Manuscrisul 53, 1890

FILE DE JURNAL

Vizita la Washington, D.C.

19 decembrie 1890

Am plecat din Lynn spre Boston joi noaptea pe la patru, iar de acolo am luat trenul spre Washington. Am avut o noapte frumoasă. Vagonul de dormit nu a fost aglomerat. Sarah a fost invitată să rămână în vagonul de dormit, iar însoțitorul a spus că îi va face loc într-o cușetă după ce va trece conductorul vagonului de dormit. Dar ea a spus că nu poate să accepte, întrucât nu ar fi corect ca ea să ocupe o cușetă dacă nu plătește pentru ea, ceea ce nu prea îi venea să facă. Atunci însoțitorul a vorbit cu conductorul, care i-a spus lui Sarah că vor fi cușete libere. Ea a primit două scaune și a rămas în vagon, după ce s-a aranjat cât de confortabil a putut. Ne-am simțit recunoscătoare pentru favoarea aceasta. Am lăudat pe Domnul că a pus în inima acestor oameni imboldul de a fi buni și atenți cu noi. Aerul a fost bun și răcoros, iar vagonul nu a fost supraîncălzit.

Dimineața ne-am dat seama că nu vom ajunge la Washington decât cu o întârziere de trei ore. O oră ne-am oprit la Baltimore. Am ajuns în Washington pe la ora trei și am mulțumit Domnului că am reușit să ajungem la misiune împreună cu bagajele noastre înainte de a începe Sabatul. Am hotărât atunci că nu vom mai pleca într-o călătorie în zile atât de apropiate de Sabat. Vom aranja lucrurile în așa fel încât să ajungem la destinație cu o zi înainte. La gară nu ne aștepta nimeni. Însoțitorul ne-a pus într-o birjă și am ajuns repede la misiune, așa că am putut începe Sabatul fără tulburare sau confuzie. Prietenii noștri fuseseră la gară de două ori, dar întârzierea i-a pus în încurcătură. Ei s-au bucurat să ne primească. [766]

În biserică era tristețe și suferință. Fratele Howard își pierduse un copil și încă doi erau pe punctul de a muri. Ei locuiau într-o casă veche de lemn care era distrusă și în care era un miros dezagreabil. S-a considerat că febra tifoidă era cauzată de această casă nesănătoasă. Familia a fost scoasă de acolo și a fost dusă într-o casă închiriată de fratele McGee și în casa aceasta ei vor scăpa de greutăți. Am simțit o profundă simpatie față de fratele Howard. Ne rugăm ca Domnul să-l susțină pe fratele nostru și să îi dea nădejde și curaj proaspăt. Dumnezeu nu îl va părăsi, dacă își va pune încrederea în El.

Washington, D.C., Sabat, 20 decembrie 1890

Am luat o trăsură ca să ajungem la locul de adunare, care era la o distanță destul de bună. Am găsit destul de multe persoane adunate la școala de Sabat. Lecțiile nu erau încă terminate.

Am vorbit de la ora unsprezece cu multă libertate, din Isaia 6:8. Am avut o adunare de părtășie, în care au fost rostite multe mărturii minunate. Prezența lui Isus era în mijlocul nostru și inimile noastre s-au bucurat să vadă că aproape jumătate dintre cei de față s-au unit cu biserica după ce am fost aici acum doi ani. Am fost înconjurată de persoane foarte agere la minte. Sufletul meu a fost binecuvântat în această zi. Eu Îl voi aștepta pe Domnul și îmi voi pune încrederea în Cel care ne iubește. Noi trebuie să ne sprijinim mult mai puternic pe Sprijinul și Tăria noastră. Mă rog pentru prezența Domnului Isus în mijlocul nostru. Văd că sunt multe lucruri de făcut. Trebuie să le notez în caietul de notițe și să le trimit mai departe.

Washington, D.C., duminică, 21 decembrie 1890

Am participat la adunarea de dinainte de masă din săptămâna de rugăciune, la ora zece și jumătate. Au fost prezenți doar vreo treizeci. S-au citit primele două scrisori din The Home Missionary, iar când fratele Baker, care este convertit de curând [767] la credință din Biserica Metodistă, a citit porțiunile din Mărturii, a fost atât de afectat, încât nu a putut să citească. A dorit ca fratele Washburn să citească mai departe. Dar fratele Washburn l-a încurajat să continue, așa că el a citit mai departe cu simțire intensă. S-a așternut o mare solemnitate peste toată sala și au fost vărsate multe lacrimi. După aceea am avut momente de rugăciune foarte impresionante. Duhul Domnului a venit în adunare și am avut momente prețioase de căutare a Domnului. Eu am vorbit apoi cu multă libertate, cam treizeci de minute.

Duminică seara am avut de trecut doar pe lângă câteva corpuri de case pentru a ajunge la sală. Este o sală de dans, dar este spațioasă și bine ventilată. Au participat mulți din afară și mare parte din poporul nostru a fost prezentă. Am vorbit din prima epistolă a lui Ioan, capitolul trei. Adunarea a fost foarte atentă.

Gândul care mi-a revenit mereu în minte, a fost: „De ce acest centru, acest loc important, nu poate să aibă o casă de închinare, măcar că este atât de mare nevoie de ea?” Sper ca poporul nostru să vadă necesitatea de a face ceva fără întârziere. Solia trebuie să fie prezentată aici în cel mai înțelept și totuși cel mai simplu mod. Oare inimile poporului lui Dumnezeu, care cred adevărul prezent, vor da o reprezentare corectă a acestuia, într-o clădire a bisericii, ca să nu trebuiască să ne adunăm într-o sală de dans pentru a rosti adevărul? Am discutat despre această problemă și am fost cu toții tulburați să ne gândim la faptul că în capitala națiunii americane există o reprezentare atât de săracă a marilor adevăruri pe care ar trebui să le reprezentăm cum se cuvine. Necredincioșii se vor speria de noi.

