Review and Herald – număr special
Battle Creek, Mich., marți, 23 decembrie 1890
vol. 67, nr. 50

FII PLIN DE RÂVNĂ ȘI POCĂIEȘTE-TE

Domnul vede căderile noastre și este în controversă cu poporul Său. Mândria lor, egoismul lor, deschiderea minții față de îndoială și necredință sunt văzute de El și mâhnesc inima Lui iubitoare. Mulți adună întunericul peste sufletele lor ca o haină și indirect spun: „Nu vrem să cunoaștem calea Ta, Doamne; am ales propriul nostru drum.” Acestea sunt lucrurile care separă sufletul de Dumnezeu. În sufletul omului există un obstacol la care el ține cu o insistență încăpățânată, care se așază între sufletul lui și Dumnezeu. Este necredința. Dumnezeu dă dovezi suficiente, dar omul, cu voința lui nesfințită, refuză să primească dovada, dacă ea nu vine pe calea trasată de el și ca să susțină ideile lui. Cu un spirit de bravură, el strigă: „Dovadă, dovadă, avem nevoie de dovadă” și întoarce spatele dovezii pe care o dă Dumnezeu. El rostește cuvinte de îndoială și necredință; seamănă semințele răului, care vor încolți și își vor da recolta lor. Un astfel de om își separă tot mai mult sufletul de Dumnezeu.

De dovadă au nevoie astfel de oameni? Dovada este cea care lipsește? Nu. Parabola bogatului și a săracului Lazăr este dată pentru a veni în ajutorul unor astfel de suflete care întorc spatele dovezii evidente și strigă: „Dovedește!” Bogatul a cerut ca cineva să fie trimis dintre cei morți pentru a-i avertiza pe frații lui, ca să nu ajungă și ei în locul acela de tortură. „Avraam a răspuns: «Îi au pe Moise și pe profeți; să asculte de ei!» «Nu, părinte Avraam», a zis el, «ci, dacă va merge la ei cineva din morți, se vor pocăi.» Avraam i‑a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise și de profeți, nu vor fi convinși nici dacă ar învia cineva din morți.»” (Luca 16:29-31).

De ce nu cred oamenii, cu toate că au dovezi suficiente? Pentru că nu vor să fie convinși. Ei nu sunt dispuși să renunțe la voia lor pentru a urma voia lui Dumnezeu. Ei nu vor să recunoască faptul că au nutrit o necredință păcătoasă prin faptul că s-au împotrivit luminii pe care le-a dat-o Dumnezeu. Ei au vânat îndoieli, căutând cuie de care să-și agațe necredința. Ei au fost gata să accepte o mărturie slabă și insuficientă, mărturie pe care Dumnezeu nu a dat-o prin cuvântul Său, dar care le place pentru că este în acord cu ideile lor și este în armonie cu înclinațiile și voia lor. Aceste suflete sunt în mare pericol. Dacă ei își vor apleca voința mândră și o vor pune de partea lui Dumnezeu; dacă vor căuta lumina, cu inimile umilite și pocăite, crezând că există lumină pentru ei, atunci vor vedea lumina, pentru că ochiul este deschis ca să vadă lumina care vine de la Dumnezeu. Ei vor recunoaște dovada autorității divine. Adevărurile spirituale vor străluci de pe pagina divină. Dar inima trebuie să fie deschisă pentru primirea luminii, căci Satana este întotdeauna gata să întunece adevărul prețios care poate face omul înțelept pentru mântuire. Dacă cineva nu primește acest adevăr, va rămâne întotdeauna pentru el o taină a tainelor.

