Review and Herald, 4 aprilie 1893

APEL CĂTRE BISERICĂ

Hristos, Martorul adevărat, i Se adresează bisericii din Efes spunând: „Dar am ceva împotriva ta: și anume că ți‑ai părăsit dragostea dintâi. Adu‑ți deci aminte de unde ai căzut, pocăiește‑te și întoarce‑te la faptele tale dintâi! Dacă nu, voi veni la tine și‑ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești.” Ce efect au avut aceste cuvinte asupra bisericii? A înțeles poporul care mărturisește a fi al lui Dumnezeu, importanța cuvintelor „voi veni la tine [când ești liniștit, lipsit de griji, plin de neglijență spirituală] și-ți voi lua sfeșnicul din locul lui, dacă nu te pocăiești”? Când nu mai vin avertismentele la poporul lui Dumnezeu, când mustrările blânde ale Duhului lui Dumnezeu nu se mai aud, când candela iluminării cerești nu mai strălucește pe calea lor, ei sunt lăsați să-și aprindă propria lor flacără și să umble în scânteile făcute de vreascurile lor.

Multe dintre predicile rostite sunt fără Hristos, ca jertfele lui Cain, iar îngerii cerești privesc cu uimire și durere la jertfele lipsite de valoare și mânjite cu eu. Dacă oamenii ar înțelege modul în care sunt privite lucrările lor de către cer, s-ar smeri înaintea lui Dumnezeu. Mulți lucrători s-au educat pentru polemică și critică, dar au ei exemplul lui Hristos în tratarea sufletelor în acest fel? Nu, iar dacă această categorie de lucrători nu-și umilește inima înaintea lui Dumnezeu, ei nu pot sta cu Hristos pe tronul Lui. Numai cei care au spiritul unui copil vor intra în împărăția cerurilor. Dacă Hristos ar veni în lumea noastră așa cum a venit prima dată, mulți dintre cei care își imaginează că sunt copii ai lui Dumnezeu, L-ar critica. Cei care cred că sunt oameni ageri și inteligenți, care sunt înțelepți în proprii lor ochi, au nevoie să-L cunoască pe Isus și pe El răstignit. Ei au nevoie să înțeleagă puterea harului Lui. Întreaga noastră speranță este întemeiată și susținută de Hristos, așa că, atunci când lucrătorii noștri vor cădea pe Stâncă și vor fi zdrobiți, vor spune: „Mai mult din Hristos și mai puține teorii.”

Ah, cât de puțini cunosc ziua cercetării lor! Cât de puțini, chiar și printre cei care pretind a crede în adevărul prezent, înțeleg semnele timpului sau ce trebuie să experimenteze înaintea sfârșitului. Noi suntem azi în timpul îndurării divine. Dar cât timp vor continua îngerii lui Dumnezeu să țină vânturile ca să nu sufle? Suntem convinși că în poporul lui Dumnezeu există orbire a minții și împietrire a inimii, deși Dumnezeu a manifestat milă inexprimabilă față de noi. Cât de puțini sunt slujitorii cu adevărat umili, temători și devotați lui Dumnezeu în cauza lui Hristos, ale căror inimi sunt pline de recunoștință și mulțumire pentru că sunt chemați să își facă partea în lucrarea lui Dumnezeu, fiind conlucrători cu Isus Hristos, părtași cu Hristos la suferințele Lui! Cât de puțini sunt cei care pot spune din inimă: „Căci necazurile noastre ușoare de o clipă lucrează pentru noi, peste măsură și peste așteptări, o greutate veșnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la ce se vede, ci la ce nu se vede, căci ce se vede este trecător, pe când ce nu se vede este veșnic.”

Astăzi sunt puțini cei care Îi slujesc lui Dumnezeu din toată inima. Cei mai mulți dintre cei care alcătuiesc adunările noastre, sunt morți spiritual în greșeli și păcate. Ei vin și pleacă exact ca ușa în balamalele sale. Ani de zile au ascultat cu mulțumire de sine cele mai solemne și mai mișcătoare adevăruri, dar nu le-au practicat. Ei sunt tot mai puțin și mai puțin sensibili față de bogăția și valoarea adevărului, deoarece au neglijat practicarea acelor lucruri care sunt plăcute în ochii lui Dumnezeu. Mărturiile mișcătoare de mustrare și de avertizare nu îi trezesc. Melodiile cele mai dulci care vin de la Dumnezeu prin buze omenești – îndreptățirea prin credință și neprihănirea lui Hristos – nu produc în ei un răspuns de iubire și recunoștință. Deși Negustorul ceresc a pus înaintea lor cele mai bogate comori ale credinței și dragostei, deși vocea Lui îi invită să cumpere de la El „aur curățat în foc” și „haine albe” ca să fie îmbrăcați și „alifie pentru ochi” ca să vadă, ei își împietresc inimile față de El și nu dau la schimb starea lor de căldicel pentru dragoste și zel. În schimb, își încrucișează mâinile în mulțumire de sine, fac o mărturisire, dar tăgăduiesc puterea adevăratei evlavii. Dacă vor continua în această stare, Dumnezeu îi va respinge cu aversiune. A aduce laudă lumii și lui Dumnezeu în același timp, nu este în niciun caz acceptabil de Dumnezeu. Treziți-vă, treziți-vă înainte de a fi prea târziu pentru totdeauna.

