Manuscrisul 9, 1890
Battle Creek, Michigan,
luni, 3 februarie 1890

RĂSPUNSUL FAȚĂ DE LUMINA NOUĂ

REMARCI FĂCUTE LA ȘCOALA BIBLICĂ

Fraților, eu lucrez foarte serios zi și noapte. Mintea mea este la lucru. Lucruri descoperite în timpurile trecute, de-a lungul întregului meu drum, îmi revin mereu în minte. Simt o asemenea povară, care mă apasă și mă îndeamnă stăruitor, încât nu pot să tac. Am vorbit, am îndemnat, am prezentat lucrurile înaintea voastră, v-am rugat și v-am implorat, ne-am rugat și ne-am luptat cu toată puterea ființei noastre, până când după aceea – după ce s-a dus ocazia – am simțit că întreaga ființă îmi era atât de slăbită, încât părea că mi se oprește respirația și că viața mi se putea încheia în orice oră. Și totuși, într-o altă ocazie sunt îndemnată stăruitor în favoarea poporului. De ce nu puteți să faceți și voi ceva? De fiecare dată când poporul nostru se adună, ei vin, ascultă și pleacă așa cum au venit. Ei au o lumină mică, dar nu umblă în ea. Ei nu-și ocupă poziția de partea Domnului. Voi nu puteți vedea că ei au deschis cărările inimii pe unde Duhul lui Dumnezeu, cu puterea Sa iluminatoare, poate intra în inimă și în suflet, așa încât acestea să răspundă.

Dacă Dumnezeu lucrează cu mine în această direcție, de ce nu există un răspuns mai decis din partea fraților, ca și ei să aibă grijă de lucrare? Trebuie ca povara să apese tot timpul asupra mea, iar frații și surorile mele să stea ca și cum așa trebuie să fie, ca și cum ei nu ar avea nicio lucrare de făcut în această privință? Fraților, trebuie să știm dacă ne vom ține de ceea ce avem privilegiul să ne ținem, în Isus Hristos. [536]

Știu că s-au făcut eforturi – a fost o influență contrară – pentru a respinge lumina înapoi; lumina pe care Domnul a făcut-o să vină aici peste noi, cu privire la neprihănirea lui Hristos; dar dacă Domnul a vorbit prin mine vreodată, lumina aceasta este adevărul, fraților. Este adevărul pe care fie îl veți primi fiecare dintre voi, fie sufletul vă va fi lăsat în întuneric, la fel de sterp ca munții din Ghilboa – fără rouă sau ploaie.

Se va pune întrebarea: „Noi primim mântuirea pe baza unor condiții?” Niciodată nu venim la Hristos pe baza unor condiții. Iar după ce venim la Hristos, care este condiția? Condiția este ca, prin credință vie, să ne sprijinim cu totul și pe deplin pe meritele sângelui unui Mântuitor răstignit și înviat. Când facem așa, atunci lucrăm faptele neprihănirii. Dar când Dumnezeu cheamă păcătosul din lume, invitându-l, nu-i pune nicio condiție; el este atras de invitația lui Hristos și nu există vreo condiție de felul: „Trebuie să răspunzi ca să poți veni la Dumnezeu.” Păcătosul vine, și după ce vine și-L vede pe Hristos înălțat pe crucea de la Calvar, cu care Dumnezeu îi impresionează mintea, el surprinde o dragoste dincolo de orice și-a imaginat că ar putea să vadă. Și ce se întâmplă apoi? Pe măsură ce privește această dragoste, își dă seama că este un păcătos. Ei bine, atunci ce este păcatul? Dintr-o dată ajunge să înțeleagă. Nu este nicio altă definiție dată în această lume, decât că păcatul este călcarea legii; prin urmare el află ce este păcatul. Aici apare pocăința față de Dumnezeu. Și mai ce? Credința față de Domnul și Mântuitorul Isus Hristos, Cel care poate rosti iertare în dreptul păcătosului.

Hristos atrage pe oricine nu a trecut granița. Îl atrage astăzi la El. Oricât de păcătos ar fi, îl atrage. [537] Dacă păcătosul își poate așeza brațul pe crucea de pe Calvar, atunci nu mai este condamnare pentru păcat? Pentru ce este el acolo? Pentru că legea a fost călcată; el începe să vadă că este un păcătos; iar Hristos a murit pentru că legea a fost călcată. Atunci el începe să privească neprihănirea lui Hristos ca singurul mijloc prin care poate fi curățat de păcatele și de fărădelegile sale.