Washington, D.C., luni, 22 decembrie 1890

Ziua aceasta, de dimineața devreme, de la ora patru și jumătate, am devotat-o rugăciunii, pentru ca Domnul să mă binecuvânteze și să îmi dea tărie fizică, limpezime a minții și un discernământ spiritual clar. Eu cred făgăduința: „Cereți , și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, [768] și vi se va deschide!” Îl cred pe Domnul Isus pe cuvânt.

Am scris zece pagini importante. Pe la ora zece am mers la dentist, care mi-a examinat dinții și mi-a plombat unul care nu îmi cauza nicio durere. Mi s-a luat măsura pentru un nou rând de dinți.

Când m-am întors, am găsit scrisori care mă așteptau. Una de la Edson mă anunța că datoria mea la editură a ajuns la suma enormă de șapte mii de dolari. Aceasta se datorează în mare măsură publicării volumului IV, Tragedia veacurilor, și a volumului Patriarhi și profeți, pe care ei nu le-au distribuit, ci le-au lăsat să zacă în depozit după tipărire, în timp ce Bible Readings a fost ridicată în slăvi și toți colportorii au fost îndrumați să lucreze pentru ea. Aceasta arată cât de mult preț pun ei pe ceea ce Domnul trimite prin Mărturii. Sunt informată că nu pot să mai primesc nimic de la editură, iar acum trebuie să văd ce voi face mai departe. Mă încred în Domnul, cred că El va deschide calea înaintea mea și va pune în inimile celor care ar putea să mă ajute să facă aceasta și să îi îndrume pe colportori să distribuie cărțile mele.

Oamenii au nevoie de lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o și eu trebuie să aranjez lucrurile în așa fel încât lumina aceasta să ajungă la ei. Dumnezeu poate să atingă inimile. Domnul poate să pună lucrurile în ordine. El poate umple cu puterea Lui mințile și inimile poporului Său, așa încât lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru poporul Său să ajungă la ei.

Mintea mea este gata să ajungă la consternare, dar vrăjmașul nu va obține victoria în felul acesta. Trebuie să îmi schimb ordinea lucrurilor. Trebuie să îmi concediez lucrătorii și să renunț la toate cheltuielile posibile. După aceea, ce se va întâmpla? Nu știu. Domnul să conducă. Aud vocea care i-a spus lui Avraam: „Eu sunt Dumnezeul Atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii desăvârșit” (Geneza 17:1). Domnul nu mă va lăsa în încurcătura în care mă aflu. Voi înălța rugăciuni speciale Tatălui meu din cer și nu voi avea odihnă până când nu voi vedea că este făcut ceva mai mult aici în Washington. [769]

Seara am mers la locul de adunare și am vorbit într-o sală mare înaintea a aproximativ o sută de oameni. Ah, cât de mult dorește inima mea să văd că poporul lui Dumnezeu se ridică la înalta lor chemare! Doresc atât de mult să creștem în credință și să stăm în picioare ca soldați curajoși ai lui Isus Hristos. Am vorbit din Ioan 14:1-4: „Să nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri. Dacă nu ar fi așa, v‑aș fi spus Eu oare: «Mă duc să vă pregătesc un loc»? Și dacă Mă voi duce și vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, pentru ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi. Și unde Mă duc, știți calea într‑acolo Aceasta este făgăduința celei de-a doua veniri a lui Isus pe norii cerului, cu putere și slavă mare. Așa că noi suntem adventiștii celei de-a doua veniri.

Washington, D.C., marți, 23 decembrie 1890

Marți dimineața m-am trezit la ora patru și după momentele de rugăciune, m-am simțit mângâiată și încurajată; am încercat să-mi pun încrederea în întregime în Domnul. Mă odihnesc în făgăduințele Lui. Voi vedea mântuirea Lui. Nu voi dovedi lipsă de încredere în Tatăl meu ceresc, deoarece El a fost drept și credincios în toate lucrurile și El nu îi va părăsi niciodată pe cei care se încred în El. Marea mea neliniște este ca nu cumva să se interpună ceva între mine și Dumnezeul meu.

Am o solie de transmis poporului, anume că, dacă cei din biserică vor deveni un popor consacrat și vor avea credința pe care ei trebuie să o aibă în Dumnezeu pentru a fi plăcuți Lui, o zi mai luminoasă se va deschide pentru Washington. Domnul are comori imense de adevăr pe care să le descopere înaintea lor, comori pe care ei le-au pierdut din vedere, dar care vor fi pentru ei ca o nouă revelație. Dumnezeu este gata să dea o nouă putere de slujire poporului Său.

Eu sunt chemată nu doar să scriu, ci și să îmi rostesc Mărturia atât cu vocea, cât și cu penița și trebuie să fiu ridicată deasupra neajunsurilor temporare, încurcăturilor și conflictelor care apar în treburile obișnuite ale vieții. [770] Domnul Isus trebuie să rămână în inima mea și toate puterile mele trebuie să fie consacrate slujirii Lui. Este rugăciunea mea continuă, zi și noapte, ca să putem face o trezire în mijlocul poporului Său, pentru ca Isus să poată lucra în orașul Washington prin arătarea Duhului și a puterii Sale. În orașul acesta sunt puterile legislative care în scurtă vreme își vor face simțită puterea. Cu adevărat, prințul întunericului lucrează împreună cu toată confederația răului, ca să distrugă legea lui Dumnezeu.

