Review and Herald, 26 august 1890

NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS

Hristos spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Este privilegiul fiecărui suflet să facă din Hristos Mântuitorul său personal. Nu este nevoie să așteptați până când ajungeți buni; nu trebuie să credeți că vreun efort din partea voastră va face ca rugăciunile să vă fie primite și să vă aducă mântuirea. Fiecare bărbat și femeie să se roage lui Dumnezeu, nu omului. Fiecare să vină la Hristos în umilință; vorbiți-I cu buzele voastre. Cererea: „Vrei să te rogi pentru mine?”, a ajuns un mod de a vorbi. Trebuie să vă rugați personal lui Dumnezeu, crezând că El ascultă fiecare cuvânt pe care îl rostiți. Stați cu inima descoperită în fața cercetării Lui, mărturisiți-vă păcatele, cereți-I iertare bizuindu-vă pe meritele ispășirii, apoi contemplați prin credință marele plan de răscumpărare și Mângâietorul vă va aduce aminte de toate lucrurile.

Cu cât studiați mai mult caracterul lui Hristos, cu atât vi se va părea mai atrăgător. El vă va fi atât de apropiat, în strânsă tovărășie cu voi; sentimentele voastre vor tânji după El. Dacă mintea este modelată după cele cu care are cel mai mult de a face, atunci a te gândi la Isus, a vorbi despre El, aceasta vă va face să deveniți ca El în spirit și în caracter. Veți reflecta chipul Său în ceea ce este măreț, curat și spiritual. Veți avea mintea lui Hristos și El vă va trimite în lume ca reprezentanți spirituali ai Săi. El va fi slava voastră. Voi nu vă puteți atașa de lume fără să vă împărtășiți de spiritul ei, fără să fiți vinovați de trădare față de Domnul care v-a cumpărat.

Este privilegiul fiecăruia care caută în mod serios adevărul și neprihănirea să se sprijine pe făgăduințele cele sigure ale lui Dumnezeu. Domnul Isus a dovedit faptul că tezaurele harului divin sunt puse cu totul la dispoziția noastră, ca să putem deveni canale ale luminii. Noi nu putem primi bogățiile harului lui Hristos fără dorința de a le împărtăși și altora. Când avem iubirea lui Hristos în inimă, vom simți că este datoria și privilegiul nostru de a o face cunoscută. Soarele strălucește în ceruri și își revarsă razele strălucitoare pe toate căile și în toate aspectele vieții. El are suficientă lumină pentru mii de lumi ca a noastră. Tot așa este cu Soarele neprihănirii; razele Lui strălucitoare, de vindecare și fericire, sunt mai mult decât suficiente pentru a salva lumea noastră micuță și sunt eficiente pentru a face ca totul să fie în siguranță în fiecare lume care a fost creată. Hristos declară că Tatăl nostru cel din ceruri este mai doritor să dea Duhul Sfânt celor care Îl cer decât sunt părinții pământești să dea daruri bune copiilor lor. Ziua Cincizecimii a oferit o ocazie minunată. Ce mărturie a fost dată odată cu revărsarea Duhului Sfânt, despre abundența harului lui Hristos! De ce oare cei care își afirmă credința în adevărurile atât de înaintate trăiesc atât de mult sub nivelul privilegiilor pe care le au? De ce amestecă eul în tot ceea ce fac? Dacă vor arunca afară eul, Hristos va turna încontinuu în sufletul însetat o porție bună din râul vieții. Cum pot lucrătorii noștri să fie reprezentanți ai lui Hristos, dacă se simt mulțumiți de sine – dacă prin spirit și atitudine spun „sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”? Noi nu trebuie să fim într-o stare de mulțumire de sine, altfel vom fi descriși ca fiind ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi.

După Conferința de la Minneapolis am văzut ca niciodată mai înainte starea bisericii din Laodiceea. Am auzit mustrarea lui Dumnezeu rostită către cei care se simt atât de mulțumiți de ei înșiși, care nu-și cunosc lipsa spirituală. Isus le spune acestora așa cum a spus femeii din Samaria: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce‑ți zice: «Dă‑Mi să beau!», tu însăți I‑ai fi cerut să bei, și El ți‑ar fi dat apă vie.

La fel ca iudeii, mulți și-au închis ochii ca să nu vadă; dar a-ți închide ochii în fața luminii, a umbla separat de Hristos, a nu simți nevoie de nimic este la fel de periculos în zilele noastre, cum a fost când era Isus pe pământ. Mi-au fost arătate multe lucruri pe care le-am prezentat înaintea poporului cu solemnitate și seriozitate, dar cei ale căror inimi s-au împietrit din cauza spiritului de critică, geloziei, bănuielilor rele nu știu că sunt săraci, nenorociți, orbi și goi. Cei care se împotrivesc soliilor pe care le dă Dumnezeu prin roaba Sa umilă se gândesc că sunt în contradicție cu sora White, pentru că ideile ei nu sunt în armonie cu ideile lor. Dar ei nu sunt în contradicție cu sora White, ci cu Domnul, Cel care i-a dat această lucrare.

Cei care își dau seama de nevoia lor de pocăință față de Dumnezeu și de credință în Domnul nostru Isus Hristos se vor pocăi de împotrivirea lor față de Duhul Domnului. Aceștia își vor mărturisi păcatul de a fi refuzat lumina pe care cerul le-a trimis-o cu atâta îndurare și vor părăsi păcatul care a întristat și a insultat Duhul Domnului. Aceștia își vor umili eul și vor accepta puterea și harul lui Hristos, recunoscând soliile de avertizare, de mustrare și de încurajare. Atunci credința lor în lucrarea lui Dumnezeu se va da pe față și ei se vor sprijini pe jertfa ispășitoare. Ei își vor însuși personal harul abundent al lui Hristos și neprihănirea Lui, iar El va deveni pentru ei un Mântuitor prezent; pentru că își vor da seama că au nevoie de El și cu deplină încredere se vor odihni în El. Vor bea apa vieții din izvorul cel divin, care nu seacă. Într-o experiență nouă și binecuvântată, se vor încredința pe ei înșiși lui Hristos și vor deveni părtași ai naturii divine. Umanul și divinul vor coopera în fiecare zi, iar inima se va revărsa în mulțumire și laudă către Hristos. Inspirația cerească își va avea partea ei în experiența creștină și noi vom crește până la statura de om mare, de bărbați și femei maturi în Isus Hristos.