Ar trebui să căutăm în mod serios să cunoaștem și să apreciem adevărul, ca să-l putem prezenta altora așa cum este el în Isus. E nevoie să avem o estimare corectă a valorii sufletelor noastre; atunci nu vom mai fi atât de nepăsători în ce privește purtarea noastră, cum suntem în prezent. Vom căuta mult mai serios să cunoaștem calea Domnului; vom lucra într-o direcție cu totul opusă egoismului și rugăciunea noastră constantă va fi de a avea mintea lui Hristos, ca să putem fi modelați și formați în asemănare cu El. Privind la Isus, văzând frumusețea Lui, avându-ne ochii ațintiți cu statornicie asupra Lui, vom fi schimbați după chipul Său. El va da har tuturor celor care păzesc calea Lui, fac voia Lui și umblă în adevăr. Dar cei care își iubesc propria cale, care se închină înaintea idolilor propriilor opinii, care nu Îl iubesc pe Dumnezeu și nu ascultă de cuvântul Lui vor continua să umble în întuneric. O, cât de teribilă este necredința! Ca și cum ai aprinde lumina pentru cel orb, așa este să prezinți acestor suflete adevărul; unul nu poate să vadă, ceilalți nu vor să vadă.

Vă îndemn pe voi, cei ale căror nume sunt scrise în registrele bisericii ca ale unor membri vrednici, să fiți cu adevărat vrednici, prin meritele lui Hristos. Îndurarea, adevărul și iubirea lui Dumnezeu sunt promise sufletului pocăit și smerit. Neplăcerea și judecățile lui Dumnezeu sunt îndreptate împotriva celor care persistă în umblarea pe propriile lor căi, care iubesc eul și lauda care vine de la oameni. Aceștia vor fi prinși cu siguranță în înșelăciunile satanice din aceste zile de pe urmă, pentru că nu au primit dragostea de adevăr. Datorită faptului că, la începutul experienței lor, Domnul i-a binecuvântat și i-a onorat, ei se măgulesc cu gândul că sunt aleși și corecți, că nu au nevoie de avertizare, de instruire și mustrare. Martorul credincios și adevărat spune: „Eu îi mustru și îi pedepsesc pe toți aceia pe care‑i iubesc.” Cei care poartă numele de popor al lui Dumnezeu au o acuzație în dreptul lor: „Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi. Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi! Dacă nu, voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.”

Iubirea față de Isus care ardea odinioară pe altarul inimii s-a micșorat și aproape s-a stins. Puterea spirituală s-a schimbat în slăbiciune. Domnul simte neplăcere față de poporul Său. În starea lor prezentă este imposibil ca ei să reprezinte caracterul lui Hristos. Atunci când Martorul credincios le-a trimis sfat, mustrări și avertizări pentru că îi iubește, ei au refuzat să primească solia; au refuzat să vină la lumină, ca să nu li se vadă faptele. Isus a spus: „«Îmi dau viața pentru oi […] De aceea Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viața.» Luând păcatele voastre asupra Mea, deschid un canal prin care harul se poate revărsa peste toți cei care vor să îl primească. Prin faptul că M-am dat pe Mine pentru păcatul lumii, am pregătit o posibilitate ca torentul liber al iubirii Tatălui să poată curge peste oameni.”

Tot cerul este plin de uimire pentru că atunci când iubirea aceasta, atât de vastă, de profundă, de bogată și deplină este prezentată înaintea oamenilor care au cunoscut harul Domnului nostru Isus Hristos, ei sunt atât de indiferenți, atât de reci și insensibili. Ce înseamnă faptul că un asemenea har uimitor nu înmoaie inimile noastre de piatră? O, este din cauza puterii necredinței; din cauză că „ți-ai părăsit dragostea dintâi”. Din acest motiv, cuvântul lui Dumnezeu are o influență așa de mică. El este ca un foc, dar nu poate să pătrundă și nici să încălzească inima de gheață a celui care nutrește necredința.