Sunt nedumerită și nu știu ce să fac sau ce să spun poporului nostru din prima linie a lucrării. Domnul îmi prezintă ciudata lor purtare greșită. Au fost promovate proiecte ambițioase. Se țin ședințe, se fac planuri, dar acestea nu se potrivesc cu gândurile Celui puternic în sfat. Amprenta și semnătura lui Dumnezeu nu sunt asupra unora dintre lucrătorii editurii, așa cum ar trebui să fie. Ei nu știu de ce spirit sunt mânați. Ziua, ziua cea rea, va veni peste ei ca un hoț și îi va surprinde făcând în întuneric o lucrare pe care în scurt timp nu vor ezita să o facă pe față și cu hotărâre. În timp ce mulți dintre cei care pretind a crede adevărul sunt adormiți din punct de vedere spiritual, Satana își seamănă neghina, lucrând în întuneric și corupând mințile. Lumina pe care Domnul a dat-o ca avertizare trebuie să fie dată lumii, pentru ca oamenii să nu fie lăsați în întuneric. Lucrătorii noștri au administrat lucrurile în așa fel încât avertizările din cărțile Tragedia veacurilor și Patriarhi și profeți să nu ajungă la oameni. De ce? Pentru că Satana a pus la cale și a făcut planuri ca subiectele care sunt vii și care pot aduce trezire să fie înăbușite, până când el ocupă terenul. Lucrurile spirituale trebuie judecate în mod spiritual. Dumnezeu le vede orbirea.

Washington, D.C., miercuri, 24 decembrie 1890

Nu m-am simțit așa bine ca de obicei. Nu îmi face bine să vorbesc atât de mult seara. Am vizitat-o pe sora D., bunica sorei Gilmore. [771]

Din nou, Domnul mi-a pus în față în timpul nopții, pe 24 decembrie, pericolele care se adună asupra poporului lui Dumnezeu. Cât de ocupate, cât de perseverente, cât de active sunt puterile întunericului! Taina fărădelegii, puterile din adânc sunt în plină activitate ca să producă o criză prin care să constrângă bisericile să onoreze sabatul fals. Se țin întruniri secrete, concilii secrete sunt convocate. Se fac planuri și strategii care să fie executate. Păzitorii nu dau alarma în acest centru important. Când vom avea aici un loc stabil? Bărbații care nu au avut o legătură vie cu Dumnezeu nu văd nicio nevoie reală ca volumul Tragedia veacurilor să ajungă la oameni, din cauză că ei au ochi, dar nu văd. Cartea aceasta ar fi trebuit să fie distribuită în tot orașul acesta.

Domnul mi-a arătat că trebuie să ne grăbim. Lăsați ca lumina să fie dusă înaintea oamenilor de aici, prin avertizări. Dar cei care au văzut doar câștigul, care nu au văzut nevoia de a insista și de a face eforturi deosebite pentru a pune acest cuvânt al Domnului în fața oamenilor și-au neglijat datoria care le-a fost dată de Dumnezeu. Mă doare foarte tare, dar ce pot să fac? Bărbați încăpățânați, cu idei foarte fixe, neschimbați de Duhul lui Dumnezeu, care se mândresc cu înțelepciunea lor, vor să meargă pe o cale a propriilor lor planuri, indiferent de rezultat. Bărbații aceștia vor trebui să răspundă în ziua lui Dumnezeu pentru faptul că au neglijat acest loc. Lumina trebuie să lumineze.

În seara de Crăciun am vorbit într-o încăpere destul de mare, în fața unei adunări agere, din Luca 10:25-28. Am avut libertate în vorbire. A fost prezent un număr ridicat de oameni și toți au ascultat cu multă atenție.

Washington, D.C., joi, 25 decembrie 1890

Am participat la adunarea de dimineață, acolo în sală. Am ascultat ceea ce s-a citit, lucruri foarte interesante. Apoi mi s-a cerut să îi conduc în rugăciune și au fost înălțate mai multe rugăciuni. Am simțit ca și cum aș fi făcut presiuni prin rugăciunile mele asupra [772] tronului harului, pentru ca Domnul să înceapă lucrarea în Washington. Duhul Domnului S-a odihnit peste noi pe când ne rugam. Mulți au fost binecuvântați. Știu ce vorbesc. Adevărul trebuie să înainteze în acest oraș, ca o lampă pregătită și aprinsă.

Apoi am vorbit cam treizeci de minute. Adunarea noastră a început la zece și jumătate și nu am ajuns la partea misionară decât pe la ora trei după-amiază. Am avut o conversație cu sora Kirkland în legătură cu mersul cu trăsura în Sabat până la locul de adunare. Ea s-a abținut să meargă cu trăsura din cauza conștiinței, pentru că ea credea că ar fi o încălcare a Sabatului să facă așa. I-am spus că nu este. Este mai rău în ochii lui Dumnezeu să nu participi la adunări decât să călătorești cu trăsura pentru a lua parte la adunare, pentru închinare înaintea lui Dumnezeu. Voi scrie mai mult despre acest subiect când voi putea avea peniță și cerneală. Nu am aceste instrumente, ca să le pot folosi.

Joi, 25 decembrie

Am vorbit într-o sală, în fața unei adunări agere, din Luca 10:25.

Mintea mea a fost frământată dureros în timpul nopții. Eram în timpul unei adunări în Battle Creek. Am auzit cum se făceau multe propuneri și am văzut manifestându-se un spirit care nu era de la Dumnezeu. Parcă era o furtună de cuvinte. Cât de tare m-a durut inima!

Îngerul meu însoțitor a spus: „Ei nu sunt în legătură cu Dumnezeu și nu umblă în sfatul Său. Ei nu se luptă pentru credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna.”