E nevoie să avem o înțelegere inteligentă a acestui lucru. E nevoie să ne prindem de neprihănirea lui Isus Hristos printr-o credință vie și să înțelegem că noi nu avem nicio neprihănire. Noi putem să lucrăm cât de bine putem, dar nu putem produce nicio virtute de la noi înșine; doar neprihănirea lui Isus Hristos poate face aceasta. Pe măsură ce suntem îmbrăcați cu neprihănirea lui Isus Hristos, ne este împărtășită o putere și o tărie care ne fac să nu mai vrem să păcătuim; nu putem să o mai facem, dacă avem neprihănirea lui Hristos și dacă Hristos lucrează cu noi și prin noi. Putem să mai facem greșeli, putem să mai comitem erori, dar vom urî aceste păcate – păcatele care au cauzat suferințele Fiului lui Dumnezeu pentru noi, întrucât eram călcători ai legii lui Dumnezeu.

Vreau să vă spun, fraților, că este o ușă deschisă și niciun om nu o poate închide înaintea voastră – fie că sunt cei din poziții înalte sau din poziții joase, ei nu o pot închide. Dar voi puteți. Voi puteți închide ușa inimii voastre, pentru ca lumina pe care Dumnezeu a trimis-o pentru voi în ultimul an și jumătate – sau aproape – să nu aibă influență și efect în viața voastră, nici să nu fie adusă în experiența voastră religioasă. Pentru aceasta a trimis Dumnezeu pe solii Săi.

Când Ioan a ieșit să-și proclame solia, Dumnezeu i-a dat o lucrare de făcut. El trebuia să facă acea lucrare și să trezească atenția poporului. El trebuia să [538] strige tare, să-și înalțe glasul ca o trâmbiță în pustie, așa cum se spune în Isaia: „Strigă în gura mare nu te opri, înalță-ți glasul ca o trâmbiță, și arată poporului Meu fărădelegile lui, și casei lui Iacov păcatele ei” (Isaia 58:1). Hristos nu intrase încă în scenă ca slujitor. Dar după ce lucrarea lui Hristos a început, Ioan era cel care pregătise calea pentru slujirea lui Hristos, ca mințile oamenilor să fie mișcate, ca inimile lor împietrite, principiile, obiceiurile și practicile să le poată fi tulburate. El a condamnat umblarea lor, a condamnat practicile lor, numindu-i o generație de năpârci. Apoi a intervenit Hristos cu balsamul vindecător, cu o solie care, dacă inima era zdrobită, putea fi ca sămânța care cade în pământul pregătit.

Ucenicii lui Ioan au ajuns să fie geloși pe Hristos și au zis: „Acest om, Hristos, botează, și toți oamenii merg după El.” Și au încercat cu aceasta să-i stârnească gelozia. Ioan le-a spus: „Vine după mine Unul care este înaintea mea, căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg încălțămintea” (vezi Ioan 3:26; 1:27). Aici era însăși lucrarea care trebuia făcută. Credeți că Ioan nu avea simțăminte omenești? Bineînțeles că avea! Dar simțămintele omenești nu trebuiau să aibă putere asupra lui cu acea ocazie. Nu! Când L-a văzut pe Hristos în mulțime, el a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). El a îndreptat atenția poporului spre Hristos, iar doi dintre ucenici L-au urmat imediat.

Dumnezeu are lucrători. Ei duc lucrarea până la un punct și nu o pot duce mai departe. Dumnezeu nu vrea ca ei să ducă această lucrare mai departe, pentru că este la fel de firesc ca șablonul uman să fie pus asupra omului, după cum este natural să respiri. Apoi, Dumnezeu cheamă un alt lucrător să intervină pentru ca lucrarea să avanseze. Acela care a lucrat până atunci, se simte îngrădit. El nu poate vedea că direcția în care a lucrat nu poate fi [539] urmată până la încheierea timpului. În lucrare trebuie turnate mai multă lumină și putere decât până acum. Vor veni lucrători care vor duce lucrarea înainte și în sus. Aceasta va strica șablonul cel vechi, care ar fi o pagubă pentru ei și ar bloca înaintarea și experiența lor. Dar acest șablon trebuie înlăturat. Șablonul omenesc, particularitățile omului, sunt imprimate în lucrare și acel om ajunge să fie zeificat de toți cei care primesc lucrarea lui. Atunci intervine un alt element care înlătură tiparul vechi. Lucrarea trebuie dusă înainte și în sus, iar clădirea ei înaintează. Astfel a lucrat Dumnezeu cu lucrătorii Săi. El Și-a îngropat lucrătorii, dar lucrarea totuși progresează.

