când mă aflam [222] în Europa, prin imagini și simboluri, dar explicațiile mi-au fost date mai târziu, așa că nu am fost lăsată în întuneric cu privire la starea bisericilor noastre și a fraților noștri pastori.

Limbajul nu poate exprima povara și suferința sufletului meu. Am trecut prin frământări profunde și dureroase în Elveția când mi-a fost prezentată conferința desfășurată la Battle Creek acum trei ani. Acum m-a cuprins aceeași stare de suferință și de durere a minții. Nu am avut nicio îndoială în legătură cu problema respectivă. Cunoșteam lumina care ne-a fost prezentată în termeni clari și limpezi.

Frații aveau toate dovezile pe care le-ar fi putut avea că s-au rostit cuvintele adevărului în legătură cu neprihănirea lui Hristos. Știam că dacă ar fi deosebit vocea adevăratului Păstor, dacă și-ar fi deschis inimile ca să primească lumina, nu ar fi rostit niciodată astfel de discursuri pentru a stârni emoțiile și simpatia, discursuri care lăsau asupra adunării impresia că eram dezbinați și dușmani unii față de alții.

Au adus vreun bine eforturile pe care le-am făcut față de unii dintre bărbații proeminenți aflați în poziții de răspundere? Toate eforturile mele păreau a fi în zadar. Era un spirit asupra fraților noștri pe care nu l-am mai văzut în ei până acum.

M-am întors în camera mea, întrebându-mă care era cea mai bună cale de urmat. Multe ore din noaptea aceea le-am petrecut în rugăciune, în legătură cu legea din Galateni. Aceasta era doar o mică fărâmă. Oricărei căi ce ar fi fost în acord cu un „așa zice Domnul”, sufletul meu voia să spună „Amin” și „Amin”. Dar spiritul care îi stăpânea pe frații noștri semăna atât de puțin cu spiritul lui Isus, era atât de contrar spiritului pe care trebuie să-l exercite unii față de alții, încât mi-a umplut sufletul de suferință. [223]

În dimineața următoare, în cadrul adunării predicatorilor am avut de spus câteva lucruri clare, pe care nu am îndrăznit să nu le spun. Sarea își pierduse puterea, aurul cel curat se întunecase. Peste popor era întuneric spiritual și mulți dovedeau că erau mișcați de o putere de jos, căci rezultatele prezente erau cele care apar atunci când nu ești sub iluminarea Duhului lui Dumnezeu. Ce pagini de istorie erau scrise de îngerii raportori! Drojdia și-a săvârșit lucrarea ei pătrunzătoare și a stricat aproape tot aluatul. Aveam o solie de mustrare și de avertizare pentru frații mei, știam aceasta. Sufletul îmi era apăsat de chin. A spune aceste lucruri fraților mei îmi producea mie mai multă suferință decât a produs asupra celor cărora le erau adresate. Prin harul lui Hristos am experimentat o putere divină care m-a făcut să rezist înaintea fraților mei predicatori în Numele Domnului, nădăjduind și rugându-mă ca Domnul să le deschidă ochii orbi. Am fost întărită să rostesc cuvintele pe care secretara mea le-a stenografiat.^[3]

Credeam că am făcut tot ce puteam pentru a prezenta lumina pe care mi-o dăduse Dumnezeu și că mă voi retrage în liniște de la conferință, pentru a răspunde solicitării fraților și surorilor de a le vorbi la Kansas City. Exista o împotrivire fermă și hotărâtă față de orice aș fi putut spune și nu se armoniza cu ideile celor prezenți, în legătură cu felul în care îi tratau pe frații A. T. Jones și E. J. Waggoner și pe cei care nu erau întru totul de acord cu vederile lor. Suspiciunile, cuvintele numeroase și discursurile dure dovedeau ce fel de spirit era în cei care le rosteau. Declarațiile și bănuielile false erau la ordinea zilei, [224] dar niciunul nu a venit să mă întrebe dacă era ceva adevărat în acele lucruri. Eram în mijlocul lor. Aș fi vorbit deschis cu oricare dintre ei și le-aș fi luminat mintea, dacă ar fi dorit să fie luminați.

Era evident că de ani de zile un anumit spirit lucra pentru a produce această stare de lucruri. Nu s-a întâmplat totul dintr-o dată. Frații noștri nu au avut și nu vor avea niciodată vreo dovadă mai mare a faptului că Dumnezeu a fost cu mine, lucrând cu mine și prin mine pentru poporul Său, decât au avut la această conferință. Era evident că amăgirea era asupra minții fraților noștri. Ei își pierduseră încrederea în sora White, nu pentru că sora White s-ar fi schimbat, ci pentru că un alt spirit îi luase în stăpânire și îi controla. Scopul lui Satana este ca prin mijloacele sale să facă fără efect Mărturiile Duhului lui Dumnezeu. Dacă poate să facă mințile poporului lui Dumnezeu să vadă lucrurile într-o lumină pervertită, ei își vor pierde încrederea în soliile pe care le trimite Dumnezeu prin slujitorii Săi; atunci poate să amăgească cu și mai mare succes și să nu fie descoperit.