S-au făcut propuneri; din țânțar s-a făcut armăsar și din armăsar s-a făcut țânțar. Am fost constrânsă, ca la Minneapolis, să stau deoparte, pentru că mi s-a dat clar de înțeles că ei nu au fost insuflați de Dumnezeu cu Duhul Său, ci că un alt spirit, de un caracter lumesc, le stăpânea mințile. Judecata lor era nesfințită, dar în ochii lor părea fără pată. În raționamentul lor erau folosite metode lumești, iar imaginația lor vedea că era de dorit să ducă la îndeplinire lucrarea lui Dumnezeu așa cum judecata lor omenească considera că este mai bine. [773]

Am avut o solie pentru ei, așa cum am avut la Minneapolis, o solie din partea Domnului, Dumnezeul cerului. Le-am citit 1 Samuel 8. Domnul este certat cu poporul Său, pentru că ei și-au pierdut dragostea dintâi. Un spirit asemănător este întreținut de bărbații care au administrația și controlul problemelor de la editură. Aceștia nu sunt conduși de Dumnezeu și fac planuri care nu I-au trecut lui Dumnezeu prin gând; toate acestea se vor întoarce asupra lor.

Casa de editură a fost înființată cu sacrificiu, prin tăgăduire de sine și cu privațiuni din partea celor care au iubit adevărul și Dumnezeu a lucrat cu cei consacrați din toată inima, pentru a o ridica din sărăcie la prosperitate. Mâna cea bună a Domnului a fost cu noi și a fost vizibilă în ridicarea și întărirea ei. Dar în ședința lor am auzit rostite cuvinte care nu erau inspirate de Dumnezeu, pentru a introduce o nouă ordine a lucrurilor. Ele trebuie să fie recunoscute de lume. Aceasta este o repetare a căii urmate de popor în zilele lui Samuel. Întrucâtva pentru a grăbi ce voiau ei, Samuel a fost îndrumat de Domnul să asculte glasul poporului. Glasul poporului trebuia să hotărască dacă ei voiau, ca popor, să îl dea la o parte pe Samuel înainte ca Dumnezeu să-l fi eliberat din slujbă și dacă alegeau să fie conduși de un împărat. Samuel a fost îndurerat și s-a rugat Domnului.

Poporul lui Israel a vrut să fie ca celelalte popoare. Casa de editură merge în aceeași direcție și, din cauza administratorilor ei, este în primejdie de a fi administrată prea mult după metode lumești, din cauza faptului că cei aflați acum în poziții de răspundere nu au cunoscut din experiență puterea și lucrările lui Dumnezeu desfășurate în înființarea ei. Dacă nu vor umbla cu umilință înaintea lui Dumnezeu, bărbații aflați în legătură cu casa de editură vor face propuneri care o vor despărți de administrarea și controlul lui Dumnezeu. În orbirea lor spirituală, ei o vor scoate de sub stăpânirea lui Dumnezeu și vor refuza să stea sub [774] jurisdicția Lui, pentru că ei nu cunosc binecuvântarea și siguranța faptului de a fi conduși și stăpâniți de Domnul în toate căile.

Washington, D.C., vineri dimineața, 26 decembrie 1890

Am avut o binecuvântare foarte prețioasă, toată noaptea. Am dormit puțin, dar inima mi-a fost atât de plină de laudă și mulțumire față de Dumnezeu. Isus a fost prețios sufletului meu și iubirea lui Dumnezeu a fost atât de măreață, încât am dorit să stărui asupra ei și să fiu mângâiată, iar pacea lui Hristos s-a odihnit peste mine în mare măsură. Ah, cât de prețioasă mi-a fost contemplarea, când am revăzut promisiunile prețioase adunate în memorie! Am fost asigurată de faptul că nu lipsea nimic proviziilor îndurătoare care au fost făcute pentru încurajarea noastră.

Mântuitorul nostru ne arată că toate comorile puterii divine sunt cu totul la dispoziția noastră. Hristos a spus: „Toate Mi‑au fost încredințate de Tatăl Meu și nimeni nu‑L cunoaște pe Fiul în afară de Tatăl; tot așa, nimeni nu‑L cunoaște pe Tatăl în afară de Fiul și de cel căruia vrea Fiul să i‑L descopere” (Matei 11:27).

Trebuie să avem credință ca să primim cele mai bogate binecuvântări și trebuie să fim canale pentru a primi razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii, pentru a le transmite lumii.

De ce pun membrii bisericii la îndoială dispoziția lui Hristos de a împărtăși influența Duhului Sfânt celor care o caută? Aduceți-vă aminte de Ziua Cincizecimii. Darurile îmbelșugate revărsate atunci mărturisesc că El nu numai că este dispus, ci chiar dorește nespus de mult să împărtășească continuu o porție din apele vieții pentru înviorarea și sănătatea bisericii. Cererea înălțată în credință, cu un singur gând în unitatea dorinței, va aduce descoperirea puterii Lui, pe măsura credinței lor. Mintea mea este înălțată în mod special în noaptea aceasta și respir atmosfera cerului. [775]

Perioada Crăciunului este o ocazie în care oamenii își fac cadouri unii altora, dar cele mai bogate daruri Hristos le-a dat lumii în El însuși, pentru ca lumea, prin El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Ar trebui să fie aduse lui Hristos jertfe și daruri. Cel mai prețios dar dintre toate este dăruirea inimii voastre Lui, fără nicio rezervă. Cât de plăcută ar fi înaintea lui Hristos o astfel de jertfă! Dați-I lui Isus întreaga voastră inimă, pentru ca El să pună chipul Său și semnătura pe ea, să trimită razele strălucitoare ale neprihănirii Lui în ea, ca ele să fie trimise lumii printr-un agent viu.

