Review and Herald, 20 martie 1894

HRISTOS, CENTRUL SOLIEI

Solia îngerului al treilea ne cheamă să prezentăm Sabatului poruncii a patra, iar acest adevăr trebuie adus înaintea lumii, dar marele Centru de atracție, Isus Hristos, nu trebuie lăsat în afara soliei îngerului al treilea. Mulți oameni care au fost angajați în lucrarea pentru acest timp L-au pus pe Hristos pe plan secundar, iar teoriile și argumentele au avut primul loc. Slava lui Dumnezeu, care a fost revelată lui Moise cu privire la caracterul divin, nu a fost pusă în evidență. Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face să treacă prin fața ta toată frumusețea Mea.” „Și Domnul a trecut prin fața lui și Domnul a strigat: «Domnul Dumnezeu este îndurător și milostiv, încet la mânie, bogat în bunătate și credincioșie. El Își ține bunătatea până la mii de generații, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește nicidecum pe cel vinovat drept nevinovat.”

A părut că un văl este în fața ochilor multora care au lucrat pentru cauză, astfel că, atunci când au prezentat legea, nu L-au văzut pe Isus și nu au proclamat faptul că acolo unde s-a înmulțit păcatul, harul s-a înmulțit și mai mult. Crucea de pe Calvar este locul unde mila și adevărul se întâlnesc, neprihănirea si pacea se sărută. Păcătosul trebuie să privească tot timpul spre Golgota și, cu credința simplă a unui copilaș, el trebuie să se odihnească în meritele lui Hristos, acceptând neprihănirea Lui și crezând în mila Sa. Lucrătorii pentru cauza adevărului ar trebui să prezinte neprihănirea lui Hristos nu ca pe o lumină nouă, ci ca pe o lumină prețioasă care a fost pentru un timp pierdută din vedere de oameni. Noi trebuie să-L primim pe Hristos ca Mântuitor al nostru personal, și El ne va atribui neprihănirea lui Dumnezeu, în Hristos. Să repetăm și să subliniem adevărul pe care l-a prezentat Ioan: „Și dragostea stă nu în faptul că noi L‑am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne‑a iubit pe noi și L‑a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.”

În dragostea lui Dumnezeu a fost deschisă cea mai minunată vână a adevărului prețios; comorile harului lui Hristos sunt deschise înaintea bisericii și a lumii. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe Singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Ce dragoste este aceasta – ce dragoste minunată, de nepătruns – care să-L facă pe Hristos să moară pentru noi în timp ce noi eram încă păcătoși! Ce pierdere este pentru sufletul care înțelege cerințele serioase ale legii, dar care încă nu reușește să înțeleagă harul lui Hristos care s-a înmulțit și mai mult. Este adevărat că legea lui Dumnezeu descoperă dragostea lui Dumnezeu, atunci când este predicată ca adevăr în Isus; pentru că trebuie stăruit pe larg în fiecare predică asupra darului lui Hristos pentru această lume vinovată. Nu este de mirare că inimile nu s-au topit în fața adevărului, dacă acesta a fost prezentat într-o manieră rece și fără viață. Nu e de mirare că credința s-a îndoit de făgăduințele lui Dumnezeu, dacă predicatorii și lucrătorii nu au reușit să-L prezinte pe Isus în legătura pe care o are cu legea lui Dumnezeu. Cât de des ar fi trebuit ei să-i asigure pe oameni că „El, care nu L‑a cruțat nici pe propriul Său Fiu, ci L‑a dat pentru noi toți, cum nu ne va dărui totul fără plată împreună cu El”?

Satana este hotărât ca oamenii să nu vadă dragostea lui Dumnezeu, care L-a făcut să-L dea pe singurul Său Fiu pentru a salva omenirea pierdută, căci bunătatea lui Dumnezeu este cea care-i aduce pe oameni la pocăință. Ah, cum vom reuși să punem înaintea lumii iubirea profundă, prețioasă a lui Dumnezeu? Nu o putem face altfel decât exclamând: „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu!” Să spunem deci păcătoșilor: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Prezentându-L pe Isus ca Reprezentant al Tatălui, vom fi în măsură să risipim umbra pe care Satana a aruncat-o pe calea noastră ca să nu vedem mila și mărimea iubirii inexprimabile a lui Dumnezeu, așa cum se manifestă în Isus Hristos.