Dacă frații noștri ar fi fost eliberați de prejudecăți, dacă ar fi avut Spiritul lui Hristos și discernământ spiritual, analizând lucrurile de la cauză la efect, ei nu ar fi dat mărturii false împotriva mea. Nu ar fi declarat că sora White a fost influențată de W. C. White, A. T. Jones și E. J. Waggoner.

Învinuirea că aș fi influențată mi-a fost adusă de adventiștii de ziua întâia și de cei cărora Domnul le-a trimis avertizări, sfaturi și mustrări. „Cineva o influențează pe sora White – spun ei –, cineva îi spune aceste lucruri.” Astfel de acuzați am întâlnit din prima zi a lucrării mele. Oricine a fost mustrat și a căzut de la credință spune aceleași lucruri. [225]

Un lucru știu mulți, anume că sunt vinovați de lucrurile pentru care au fost mustrați, însă în loc să-și umilească inimile mândre și să-și mărturisească păcatele, ei trec cu totul de partea lui Satana, pentru a face rău. Ei sunt dintre aceia despre care Hristos a spus: „Nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viață” [Ioan 5:40]. „Căci oricine săvârșește fapte rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu fie date la iveală” (Ioan 3:20).

Domnul a încercat și a pus la probă poporul Său care a avut mare lumină, ca să vadă dacă vor umbla în lumina aceasta sau se vor întoarce de la ea căzând în ispită. Doar puțini își dau seama de ce spirit sunt conduși, până când ajung în circumstanțe care pun la încercare spiritul care îi împinge la acțiune. În mulți, inima firească are putere de stăpânire, totuși ei nu se gândesc că hrănesc mândria și prejudecata ca pe niște oaspeți dragi și lucrează împotriva luminii și adevărului, prin cuvintele și faptele lor.

Frații noștri care ocupă poziții de conducere în lucrarea și cauza lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie atât de strâns legați de Izvorul oricărei lumini, încât să nu numească lumina întuneric și întunericul lumină. Ei aveau în față exemplul celor care au pretins a crede adevărul, dar care, atunci când au fost mustrați cu milă din cauza păcatului și greșelilor, au lăsat să se dezlănțuie temperamentul lor firesc și s-au împotrivit lucrării Duhului Domnului. I-au văzut pe aceștia pășind tot mai mult în întuneric, până când au pierdut adevărul. Cu toate acestea, nu-și dau seama că sunt în cea mai mare primejdie, dacă, fără să țină cont de umblarea și de exemplul clar al altora, se împiedică precum orbii pe aceeași cărare a îndoielii, a necredinței și a respingerii luminii trimise de Dumnezeu, din cauză că nu coincide cu ideile lor. Ei par să nu înțeleagă faptul că atunci când Domnul le trimite mustrări, o face pentru că îi iubește. [226]

Creștinul este cel mai măreț dintre oameni, deoarece seamănă cu Hristos, însă când se depărtează de principiile rânduite de Dumnezeu, adesea nu-și dă seama că face rău. Atunci Domnul îi prezintă situația așa cum este și pe el însuși așa cum este. El nu îi menționează toate greșelile, dar îi dă șansa să dovedească faptul că este un adevărat copil al lui Dumnezeu prin pocăință și mărturisire, nu numai a păcatelor specificate, ci și a celor pe care i le descoperă conștiința.

În realizarea acestei lucrări [de a deveni ca Hristos], el demonstrează că a rupt-o pe față cu Satana și cu păcatul. El își simte slăbiciunea, se ține de puterea lui Dumnezeu cu dorință neclintită și cu credință vie și este biruitor. Mare este pacea și bucuria lui, căci vin de la Domnul; nimic nu este mai plăcut în ochii Domnului decât continua umilire a sufletului înaintea Lui. Aceste dovezi arată fără îndoială că Domnul a atins inimile prin Duhul Său cel Sfânt. Mai minunat decât miracolul vindecării fizice este miracolul făcut în copilul lui Dumnezeu, în lupta împotriva defectelor naturale și obținerea biruinței asupra lor. Universul lui Dumnezeu privește la el cu o bucurie mult mai mare decât spre cea mai splendidă afișare exterioară. Caracterul interior este modelat după tiparul divin.