Mă gândesc și iar mă gândesc – sunt prea fericită ca să pot dormi. Dacă cei care nu sunt în Hristos ar putea să Îl vadă și să audă glasul Lui care spune: „Și cel căruia îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată” (Apocalipsa 22:17). El spune: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce‑ți zice: «Dă‑Mi să beau!», tu însăți I‑ai fi cerut să bei, și El ți‑ar fi dat apă vie” (Ioan 4:10). În timp ce mulți așteaptă să primească daruri de la prietenii lor, ei au un Prieten care deține orice lucru bun. El are comori de cunoștință și har. El dorește foarte mult să găsească vase în care să toarne binecuvântările. Este desfătarea Lui, aceea de a revărsa.

Vom deschide oare ușa și Îl vom lăsa pe Isus să intre cu bogățiile harului Său? „Duhul adevărului […] va fi în voi” (Ioan 14:17). Noi suntem cu adevărat clădirea, templul viului Dumnezeu. Suntem păziți zi și noapte de santinele credincioase. Suntem ținuți de puterea lui Dumnezeu prin credință. Nu întristați Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, împotrivindu-vă sau refuzând darul harului Său și alegând propria voastră cale. „ȘȘi viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L‑ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Solia de îndurare pe care a adus-o Isus de la Tatăl a avut rostul de a-i salva pe cei care pier. Tatăl a adunat bogățiile universului, a desfășurat [776] resursele înțelepciunii Lui infinite și le-a pus pe toate în mâinile lui Isus, ca El să le dea oamenilor. Ce ar fi putut face mai mult Dumnezeu pentru a convinge oamenii că nu există o altă dragoste mai mare decât dragostea lui Dumnezeu descoperită în Fiul Său? Fericirea omului constă în a-L iubi pe Dumnezeu și a păzi poruncile Lui, în a-I da lui Isus Hristos cea mai bună și mai sfântă afecțiune.

Ar trebui să fim umpluți de mulțumire pentru faptul că Isus a venit ca să Îl descopere pe Tatăl. El a dat la o parte norul des de întuneric, umbra diabolică a lui Satana care s-a așezat între om și Dumnezeu și a descoperit lumii că El este lumină și iubire. El stă înaintea lumii ca reprezentant al Tatălui. „Căci în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii.” El este întipărirea ființei Lui. Desăvârșirea lui Dumnezeu se vede în excelența lui Hristos. Dumnezeirea Lui a fost îmbrăcată cu omenescul, pentru ca El să poată vorbi inimii omenești și să lase o impresie divină în suflet.

Este nevoie, atât de mare nevoie, ca în centrul tuturor instituțiilor noastre să fie cunoștința de Dumnezeu! Oamenii nu trebuie să se înalțe în înțelepciunea lor mărginită, așa cum a făcut vechiul Israel – să se rupă din mâinile lui Dumnezeu și, în înțelepciunea lor omenească și în presupusa lor inteligență, să creadă că pot face mult mai bine când sunt lăsați să acționeze după ideile lor. Așa au crezut locuitorii lumii care a fost distrusă de potop. Când ei au decis clar că nu mai au nevoie de Dumnezeu, atunci Domnul a decis că nu mai are nevoie de ei, așa că ei împreună cu toate lucrările lor rele au pierit în apele potopului. Ah, Dumnezeule, fă-ne să cunoaștem căile Tale și să alegem să fim conduși și călăuziți prin sfatul Tău care nu greșește.

Washington D.C., 27 decembrie 1890

M-am trezit la ora patru și am simțit pacea și asigurarea lui Isus Hristos, pe când îmi înălțam rugăciunea umilă. Seara trecută, în timpul momentelor de rugăciune de la începutul Sabatului, prezența Domnului a fost cu noi. [777] Pacea, o pace pe care doar Hristos o poate da, a fost în inima mea și în inimile celorlalți. Toată lauda și mulțumirea să Îi fie date Celui care ne-a iubit și a murit pentru noi.

Tot timpul am dorit nespus de mult ca Hristos, nădejdea slavei, să ia chip în noi. Doresc foarte mult să fim înfrumusețați zilnic cu blândețea și amabilitatea lui Hristos, să creștem în harul și în cunoștința lui Isus Hristos, până la statura deplină de bărbați și femei maturi în Hristos Isus. Eu, ca individ, trebuie ca prin harul care mi-a fost dat de Isus Hristos să-mi păstrez sufletul într-o stare sănătoasă, ca un canal prin care harul Lui, iubirea, răbdarea, blândețea Lui să curgă către lume. Aceasta este datoria mea și nu este mai mare decât datoria fiecărui membru al bisericii care pretinde că este fiu sau fiică a lui Dumnezeu.

Domnul Isus a făcut ca biserica Lui să fie depozitara adevărului sacru. El a lăsat acesteia lucrarea de a îndeplini scopurile Lui, planurile Lui de a salva sufletele pentru care El a manifestat un interes atât de mare, o iubire atât de nemărginită. La fel ca soarele în lumea noastră, El răsare în mijlocul întunericului moral – El, Soarele neprihănirii. El a spus despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii.” Urmașilor Lui le-a spus: „Voi sunteți lumina lumii.” Isus a venit în lume în veșmânt omenesc, pentru a învăța lumea și a o călăuzi pe calea luminii, spre fericirea cea veșnică. Urmașii lui Hristos sunt reprezentanții Lui în lume. Reflectând chipul lui Isus Hristos, prin frumusețea și sfințenia caracterelor lor, prin continua lor tăgăduire de sine și prin despărțirea lor de orice idol, mare sau mic, ei dovedesc faptul că au învățat în școala lui Hristos. Ei primesc continuu spiritul iubirii și al răbdării, al blândeții și amabilității și ei stau ca reprezentanți ai lui Hristos, o priveliște pentru lume, îngeri și oameni.