Priviți la crucea de pe Calvar. Aceasta este o dovadă permanentă a iubirii nemărginite, a milei nemăsurate a Tatălui ceresc. Ah, ce bine ar fi ca toți să se pocăiască și să se întoarcă la faptele lor dintâi. Când bisericile vor face acest lucru, Îl vor iubi pe Dumnezeu și pe semenii lor mai presus de ele însele. Efraim nu-l va invidia pe Iuda și Iuda nu se va supăra pe Efraim. Despărțirile vor fi vindecate, sunetele violente ale certei nu vor mai fi auzite între hotarele lui Israel. Prin harul dat în mod gratuit de Dumnezeu, toți vor încerca să răspundă rugăciunii lui Hristos ca ucenicii Săi să fie una, după cum El și Tatăl sunt una. Pacea, iubirea, mila și bunăvoința vor fi principiile trainice ale sufletului. Dragostea lui Hristos va fi subiectul oricărei limbi, și Martorul adevărat nu va mai spune: „Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi.” Poporul lui Dumnezeu va rămâne în Hristos, dragostea lui Isus va fi descoperită și un singur Duh va anima toate inimile, regenerând și reînnoind totul după chipul lui Hristos, modelând toate inimile în asemănare cu inima Lui. Ca ramurile vii ale adevărat Vițe, toți vor fi uniți cu Hristos, Capul viu. Hristos va rămâne în fiecare inimă, călăuzind, mângâind, sfințind și prezentând lumii unitatea urmașilor lui Isus, purtând astfel mărturia că proviziile cerești sunt oferite bisericii rămășiței. În unitatea bisericii lui Hristos se va dovedi că Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său Fiu în lume.

Când poporul lui Dumnezeu devine una în unitatea Duhului, tot fariseismul, toată neprihănirea proprie, care au fost păcatele poporului evreu, vor fi eliminate din toate inimile. Amprenta lui Hristos va fi asupra fiecărui membru individual al trupului Său, iar poporul Său va fi ca burdufurile noi în care El poate turna vinul Său nou, fără ca vinul cel nou să rupă burdufurile. Dumnezeu va face cunoscută taina care a fost ascunsă în toate veacurile. El va face cunoscut care este „bogăția slavei acestei taine între neamuri, anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om cu toată înțelepciunea ca să‑i înfățișăm pe toți oamenii desăvârșiți în Hristos [Isus]. Pentru aceasta mă trudesc și mă lupt după lucrarea Lui, care se manifestă prin mine cu putere.”

Isus a venit să împărtășească sufletului omenesc Duhul Sfânt, prin care dragostea lui Dumnezeu ne este turnată în inimă; dar Lui Îi este imposibil să-i înzestreze cu Duhul Sfânt pe oamenii care sunt fixați în ideile lor, ale căror doctrine sunt toate un șablon de neschimbat, care umblă după tradițiile și poruncile oamenilor, așa cum făceau iudeii din vremea lui Hristos. Ei erau foarte scrupuloși în ce ținea de ritualurile bisericii, foarte riguroși în urmarea formelor lor, dar erau lipsiți de vitalitate și devoțiune religioasă. Ei au fost reprezentați de Hristos prin acele piei uscate care se utilizau sub formă de burdufuri. Evanghelia lui Hristos nu putea fi pusă în inimile lor, căci nu era acolo loc pentru ea. Ei nu puteau fi burdufurile noi în care El să toarne vinul nou. Hristos a fost obligat să caute altundeva burdufuri pentru învățătura Sa de adevăr și viață, nu în rândurile cărturarilor și ale fariseilor. El a trebuit să găsească oameni dispuși să aibă parte de înnoirea inimii. El venise să dea oamenilor inimi noi. El a spus: „Vă voi da o inimă nouă.” Dar cei de atunci și cei de acum care se încred în propria lor neprihănire nu simt nicio nevoie de a avea o inimă nouă. Isus a trecut pe lângă cărturari și farisei, pentru că ei nu au simțit nevoia de un Mântuitor. Ei erau legați de forme și ceremonii. Aceste servicii fuseseră instituite de Hristos; ele fuseseră pline de viață și frumusețe spirituală, dar evreii au pierdut viața spirituală din ceremoniile lor și s-au prins de formele moarte după [1225] ce viața spirituală s-a stins din mijlocul lor. După ce s-au depărtat de cerințele și poruncile lui Dumnezeu, au căutat să suplinească locul a ceea ce au pierdut, înmulțind propriile lor cerințe și având pretenții mult mai riguroase decât a avut Dumnezeu; cu cât au sporit în rigiditate, cu atât au manifestat mai puțin dragostea și Duhul lui Dumnezeu. Hristos a spus oamenilor: „Cărturarii și fariseii stau pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vi le spun ei păziți‑le și faceți‑le, dar după faptele lor să nu faceți! Căci ei zic, dar nu fac. Leagă poveri grele și anevoie de purtat și le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu un deget nu vor să le miște. Toate faptele lor le fac pentru a fi văzuți de oameni: își fac filacterii mai late și își măresc ciucurii de la veșminte, le plac locurile de cinste la ospețe, scaunele dintâi în sinagogi, saluturile prin piețe și așteaptă să li se spună rabbí. […] Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, pentru că voi dați zeciuială din mentă, mărar și chimen, dar lăsați deoparte cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credința! Pe acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute!”