Comorile infinite ale adevărului s-au strâns din generație în generație. Nicio reprezentare nu ne-ar putea impresiona îndeajuns cu plinătatea, cu bogăția acestor vaste resurse. Ele așteaptă să fie cerute de către cei care le apreciază. Pietrele prețioase ale adevărului trebuie să fie adunate de rămășița poporului lui Dumnezeu, ca să fie date lumii; dar încrederea în sine și îndărătnicia sufletului refuză comoara binecuvântată. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” O astfel de iubire nu poate fi măsurată, nici nu poate fi exprimată. Ioan cheamă întreaga lume: „Vedeți ce dragoste ne‑a arătat Tatăl? Să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” Este o iubire ce depășește orice înțelegere. În plinătatea sacrificiului, nimic nu a fost reținut: Isus S-a dat pe Sine însuși! Planul lui Dumnezeu este ca cei din poporul Lui să se iubească unii pe alții așa cum ne-a iubit Hristos. Ei trebuie să-și educe și să-și instruiască sufletul pentru această iubire. Ei trebuie să reflecte iubirea aceasta în caracterul lor, să o reflecte lumii. Fiecare membru ar trebui să privească aceasta ca fiind lucrarea lui. În rugăciunea pe care a înălțat-o Tatălui, Isus a zis: „Precum M‑ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i‑am trimis și Eu pe ei în lume.” Plinătatea lui Hristos va fi prezentată înaintea lumii de către cei care au devenit părtași ai harului Său. Lucrarea lor este de a face pentru Hristos ceea ce Hristos a făcut pentru Tatăl – să reprezinte caracterul Său.

Există o lipsă de putere morală și spirituală în toate conferințele noastre. Multe dintre biserici nu au lumină în ele însele. Membrii nu dovedesc că sunt mlădițe în adevărata Viță, aducând multă roadă spre slava lui Dumnezeu, ci par că se usucă. Răscumpărătorul lor Și-a retras din adunările lor lumina, insuflarea Duhului Său cel Sfânt; căci ei au încetat să mai reprezinte iubirea tăgăduitoare de sine, împreună simțitoare a Răscumpărătorului lumii. Ei nu au iubire față de sufletele pentru care a murit Hristos. Ei au încetat să mai fie sinceri și credincioși. Este un tablou trist – pietatea slabă, lipsa de consacrare și devoțiune față de Dumnezeu. S-a produs o despărțire a sufletului de Dumnezeu; mulți au tăiat calea de comunicare dintre El și suflet, prin faptul că au refuzat solii Săi și solia.

În cele mai mari biserici ale noastre există cele mai mari răutăți, deoarece acestea au avut cea mai mare lumină. Ei nu Îl cunosc în mod corect pe Dumnezeu, nici pe Isus Hristos pe care L-a trimis El. Drojdia necredinței lucrează și dacă aceste răutăți care atrag neplăcerea lui Dumnezeu nu sunt corectate de către membrii ei, întreaga biserică va da socoteală pentru ele. Lucrarea profundă a Duhului lui Dumnezeu nu este cu ei; prezența glorioasă a Împăratului sfinților și puterea Lui de a curăța de orice întinăciune morală nu se manifestă în mijlocul lor. Mulți vin la adunare să se închine, ca ușa în țâțânile ei. Ei nu înțeleg cum pot aplica corect Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Au ochi, dar nu văd; au urechi, dar nu aud; ei continuă să meargă pe căile lor rele, totuși se consideră poporul privilegiat și ascultător care împlinește cuvântul. Siguranța firească și liniștea domnesc în Sion. „Pace, pace” răsună la hotarele lui, măcar că Dumnezeu nu a vorbit de pace. Ei nu mai cunosc termenii în care are loc pacea; acesta este motivul pentru care trebuie să se dea alarma în „muntele Meu cel sfânt”. Păcătoșii din Sion ar trebui să se teamă că atunci când nu se vor aștepta, distrugerea neașteptată va veni cu siguranță peste toți aceia care stau liniștiți.

Duhul Sfânt Se luptă să facă evidente cerințele lui Dumnezeu, dar oamenii nu sunt atenți decât pentru moment, după care își întorc gândurile spre alte lucruri prin care Satana fură semințele adevărului; influenței îndurătoare a Duhului lui Dumnezeu i se rezistă cu succes. În felul acesta, mulți întristează Duhul lui Dumnezeu poate pentru ultima dată și nu știu.