„O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.” Umblând și lucrând în lume, dar fără să fie din lume, [778] ei răspund prin caracterele lor rugăciunii lui Hristos: „Nu Te rog să‑i iei din lume, ci să‑i păzești de Cel Rău.” Ei trebuie să stea ca o fortăreață puternică a adevărului, lumina lor pătrunzând departe în întunericul moral al lumii. Domnul are o solie pe care păzitorii de pe zidurile Sionului trebuie să o vestească. Trâmbița nu trebuie să dea niciun sunet neclar.

În timpul nopții am fost din nou în Battle Creek și rosteam o Mărturie categorică bărbaților pe care poporul i-a ales să fie reprezentanții lor în instituția noastră – în casa de editură.

Pe insula Patmos, Ioan a văzut într-o viziune sfântă pe Cel pe care Îl iubea și Îl onora mai presus de oricine. El a spus: „Am auzit în spatele meu un glas puternic, ca de trâmbiță, care zicea: «Eu sunt Alfa și Omega, Cel‑dintâi și Cel‑de‑pe‑urmă. Ce vezi, scrie într‑o carte și trimite‑o celor șapte biserici.»” Vezi descrierea din Apocalipsa 1. Cuvintele care au fost spuse nu au fost doar pentru Ioan pe insula Patmos; ele nu au fost doar pentru biserici; ci prin aceste biserici, solia inspirată trebuia să ajungă la oameni, ca să impresioneze cu putere fiecare generație, până la sfârșitul istoriei acestui pământ. De ce nu se întâmplă aceasta? Hristos S-a prezentat lui Ioan în natura Lui umană proslăvită. El a spus: „Am văzut pe Cineva ca un Fiu al omului.” Primele Lui cuvinte au fost: „Nu te teme!” Era aceeași voce care de pe cruce i-a vorbit prin niște buze palide și tremurătoare: „Fiule, iată mama ta.”

Sabat, 27 decembrie

Am vorbit bisericii din Washington într-o sală. Sala a fost plină și am avut multă libertate în timp ce am vorbit din 2 Petru 1, arătând nevoia unei evlavii practice.

Simt asupra sufletului meu povara de a prezenta nu numai legea, ci și evanghelia. Una nu este completă fără cealaltă. Auzim de așa de mulți care sunt amăgiți de dușman și care afirmă tot timpul: „Sunt mântuit; sunt mântuit!” Dar dacă le prezinți marele standard moral al neprihănirii, [779] ei arată atât de mult dispreț față de norma lui Dumnezeu de neprihănire, încât ne putem da seama că ei nu știu ce înseamnă să fii mântuit. Ei au prins aceste cuvinte și le repetă ca un papagal, în timp ce nu știu nimic despre harul salvator. Inima nu este în armonie cu legea lui Dumnezeu, ci este în vrăjmășie cu legea aceasta. Așa a fost marele rebel în cer. Va duce Domnul în cer bărbați și femei care nu au niciun pic de respect față de legea universului Său?

Există un vrăjmaș care lucrează continuu pentru a face fără efect legea cea sfântă a lui Dumnezeu. El a țesut în teologia zilelor noastre minciunile lui periculoase, care înalță un sabat fals și calcă în picioare Sabatul poruncii a patra, așa încât Dumnezeu este dezonorat și omul fărădelegii este înălțat mai presus de Dumnezeu și de orice este vrednic de închinare. Lumea pretins creștină a acceptat minciuna lui Satana și a dat la o parte cuvintele lui Dumnezeu, așa cum au făcut Adam și Eva. Oamenii rostesc cuvinte moi, ei profetizează lucruri înșelătoare.

Cum poate să fie făcut păcătosul să își cunoască păcatele, dacă nu știe ce este păcatul? Singura definiție a păcatului pe care o dă cuvântul lui Dumnezeu este cea din 1 Ioan 3:4: „Păcatul este fărădelege.” Păcătosul trebuie făcut să simtă că este un călcător al legii. Hristos murind pe crucea Calvarului îi atrage atenția. De ce a murit Hristos? Pentru că a fost singura posibilitate prin care omul a putut să fie salvat. El a devenit Înlocuitorul și Siguranța noastră. El a luat asupra Lui păcatele noastre, ca să poată atribui neprihănirea Lui tuturor celor care cred în El. Iubirea pe care Isus Hristos a dat-o pe față pentru om, prin suferințele pe care le-a îndurat pe crucea Calvarului, este o taină până și pentru oastea îngerilor din cer. Uimitoare este iubirea Tatălui care L-a dat pe Fiul Său să moară, pentru a răscumpăra păcătosul! O, ce iubire; nu se găsesc cuvinte pentru această iubire!

Bunătatea și iubirea lui Dumnezeu îl conduce pe păcătos la pocăință față de Dumnezeu și la credință față de Domnul Isus Hristos. Păcătosul trezit, condamnat de păcat prin descoperirea reală a iubirii lui Dumnezeu, este adus în [780] fața legii pe care a călcat-o. Aceasta îl cheamă la pocăință, totuși nu există nicio calitate mântuitoare în lege pentru a ierta călcarea legii, așa încât cazul lui pare fără speranță. Dar legea îl atrage la Hristos. Oricât de adânci ar fi păcatele fărădelegilor lui, sângele lui Isus Hristos îl poate curăța de orice păcat.

Este necesar să stăruim asupra iubirii lui Isus Hristos; acest lucru este esențial. Dar aceasta nu este tot ce trebuie spus. Marele standard al caracterului – legea cea sfântă a lui Dumnezeu, cu toate poruncile ei solemne – ar trebui să fie expus în mod clar, împreună cu circumstanțele rostirii legii pe Muntele Sinai într-o măreție înfricoșătoare. Domnul Isus Hristos a fost acolo în persoană. El a rostit legea aceasta și a dat poruncile care nu pot fi schimbate, nici desființate, care sunt veșnice în caracterul lor.