Dar dacă bărbații din poziții înalte de răspundere, aflați sub presiune, sunt gata să spună că sora White este influențată de vreo ființă omenească, atunci cu siguranță nu mai au nicio nevoie de soliile care vin dintr-o astfel de sursă. Așa ceva s-a spus fără sfială la conferința de la Minneapolis, ba încă a venit de pe buzele celor care mă cunosc pe mine, care îmi cunosc felul de viață și caracterul lucrării mele, care până acum au folosit des Mărturiile pentru corectarea relelor existente în biserică, care au susținut fără ezitare autenticitatea lor – faptul că poartă acreditarea divină. Trimiterea soliilor către predicatori și către biserici a fost contrar felului de a lucra al Domnului? Nu s-a purtat El în același fel cu poporul Său din trecut? [227]

De ce nu le-a fost teamă acestor bărbați, care știau aceste lucruri, să-și ridice mâna împotriva mea și împotriva lucrării mele, fără să aibă alt motiv decât închipuirea lor că nu sunt în armonie cu spiritul și purtarea lor față de bărbații pe care ei și eu avem motive să-i respectăm? Bărbații aceștia sunt tot așa de sinceri ca și cei care îi critică, sunt bărbați corecți în principii, dar care nu s-ar armonizat cu vederile lor în ce privește legea din Galateni. Am știut cum privește Domnul spiritul și lucrarea lor și dacă au făcut aceasta din ignoranță, din cauza ideilor pervertite, ei au avut toate ocaziile pe care le poate da Dumnezeu, ca să știe că El a dat acestor bărbați [A. T. Jones și E. J. Waggoner] o lucrare de făcut și o solie de vestit, solie care este adevăr prezent pentru timpul acesta. Ei au putut să-și dea seama că oriunde ajunge această solie, roadele sunt bune. Energia și vigoarea vitală pătrunde în biserică și acolo unde solia este primită, speranța, curajul și credința strălucesc în înfățișarea celor care își deschid ochii să vadă, înțelegerea să priceapă și inimile să primească marea comoară a adevărului.

A-L înălța pe Hristos ca singura sursă a puterii noastre, a prezenta iubirea Lui inegalabilă arătată prin luarea vinovăției păcatelor oamenilor asupra Sa și atribuirea neprihănirii Lui în dreptul omului, în niciun caz nu înlătură legea și nu scade din prestigiul ei. Mai degrabă o așază în poziția în care lumina corectă strălucește asupra ei și o glorifică. Aceasta se face doar prin lumina reflectată de la crucea Calvarului. Legea este completă și deplină în marele plan de mântuire doar dacă este prezentată în lumina care pornește de la Mântuitorul răstignit și înviat. Aceasta nu poate fi deosebită decât duhovnicește. În inima celui care privește, ea aprinde credință arzătoare, nădejde și bucurie că Hristos este neprihănirea sa. Bucuria aceasta o au numai cei care iubesc și păzesc cuvintele lui Isus, care sunt cuvintele lui Dumnezeu. Dacă frații mei ar fi fost în lumină, cuvintele pe care mi le-a dat Domnul pentru ei ar fi găsit răspuns în inimile celor pentru care am lucrat. [228]

Văzând că inimile cu care tânjeam să fim în armonie erau încuiate din cauza prejudecății și necredinței, am socotit că e mai bine să le părăsesc. Planul meu era să plec de la Minneapolis în prima zi a săptămânii. Fratele Kilgore a venit să-mi ceară să vorbesc în ziua următoare, dar am răspuns: „Nu, frate, nu pot spune nimic din ceea ce majoritatea fraților mei pastori să considere că are vreo valoare. Trebuie să nu lucrez, epuizându-mi puterile în mod nenecesar. Trebuie să plec și să văd ce-mi dă Domnul de făcut în altă parte, pentru că știu că am o solie de dus poporului Său.”

Îmi doream să meditez, să mă rog, [ca să pot ști] în ce fel puteam lucra pentru a prezenta poporului subiectul păcatului și al ispășirii în lumina Bibliei. Aceștia au mare nevoie de acest fel de învățătură, ca să poată transmite lumina altora și să poată avea privilegiul binecuvântat de a fi împreună lucrători cu Dumnezeu, de a aduna și a aduce acasă oile turmei Lui. Ce putere trebuie să avem de la Dumnezeu pentru ca inimile de gheață, care au doar o religie legalistă, să vadă lucrurile mai bune pregătite pentru ei – Hristos și neprihănirea Sa! Este nevoie de o solie dătătoare de viață, pentru a aduce la viață oasele uscate. [229]

 

^[1]. Scris în noiembrie sau decembrie 1888.

^[2]. Întâlnirile de la Minneapolis au început cu institutul pastoral, ținut între 10 – 17 octombrie, și au continuat cu întâlnirea Sesiunii Conferinței Generale, care a avut loc între 17 – 4 noiembrie (n.ed.).

^[3]. Cuvântarea de dimineață din 24 octombrie. Vezi Manuscrisul 9, 1888, pp. 124-127 (n.ed.).