Creșterea în cunoașterea caracterului lui Hristos este cea care sfințește sufletul. A discerne și aprecia minunata lucrare de ispășire îl transformă pe cel care contemplă planul de mântuire. Privindu-L pe Hristos, suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. A privi la Isus devine un proces de înnobilare, de curățare a creștinului adevărat. El vede Modelul și crește după asemănarea Lui și apoi cât de ușor sunt puse la punct disensiunile, competițiile și cearta. Desăvârșirea caracterului lui Hristos este inspirația creștinului. Când Îl vedem așa cum este, se trezește dorința de a fi ca El și aceasta îl înalță pe om; fiindcă „oricine are nădejdea aceasta în El se curățește, după cum El este curat”.

Sunt întristată când mă gândesc că de ani buni încoace are loc o coborâre progresivă a standardului. Mi s-a arătat că foarte puțini își dau seama de prezența continuă a Veghetorului divin care declară: „Știu faptele tale.” Prin îngăduirea păcatului, mulți au pierdut favoarea lui Dumnezeu, L-au reprezentat greșit pe Isus, au uitat de prezența Lui, au uitat că trăiesc în fața ochilor Lui, și astfel au adăugat rău peste rău. Toți aceștia sunt fecioare neînțelepte. Ei nu mai au nicio consolare. Puterea lui Hristos este cea care oferă mângâierea, nădejdea, cununa de bucurie fiecărui urmaș al lui Hristos în lupta sa și în strădaniile sale în viață. Cine Îl urmează cu adevărat pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii poate exclama pe măsură ce înaintează: „Ceea ce câștigă biruința asupra lumii, este credința noastră.”

Ce fel de credință este cea care biruie lumea? Este credința care face din Hristos Mântuitorul vostru personal – acea credință care, recunoscând neputința voastră, completa voastră [695] incapacitate de a vă salva singuri se prinde de Ajutorul care este puternic pentru a mântui, ca fiind unica sa speranță. Este credința care nu se descurajează, care aude glasul lui Hristos cum spune: „Aveți curaj, Eu am biruit lumea și puterea Mea divină v-o dau vouă.” Este credința care Îl aude cum zice: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”

Motivul pentru care bisericile sunt slăbite, bolnave și pe moarte este acela că dușmanul a adus influențe de o natură descurajatoare care să apese asupra sufletelor tremurânde. El a căutat să-L ascundă pe Isus din fața ochilor lor, ca Mângâietor care mustră, avertizează și îi povățuiește: „Aceasta este calea, umblați pe ea.” Hristos are toată puterea în cer și pe pământ și El poate să-l întărească pe cel șovăielnic și să-l facă drept pe cel care greșește. El poate insufla încredere, speranță în Dumnezeu. Iar încrederea în Dumnezeu întotdeauna produce încredere între oameni.

Fiecare suflet trebuie să înțeleagă că Hristos este Mântuitorul său personal. Atunci iubirea, zelul și statornicia se vor manifesta în viața creștină. Oricât de clar și de convingător ar fi adevărul, el nu va reuși să sfințească sufletul, nu va reuși să-l întărească și să-l fortifice în luptele sale, decât dacă sufletul este adus în continuu contact cu viața. Satana și-a realizat marele succes prin faptul că s-a interpus între suflet și Mântuitorul.

Hristos nu trebuie să fie niciodată în afara gândurilor. Îngerii au spus despre El: „Și‑I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate.” Isus, scump Mântuitor! Asigurare, ajutor, siguranță și pace – toate sunt în El. El este Cel care risipește toate îndoielile noastre, este garanția tuturor speranțelor noastre. Cât de prețios este gândul că putem deveni cu adevărat părtași ai naturii divine, prin care putem birui așa cum a biruit Hristos! Isus este împlinirea tuturor așteptărilor noastre. El este melodia cântecelor noastre, umbra unei stânci într-un ținut uscat. El este apă vie pentru sufletul însetat. Este adăpostul nostru în furtună. Este neprihănirea noastră, sfințirea noastră, răscumpărarea noastră. Când Hristos este Mântuitorul nostru personal, atunci vestim laudele Celui care ne-a scos din întuneric la lumina Lui minunată.

Marea lipsă spirituală nu este din cauză că Hristos nu ar fi făcut tot ce se putea face pentru biserică. Tatăl nostru ceresc a revărsat tot cerul într-un singur dar – darul Fiului Său preaiubit. Lucrarea Duhului Sfânt nu este de a tencui cu ipsos, ci de a convinge lumea în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. Isus spune: „Iar Eu, după ce voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți la Mine.” Descoperirea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, murind pentru păcatele oamenilor, atrage inimile prin puterea iubirii infinite și îi convinge pe păcătoși în ce privește păcatul. Hristos a murit pentru că legea a fost călcată, pentru ca omul vinovat să poată fi scăpat de pedeapsa vinei sale enorme. Dar istoria a dovedit că este mai ușor să distrugi lumea decât să o reformezi; căci oamenii L-au răstignit pe Domnul slavei, Cel care a venit să unească pământul cu cerul și pe om cu Dumnezeu. [696]