Cuvintele rostite de Hristos despre Ierusalim au fost: „Ți se lasă casa pustie.” Câtă durere sufletească a simțit Isus când apelurile, avertizările și mustrările Lui au fost refuzate! În momentele în care le-a adresat direct sufletelor, ele au impresionat; dar iubirea de sine, mulțumirea de sine, iubirea de lume și-au făcut loc și au înăbușit sămânța cea bună care a fost semănată. Mândria inimii i-a împiedicat pe ascultătorii Lui să se umilească înaintea lui Dumnezeu, să-și mărturisească păcatul de se fi împotrivit Duhului lui Dumnezeu; de aceea, cu părere de rău, El i-a părăsit. Pe creasta muntelui Măslinilor, pe când privea cetatea, a plâns pentru ea și a zis: „Dacă ai fi cunoscut, măcar în această zi, lucrurile ce‑ți pot aduce pacea!” Aici a făcut o pauză; nu-i făcea plăcere să rostească sentința irevocabilă. O, dacă Ierusalim s-ar fi pocăit! Când soarele care se grăbea spre vest urma să apună, ziua milei va fi trecut. Isus a rostit sentința: „Dar acum ele sunt ascunse de ochii tăi.” Cu o altă ocazie, El a plâns pentru cetatea aleasă care nu voia să se pocăiască: „Ierusalime, Ierusalime, care‑i omori pe profeți și‑i ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine, de câte ori n‑am vrut să‑i adun pe copiii tăi cum își adună cloșca puii sub aripi, dar voi n‑ați vrut! Iată că vă rămâne casa pustie.” Să ferească Dumnezeu ca scena aceasta să se repete în experiența poporului declarat al lui Dumnezeu! „Duhul Meu nu va rămâne pururea în om”, spune El. Va veni o vreme când trebuie spus despre cel care nu se pocăiește: „Efraim s-a lipit de idoli; lăsați-l în pace.”

Va vedea biserica unde a căzut? [764] În biserică există o stare de răceală, de împietrire a inimii, de lipsă de simpatie față de frați. Se dă pe față o lipsă de iubire pentru cel care greșește. Se întoarce spatele tocmai celor care au nevoie de milă și de ajutor. Există în bisericile noastre, mai ales printre cei care au în încredințarea lor responsabilități sacre, un spirit sever, arogant, așa cum exista printre farisei. Ei au păreri înalte despre sine, multă încredere de sine. Orfanul și văduva nu au parte de simpatia sau de iubirea lor. Aceasta nu seamănă deloc cu spiritul lui Hristos. Domnul privește cu neplăcere spiritul aspru, grosolan manifestat de către unii – un spirit atât de lipsit de simpatie, de apreciere duioasă față de cei pe care El îi iubește. Fraților, voi care vă închideți inima față de suferinzii lui Hristos, aduceți-vă aminte că așa cum vă purtați cu ei, așa se va purta Dumnezeu cu voi. Când Îl veți chema, nu va zice: „Iată-Mă”, când veți striga, nu vă va răspunde. Satana veghează și își pregătește amăgirile ca să poată să-i prindă în laț pe cei care sunt plini de importanță de sine, măcar că sunt lipsiți de spiritualitate.

Drumul spre paradis nu este unul al înălțării de sine, ci este un drum al pocăinței, al mărturisirii, al umilinței, al credinței și al ascultării. Solia către biserica din Laodicea se potrivește bisericii din acest timp. „Îngerului bisericii din Laodiceea scrie‑i: «Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: ‘Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: ‹Sunt bogat, m‑am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic›, și nu știi că ești nenorocit, vrednic de milă, sărac, orb și gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și colir, ca să‑ți ungi ochii și să vezi. Eu îi mustru și îi pedepsesc pe toți aceia pe care‑i iubesc. Fii plin de râvnă deci și pocăiește‑te!»” Sunt mulți cei care se mândresc cu bogăția lor spirituală, cu cunoștința pe care o au despre adevăr și trăiesc într-o autoînșelare vinovată. Când membrii bisericii se umilesc înaintea lui Dumnezeu prin acțiune zeloasă și nu cu o inimă împărțită, lipsită de viață, atunci Domnul îi va primi. Dar El declară: „Voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” Cât timp va mai exista împotrivire față de această avertizare? Cât timp va fi ea tratată cu ușurință?

„Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el, și el, cu Mine.” Atitudinea lui Hristos este una de răbdare și insistență: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îmbogățești.” O, sărăcia sufletească este alarmantă! Și tocmai cei care au cel mai mult nevoie de aurul iubirii se simt bogați, simt că s-au îmbogățit, în timp ce le lipsește orice har. Prin faptul că și-au pierdut credința și iubirea, ei au pierdut totul.

Domnul a trimis o solie care să trezească poporul Său la pocăință și să-i provoace să facă faptele lor dintâi; dar cum a fost primită această solie? În timp ce unii au luat seama la ea, alții au aruncat disprețul și ocara asupra soliei și solului. Spiritualitatea s-a înăbușit, umilința și simplitatea ca a unor copilași s-a dus, o mărturisire de credință formală, mecanică a luat locul iubirii și consacrării. Va mai continua această stare jalnică de lucruri? Se va stinge în întuneric lampa iubirii lui Dumnezeu? Mântuitorul ne cheamă; ascultă glasul Lui: „Fii plin de râvnă deci și pocăiește-te.” Pocăiește-te, mărturisește-ți păcatul și vei fi iertat. „Întoarceți-vă, întoarceți-vă la Mine; pentru ce vreți să muriți?” De ce vreți să încercați să reaprindeți un foc de paie și să umblați în lumina scânteilor din focul vostru?

Martorul credincios declară: „Știu faptele tale […] pocăiește-te și întoarce-te la faptele tale dintâi.” Acesta este adevăratul test, dovada faptului că Duhul lui Dumnezeu lucrează în inimă ca să vă insufle iubirea Lui. „Voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” Biserica este ca pomul neroditor care, în urma faptului că a primit rouă, ploaie și lumină de la soare, ar fi trebuit să producă o mulțime de roade, dar în care Cercetătorul divin nu găsește nimic altceva decât frunze. Este un gând solemn pentru bisericile noastre; solemn cu adevărat pentru fiecare individ! Uimitoare sunt răbdarea și îngăduința lui Dumnezeu; dar „dacă nu te pocăiești”, ele se vor termina. Bisericile, instituțiile noastre, vor merge din slăbiciune în slăbiciune, de la formalism rece la moarte, în timp ce spun: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.” Martorul credincios spune: „Și nu știi că ești nenorocit, vrednic de milă, sărac, orb și gol.” Vor vedea ele vreodată în mod clar adevărata lor stare?

Se va produce în biserici o manifestare uimitoare a puterii lui Dumnezeu, dar aceasta nu îi va mișca pe cei care nu s-au umilit înaintea Domnului și nu au deschis ușa inimii prin mărturisire și pocăință. În manifestarea acestei puteri care luminează pământul cu slava lui Dumnezeu, ei vor vedea doar ceva despre care, în orbirea lor, vor crede că este periculos, vor vedea ceva care le va stârni temerile și împotriva căreia își vor aduna toate puterile să se împotrivească. Pentru că Domnul nu lucrează după ideile și așteptările lor, ei se vor împotrivi lucrării. „Cum – spun ei – să nu cunoaștem noi Duhul lui Dumnezeu, după ce am fost în lucrare atâția ani?” Este din cauză că ei nu răspund avertizărilor și rugăminților stăruitoare cuprinse în soliile lui Dumnezeu, ci spun cu insistență: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic.” Talentul, experiența îndelungată nu vor face din oameni canale ale luminii, decât dacă aceștia se așază sub razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii, dacă sunt chemați, aleși și pregătiți prin faptul că sunt înzestrați cu Duhul Sfânt. Când bărbații care lucrează cu lucrurile sfinte se vor umili sub mâna cea puternică a lui Dumnezeu, atunci Domnul îi va înălța. El îi va face bărbați cu discernământ – bărbați bogați în harul Duhului Său. Trăsăturile lor de caracter puternice și egoiste, încăpățânarea lor vor fi văzute în lumina care vine de la Lumina lumii. „Voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” Dacă vei căuta pe Domnul cu toată inima ta, Îl vei găsi.