Când am stat cu mâna soțului meu muribund în mâna mea, am știut că Dumnezeu este la lucru. În timp ce stăteam pe pat lângă el, el fiind cuprins de febră, mi-a fost prezentat ceva ca un lanț clar de lumină: „Lucrătorii sunt îngropați, dar lucrarea va înainta. Eu am lucrători care se vor ocupa de lucrare. Nu te teme, nu te descuraja; lucrarea va înainta.”

Acolo am înțeles că aveam de purtat o lucrare și o povară mai mare decât cea pe care am purtat-o până atunci. Acolo am promis Domnului că voi sta la postul datoriei mele și am încercat să o fac. Fac, pe cât posibil, lucrarea pe care Domnul mi-o dă să o fac, cu înțelegerea că Domnul are să aducă în lucrare un element pe care nu l-am avut până acum.

Tinerii noștri privesc la cei mai în vârstă care stau rigizi ca niște bețe și nu vor să se miște ca să accepte vreo lumină nouă care este adusă; ei râd și ridiculizează ceea ce spun oamenii aceștia, socotind că ceea ce fac este lipsit de importanță. Vă întreb: Cine poartă povara acestor râsete și a acestui dispreț? [540] Cine o poartă? Aceia care s-au interpus între lumina pe care a dat-o Dumnezeu, ca să nu ajungă la poporul care ar trebui să o aibă. Eu știu despre ce vorbesc. Aceste lucruri nu mi-au fost descoperite în ultimii patruzeci de ani, iar eu nu am idee despre ele.

Acum fraților, vă spun, pregătiți calea Împăratului, de dragul sufletelor voastre. Dacă v-ați așezat între popor și lumină, dați-vă la o parte din drum; dacă nu, Dumnezeu vă va da la o parte. Eu vă spun că Dumnezeu cheamă oameni să vină în ajutorul Domnului, să-L ajute pe Domnul împotriva celor tari. Ei nu trebuie să tragă înapoi, nu trebuie să își pună greutatea împotriva carului pentru a-l trage înapoi, ci ei trebuie să-l împingă cu toată puterea și energia pe care le-a dat-o Domnul.

Acum este exact ca în vremea iudeilor. Când vine o solie, toată puterea liderilor este folosită împotriva ei, ca să nu aibă acces la popor. Fraților, mergeți la Dumnezeu pentru voi înșivă și rugați pe Domnul, pe genunchi. Nu putem îngădui ca oamenii să plece de aici, din centrul și inima lucrării, cu impresii false. Eu nu pot îngădui ca ei să plece de aici cu un nor care să le acopere mințile. Dacă Domnul ne trimite lumină, lăsați-o să vină și niciun om să nu închidă ușa, nici să nu încerce să o închidă. Nu o închideți voi înșivă. Deschideți ușa inimii și lăsați ca razele strălucitoare de lumină să vă lumineze inimile și mințile. Vă rog, lăsați Soarele neprihănirii să intre.

Dacă este lucrarea mea și dacă Domnul vrea să stau și să mă opun acestor lucruri până la sfârșit, atunci o voi face. Dar cât timp va mai trece până să vă decideți să primiți Mărturia mea? Cât timp nu va avea ea nicio greutate înaintea voastră? Cât timp va mai trece până să acceptați cuvântul care a fost de la început în mijlocul nostru? [541] Cât timp veți respinge ori vă veți întoarce de la Mărturie către propriile simțăminte, către propriile idei și propriile impulsuri? Eu am stat aici și am luptat pentru fiecare palmă de teren, ca să putem avea solia pe care o are poporul, ca să pot lucra împreună cu Dumnezeu. Aș vrea să știu cum de îngăduie Dumnezeu ca poporul Său să nege și să blocheze drumul, pentru ca lumina pe care a trimis-o poporului Său să nu poată ajunge la ei. Cât timp se vor mai atinge de aceasta? Pentru cât timp harul lui Dumnezeu va fi veni în zadar asupra poporului Său? Vă rog, de dragul lui Hristos, eliberați calea Împăratului și nu vă jucați cu Duhul lui Dumnezeu.