În timp ce stăruim asupra caracterului părintesc al lui Dumnezeu și a iubirii arătate pentru om în dăruirea singurului Său Fiu, trebuie să le spunem oamenilor de ce a fost necesar un sacrificiu atât de costisitor. A fost necesar din cauza păcatului. Ce este păcatul? Este călcarea legii. Numai Fiul lui Dumnezeu putea să plătească pedeapsa și putea să o plătească numai prin umilința și moartea Lui. În timp ce oamenii privesc la cruce, conștiința se trezește. Ei văd maiestatea legii, sfințenia lui Dumnezeu și faptul că ei nu seamănă cu El în caracter. Ei fug la Isus Hristos ca să găsească scăpare, la Cel care îi poate curăța de orice pată a păcatului și care îi înfiază în familia regală, făcându-i fii ai lui Dumnezeu și împreună moștenitori cu Isus Hristos. Atunci cuvintele rugăciunii pe care a înălțat-o Tatălui vor fi împlinite: „Eu în ei, și Tu în Mine – pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M‑ai trimis și că i‑ai iubit cum M‑ai iubit pe Mine. Tată, vreau ca, acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine și aceia pe care Mi i‑ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi‑ai dat‑o fiindcă M‑ai iubit înainte de întemeierea lumii. Bunule Tată, lumea nu Te‑a cunoscut, dar Eu Te‑am cunoscut, și aceștia au cunoscut că Tu M‑ai trimis. Eu le‑am făcut cunoscut Numele Tău și Îl voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M‑ai iubit Tu să fie în ei, și Eu să fiu în ei.” (Ioan 17:23-26). [781]

Fiecare cuvântare rostită ar trebui să aibă acel caracter practic care arată păcătoșilor urâciunea păcatului, în lumina legii lui Dumnezeu. Ar trebui să fie înălțat înaintea lor Răscumpărătorul care iartă păcatele, Cel care Și-a dat viața ca să îi poată atrage la Sine și să îi poată izbăvi de sub puterea lui Satana, cu prețul propriului Său sacrificiu, datorită faptului că a renunțat la liniște, la plăcere, la onoare și slavă și a venit într-o lume cuprinsă de blestem și stricată. În felul acesta, El a devenit Garantul și Înlocuitorul omului și stă în locul călcătorului legii lui Dumnezeu. El a suferit – Cel nevinovat, pentru cel vinovat – ca să poată face posibil ca toți să creadă în El și să Îl accepte ca Mântuitor al lor personal și să poată face posibil ca Dumnezeu să-i primească în Preaiubitul Lui.

Unii se simt ușurați după ce aruncă la pământ legea cea sfântă și dreaptă a lui Dumnezeu, așa cum spunea un pastor: „M-am simțit mai bine după ce am încercat să țin legea cea veche și apoi am denunțat-o ca jug al robiei. Am afirmat despre ea că este legea cea veche, nenorocită, moartă și îngropată, care nu merită să aibă nici măcar o piatră la mormânt.” Oare nu au fost acestea sentimentele lui Cain când I-a adus lui Dumnezeu o jertfă fără vărsare de sânge? El a fost atât de înfuriat din cauza lui Abel, încât nu l-a mai putut tolera, pentru că Abel nu a acceptat raționamentele lui, ci a urmat porunca lui Dumnezeu. El a amestecat cu jertfa sa sângele victimei care reprezenta adevărata jertfă, Persoana reală a lui Hristos, Mielul fără pată. „Nu cum a fost Cain, care era de la Cel Rău și l‑a ucis pe fratele său. Și de ce l‑a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte” (1 Ioan 3:12).

Nimeni să nu vorbească împotriva legii și nimeni să nu ocărască jertfele ceremoniale. Dacă oamenii ar rămâne în Hristos, dacă ar cunoaște legătura pe care o are El cu legea, nu ar putea vorbi de rău legea. Hristos însuși este Cel care a stabilit sistemul [782] societății iudaice. Prin simbolurile și jertfele date ca model, care reprezentau marea Jertfă care urma să fie adusă, El i-a învățat pe Adam și Eva și pe toată familia omenească faptul că, fără vărsare de sânge, nu este iertare de păcate.

Să nu credeți că oamenii pot fi mișcați doar prin prezentarea iubirii lui Dumnezeu. Puteți clădi foarte frumos subiectul acesta, dar este fără temelie. Săpați adânc și puneți temelia pe Hristos – Răscumpărătorul răstignit, care a murit pentru călcătorul legii, ca acesta să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Cum? Prin faptul că se întoarce la supunere față de legea cea sfântă a lui Dumnezeu. „Pocăința față de Dumnezeu și credința în Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 20:21).

Legea și evanghelia merg mână în mână. Una este completarea celeilalte. Legea fără credință în evanghelia lui Hristos nu-l poate salva pe călcătorul legii. Evanghelia fără lege este ineficientă și lipsită de putere. Legea și evanghelia alcătuiesc o unitate desăvârșită. Domnul Isus a pus temelia clădirii și tot El „pune piatra cea mai însemnată în vârful Templului, în mijlocul strigătelor de: «Îndurare, îndurare cu ea!»” (Zaharia 4:7). El este Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Cele două contopite – evanghelia lui Hristos și legea lui Dumnezeu – produc iubire și credință autentică.