Sfârșitul este aproape! Nu mai avem niciun moment de pierdut! Lumina va străluci dinspre poporul lui Dumnezeu în raze clare și distincte, prezentându-L pe Isus înaintea bisericilor și înaintea lumii. Lucrarea noastră nu trebuie să fie restrânsă doar la cei care deja cunosc adevărul; câmpul nostru este lumea. Instrumentele care vor fi folosite sunt acele suflete care primesc cu bucurie lumina adevărului pe care le-o transmite Dumnezeu. Ei sunt agenții lui Dumnezeu pentru împărtășirea cunoștinței adevărului. Dacă prin harul lui Hristos poporul Său este schimbat în burdufuri noi, El îi va umple cu vinul cel nou. Dumnezeu va da lumină suplimentară, așa că adevărurile cele vechi vor fi redescoperite și repuse în cadrul adevărului; oriunde vor merge lucrătorii, ei vor triumfa. Ca ambasadori ai lui Hristos, ei vor cerceta Scripturile, pentru a căuta adevăruri care au fost ascunse sub gunoiul erorilor. Fiecare rază de lumină primită va fi împărtășită altora. Un singur interes va predomina, un singur subiect le va înghiți pe toate celelalte – Hristos, Neprihănirea noastră.

„Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L‑ai trimis Tu.” „Așa vorbește Domnul: «Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu Sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul.” Așa ceva este nevoie să fie adus în experiența fiecărui lucrător, din poziții înalte sau joase, în toate instituțiile noastre, în toate bisericile noastre. Dumnezeu vrea ca fiecare suflet să se întoarcă la dragostea dintâi. El vrea ca toți să aibă aurul credinței și al dragostei, așa încât să poată lua din această comoară și să împartă celor care au nevoie de ea.

Atunci credincioșii vor fi o inimă și un gând, iar Domnul va face cuvântul Lui puternic pe pământ. Se va pătrunde în orașe, sate și teritorii noi; biserica se va scula și va lumina, pentru că lumina ei a venit și slava Domnului a răsărit peste ea. Noi persoane convertite se vor adăuga bisericilor, iar cei care acum afirmă că sunt convertiți vor simți în inimile lor puterea transformatoare a harului lui Hristos. Atunci Satana se va ridica și va stârni cea mai aprigă persecuție împotriva poporului lui Dumnezeu. Cei care nu sunt de credința noastră, dar care nu au respins lumina, vor recunoaște spiritul lui Hristos în adevărații Lui urmași și vor lua poziție alături de poporul lui Dumnezeu.

Vorbind despre Mângâietorul, Hristos spune: „El nu va vorbi de la El”; „EEl Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vi le va vesti.” Cât de puțin a fost predicat Hristos! Lucrătorii au prezentat teorii, o mulțime de teorii, dar prea puțin L-au prezentat pe Hristos și iubirea Lui. Așa cum Mântuitorul a venit să Îl proslăvească pe Tatăl prin demonstrarea iubirii Lui, tot așa Duhul a venit ca să Îl proslăvească pe Isus, prin faptul că descoperă lumii bogățiile iubirii și harului Său. Dacă Duhul Sfânt rămâne în noi, lucrarea noastră va mărturisi despre acest fapt – Îl vom înălța pe Isus. Nimeni nu poate să își permită să tacă acum; povara lucrării este de a-L prezenta lumii pe Hristos. Toți cei care se încumetă să aibă propria lor cale, care nu se unesc cu îngerii care sunt trimiși din cer cu o solie ce va umple tot pământul cu slava Lui, vor fi lăsați pe dinafară. Lucrarea va înainta spre victorie fără ei și ei nu vor lua parte la triumful ei.

Doamna E. G. White [765]