Biserica rămășiței este chemată să treacă printr-o experiență asemănătoare experienței iudeilor. Martorul adevărat, care umblă în mijlocul celor șapte sfeșnice de aur, are un mesaj solemn de transmis poporului Său. El spune: „Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi. Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi! Dacă nu, voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” Dragostea lui Dumnezeu a slăbit în biserică și, ca rezultat, iubirea de sine a început să fie din nou prezentă. Odată cu pierderea dragostei pentru Dumnezeu a venit pierderea dragostei pentru frați. Biserica poate să îndeplinească toate elementele prezente în descrierea dată despre biserica din Efes și totuși să eșueze în evlavia vitală. Despre cei aflați în această situație, Isus a spus: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta și că nu‑i poți suferi pe cei răi, că i‑ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli și nu sunt și i‑ai găsit mincinoși, că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n‑ai obosit. Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi.”

S-a crezut despre religia legalistă că este tocmai religia cea mai bună pentru acest timp. Dar aceasta este o greșeală. Mustrarea lui Hristos adresată fariseilor este aplicabilă celor care au pierdut dragostea dintâi din inimă. O religie rece, legalistă nu poate conduce sufletele la Hristos, pentru că este o religie lipsită de iubire, lipsită de Hristos. Când postul și rugăciunile sunt practicate într-un spirit de îndreptățire de sine, ele sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu. Adunarea solemnă pentru închinare, un ciclu continuu de ceremonii religioase, umilința exterioară, o jertfire impusă – toate vestesc lumii mărturia că împlinitorul acestor lucruri se consideră neprihănit. Aceste lucruri atrag atenția către cel care respectă datoriile riguroase, zicând: „Acest om are dreptul la cer.” Dar totul este o înșelăciune. Faptele nu vor cumpăra intrarea noastră în cer. Singura mare Jertfă care a fost adusă este mai mult decât suficientă pentru toți cei care vor crede. Dragostea lui Hristos îl va însufleți pe credincios cu o viață nouă. Cel care bea apă din izvorul vieții va fi umplut cu vinul cel nou al Împărăției. Credința în Hristos va fi mijlocul prin care motivul și spiritul corect îl vor pune în mișcare pe credincios, iar toată bunătatea și orientarea spre cele cerești se vor vedea în cel care privește spre Isus, Autorul și Desăvârșitorul credinței sale. Priviți la Dumnezeu, nu priviți la oameni. Dumnezeu este Tatăl vostru ceresc, care este dispus să poarte cu răbdare slăbiciunile voastre, să le ierte și să le vindece. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” Privindu-L pe Hristos, veți fi schimbați, până când veți urî fosta voastră mândrie, fosta vanitate și respectul de sine, propria îndreptățire de sine și necredință. Veți arunca aceste păcate deoparte ca pe o povară fără valoare și veți umbla smeriți, cu umilință, cu încredere înaintea lui Dumnezeu. Veți practica dragostea, răbdarea, blândețea, bunătatea, mila și fiecare har care sălășluiește în copilul lui Dumnezeu și veți găsi în cele din urmă un loc printre cei sfinți și curați. [1126]