Duminică, 28 decembrie 1890

Am plecat din Washington spre Baltimore la ora nouă pentru o întâlnire stabilită la ora unsprezece, însoțită de fratele Washburn și Sarah McEnterfer. Ne-am dat seama că trenul nu oprea la stația în care le-am scris să ne aștepte, iar la stația următoare nu ne aștepta nimeni. Pe tren ne-am întâlnit cu sora Harris și toți patru am plecat apoi să găsim locul de întâlnire. Nu a fost ușor de găsit. Am umblat din stradă în stradă. Era [783] foarte rece, dar aerul a fost înviorător, o hrană bună pentru plămâni. După ce am bătut străzile cam o oră, nu știam mai mult decât atunci când am început căutarea. Am cercetat în zadar cărțile de adrese. Am hotărât atunci să luăm tramvaiul și să vedem unde ne va duce acesta. Decizia a fost înțeleaptă. Cred că Domnul ne-a pus-o în minte. În vehicul se afla o soră de culoare care tocmai mergea la adunare, așa că ea ne-a condus și am reușit să găsim micuța clădire, în afara orașului, la țară. Sala era literalmente ticsită de credincioși și necredincioși. Ei așteptau de o oră, temându-se că nu vom ajunge. Cât de mult s-au bucurat frații noștri să ne vadă!

Adunarea a început imediat. Am vorbit din Ioan 14, stăruind îndeosebi asupra acelei părți care se referă la poruncile lui Dumnezeu, versetele 15 și 21-26. Domnul m-a întărit și m-a binecuvântat în timp ce le vorbeam oamenilor. Le-am prezentat faptul că Domnul, în îndurarea Lui, a dat omului un timp de probă, în care să ne supună unor teste și încercări, ca să vadă dacă ne vom dovedi loiali și credincioși legilor și guvernării împărăției Sale. Satana s-a dovedit a fi lipsit de loialitate, așa că a fost expulzat din cer, împreună cu îngerii cei neloiali.

Au fost prezenți destul de mulți adventiști de ziua întâia. Aceștia cred în mileniul care va veni și nu cred în existența lui Hristos înainte de venirea Lui în lumea noastră. Cu toate că nu aveam nici cea mai slabă cunoștință despre credința celor prezenți, întrucât erau străini pentru mine, remarcile au fost atât de potrivite pentru cei prezenți, încât fratele Jones, prezbiterul bisericii, a spus că s-a gândit că îl vor acuza de faptul că mi-ar fi spus dinainte; însă adunarea a început imediat fără să fi avut timp să discutăm ceva înainte. Am stăruit în mod deosebit asupra caracterului divin al lui Isus Hristos.

Oamenii căutau cu nerăbdare să prindă cuvinte de pe buzele mele de care să se poată agăța. Unii negau divinitatea Lui și refuzau să creadă existența Lui înainte de crearea lumii. [784]

Am mers puțin pe jos până la fratele și sora Jones și am făcut cunoștință cu familia lor. Ne-a plăcut mult familia. Am luat cina cu ei, apoi am urcat într-o birjă care a fost chemată pentru noi și care ne-a dus la gară. Am fost nevoiți să așteptăm trei sferturi de oră până la sosirea trenului, deoarece avea întârziere, dar după ce am urcat în tren, ne-am ocupat locurile și în curând ne-am simțit confortabil. Am ajuns la Washington pe la ora patru. Prietenii noștri s-au bucurat să ne vadă.

A rămas ca fratele Washburn să conducă adunarea de duminică seara. Eu nu mă simțeam bine. Inima mi-a făcut probleme. Am simțit în dreptul inimii o durere mare, de felul celei pe care am suferit-o în California. În noaptea aceea am putut să dorm doar puțin. Durerea aceasta a venit peste mine atât de neașteptat, încât am decis că nu voi putea să particip la adunările pe care le plănuisem în Philadelphia, Oio și Williamsport. Întrucât nu mai aveam alte aranjamente, am hotărât că este mai bine să ne întoarcem acasă, în Battle Creek. Toți ne-au îndemnat să facem așa, când și-au dat seama cât de bolnavă eram.

Luni, 29 decembrie 1890

Am avut o noapte grea și am plecat din Washington la ora șapte dimineața. Am luat loc la vagonul de dormit. Am plătit pentru o singură cușetă, trei dolari și jumătate. Sarah nu a vrut să plătească încă o cușetă, așa că a călătorit în vagonul de zi și a economisit trei dolari și jumătate. Am încercat să obținem ceva cald de băut, întrucât era atașat de tren și un vagon restaurant, însă ne-au spus că nu au, așa că am mâncat ce am avut pus la pachet, mâncare pe care am savurat-o. Nu le-a plăcut faptul că nu am vizitat vagonul restaurant, însă în toate călătoriile mele nu vreau să fac cheltuieli suplimentare vizitând restaurante sau mâncând la vagonul restaurant. Luăm cu noi o mâncare simplă și suntem pe deplin mulțumite. Am mâncat de două ori la vagonul restaurant în toate călătoriile mele și simt că este de datoria mea să mă opresc de la a cheltui și să nu fac conferința să plătească chitanțe încărcate, doar ca eu să-mi satisfac apetitul. Micul nostru dejun, format din pâine uscată, îmi este deajuns. [785]

Battle Creek, Mich., marți, 30 decembrie 1890

Am schimbat trenul dimineața devreme. Am așteptat patruzeci de minute. Am intrat într-un restaurant peste drum și am cerut ceva cald de băut – apă fierbinte și lapte – și ne-am revigorat. Curând am urcat în tren până la Toledo. Fără întârziere am urcat într-un mijloc de transport în comun până la cealaltă gară, în timp ce o căruță ne-a dus bagajele până acolo. Am găsit trenul tras la linie, așa că ne-am urcat și ne-am ocupat locurile. Trenul nu a plecat până peste o jumătate de oră. Am mulțumit Domnului că am avut o călătorie atât de confortabilă, deși a fost atât de lungă. Am ajuns la Battle Creek pe la ora trei după-amiază. [786]