Am călătorit în diferite locuri unde s-au ținut adunări, ca să pot sta alături de solii lui Dumnezeu, despre care știam că sunt solii Lui, despre care știam că au o solie pentru poporul Său. Eu mi-am rostit solia împreună cu a lor, în deplină armonie cu solia pe care ei o purtau.

Și, ce am văzut? Am văzut că solia era însoțită de putere. Am lucrat în orice împrejurare – iar unii știu că am lucrat din greu. Cred că la Chicago am lucrat o săptămână întreagă, de dimineața devreme și până seara târziu, dorind ca frații noștri să prindă aceste idei în mințile lor. Diavolul a lucrat timp de un an de zile pentru a înăbuși aceste idei – pe toate. Și trebuie să depui mult efort ca să le schimbi vechile idei. Ei cred că trebuie să se încreadă în propria lor neprihănire, în propriile lor fapte, și continuă să privească la ei înșiși fără să-și însușească neprihănirea lui Hristos, fără să o aducă în viața și în caracterul lor. Am lucrat acolo timp de o săptămână. După o săptămână, inimile au fost zdrobite și puterea lui Dumnezeu, ca un val de entuziasm, s-a rostogolit peste comunitate. Vă spun că a venit pentru ca oamenii să fie eliberați, ca ei să fie îndreptați spre Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. [542]

Și la South Lancaster mișcările ample ale Duhului lui Dumnezeu au fost prezente. Unii dintre cei care au fost la acele adunări sunt aici de față. Dumnezeu Și-a descoperit slava și fiecare student de la colegiu a fost adus în pragul mărturisirii și s-a văzut lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Așa se întâmpla în fiecare loc. Oriunde mergeam, vedeam lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

Voi credeți că, asemenea celor zece leproși, voi tăcea și nu-mi voi înălța glasul să cânt neprihănirea lui Dumnezeu, să-L laud și să-L slăvesc pe El? Eu încerc să vă prezint, ca să vedeți dovezile pe care le-am văzut eu, dar cuvintele parcă sunt luate de vânt. Cât timp va mai fi astfel? Cât timp vor mai sta împotriva lui Dumnezeu cei din inima lucrării? Cât timp îi vor mai susține oamenii pentru a face această lucrare? Dați-vă la o parte din drum, fraților. Luați mâna de pe chivotul lui Dumnezeu și lăsați Duhul lui Dumnezeu să vină și să lucreze cu putere mare. Eu simt că trebuie să stau la postul datoriei mele. S-ar putea să cad cum a căzut și soțul meu, dar trebuie să fac o lucrare pentru Dumnezeu. Trebuie să fac o lucrare pentru eternitate.

Care este mărturia dată aici? Cine sunt oamenii care vor veni să vă dea ceva, revărsând lumină nouă și ridicându-vă la un standard mai înalt? Dacă puteți să mi-i arătați, dacă puteți să-mi arătați că lucrarea avansează, vom spune „amin”; dar nu putem vedea așa ceva. Vrem să vedem că Dumnezeu Își pune amprenta pe lucrare. Vrem să vedem oameni cu acreditare cerească, care să ducă lucrarea la desăvârșire, chiar în ultimele zile. Dumnezeu vrea să dea fiecărui om de aici o șansă, dacă vrea să o accepte.

Fraților, vă rog fierbinte, de dragul lui Hristos, să fim rezonabili. Lăsați ca Duhul lui Dumnezeu să aibă influență asupra inimilor voastre. Simt un [543] interes profund pentru fiecare suflet de aici. De ce? Pentru că privesc la Calvar și văd valoarea prețului care a fost plătit pentru fiecare suflet; de aceea, nu vreau ca vreun suflet să-și închidă ușa inimii față de Dumnezeu. Vă rog fierbinte, fraților și surorilor, să vă apropiați de Dumnezeu, să vă prindeți de puterea Lui și să nu vă privați singuri tocmai de binecuvântările pe care vrea să vi le dea Domnul. [544]