Frați și surori care ați susținut mult timp că credeți adevărul, aș vrea să vă întreb: Au fost practicile voastre în armonie cu lumina, cu privilegiile voastre, cu oportunitățile acordate de cer? Aceasta este o întrebare serioasă. De ce este atât de puțină credință, atât de puțină putere spirituală? De ce există atât de puțini care poartă jugul și povara lui Hristos? De ce trebuie să fie împinși oamenii să-și preia lucrarea pentru Stăpân? De ce sunt atât de puțini cei care pot dezvălui tainele răscumpărării? De ce nu strălucește neprihănirea atribuită a lui Hristos prin urmașii Lui declarați, ca o lumină pentru lume?

Poporul lui Dumnezeu este numit „lumina lumii. O cetate așezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă”. „Lucruri pline de slavă au fost spuse despre tine, cetate a lui Dumnezeu!” „Dumnezeu este în mijlocul ei: ea nu se clatină […].” Soarele neprihănirii a răsărit asupra bisericii și este datoria bisericii să strălucească. Cei care sunt legați cu Hristos, vor crește în har și în cunoașterea lui Isus Hristos până la statura deplină de bărbați și femei. Este privilegiul fiecărui suflet să avanseze. Nimeni nu trebuie să fie leneș în vie. Dacă toți cei care pretind că cred adevărul, ar fi folosit la maxim ocaziile și abilitățile de a învăța tot ceea ce au avut privilegiul să învețe, ar fi devenit puternici în Hristos. Indiferent de ocupația lor, dacă sunt fermieri, mecanici, profesori sau pastori, dacă I s-ar fi consacrat în totalitate lui Dumnezeu, ar fi fost agenți eficienți în lucrarea pentru Stăpânul ceresc. Ei ar fi împlinit porunca apostolului: „Încolo, [fraților,] întăriți‑vă în Domnul și în puterea tăriei Lui! Îmbrăcați‑vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteți rezista împotriva uneltirilor Diavolului! Căci lupta noastră nu este împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, a stăpânirilor, a conducătorilor veacului întunecat de acum, a duhurilor răutății care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea și să rămâneți în picioare după ce veți fi biruit totul!”

Dacă Hristos nu locuiește în suflet, un alt spirit domnește și controlează. Dar Hristos, Mântuitorul prețios, este totul în toate pentru creștin. Fiecare gând sfânt, fiecare dorință curată, fiecare scop divin este de la Cel care este calea, adevărul și viața. Hristos trebuie să trăiască în reprezentanții Lui prin Duhul adevărului. Isus a spus: „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va vesti cele viitoare.” Evenimentele viitorului vor fi văzute clar prin intermediul profeției și vor fi înțelese. „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu și vi le va vesti. Toate câte le are Tatăl sunt ale Mele, de aceea am zis că va lua din ce este al Meu și vi le va vesti.” Hristos trebuie să trăiască în instrumentul omenesc. Pavel spune: „Am fost răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. Și viața pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m‑a iubit și S‑a dat pe Sine pentru mine.” [1055]

Privilegiile și binecuvântările copiilor lui Dumnezeu sunt reprezentate de apostolul în următorul text: „Cărora Dumnezeu a vrut să le descopere care este bogăția slavei acestei taine între neamuri, anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.” Când ne dăm seama că nădejdea slavei noastre este Hristos, că suntem deplini în El, ne vom bucura cu o bucurie de nedescris și plină de slavă. Apostolul spune în continuare că el nu a încetat să se roage: „Și mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înțelepciune și de descoperire în cunoașterea Lui și să vă lumineze ochii inimii ca să înțelegeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția moștenirii Lui glorioase în sfinți și care este față de noi, credincioșii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea marii Lui puteri pe care a desfășurat‑o în Hristos, când L‑a înviat din morți și L‑a pus să stea la dreapta Sa, în locurile cerești.”

Ah, dacă noi, ca popor, am fi valorificat ocaziile de a obține o cunoaștere a cuvântului, de a obține o experiență vie în lucrurile lui Dumnezeu, am fi împlinit cuvântul: „Fiți fără prihană și curați, copii ai lui Dumnezeu fără cusur în mijlocul unei generații ticăloase și stricate, în care străluciți ca niște lumini în lume, ținând cu tărie Cuvântul vieții.” Putem oferi doar ceea ce, mai întâi, am primit. Cei care sunt uniți cu biserica ar trebui să fie agenți vii, lucrători, pentru a împărtăși lumina cu cei care sunt în întuneric. Ei ar trebui să declare adevărul lui Dumnezeu, dezvăluindu-i dragostea și credincioșia. Când oamenii își folosesc puterile după cum dorește Dumnezeu, le cresc talentele, li se extinde capacitatea și au înțelepciune cerească în căutarea salvării celor care sunt pierduți. Dar, în timp ce membrii bisericii sunt apatici și neglijenți față de responsabilitatea pe care Dumnezeu le-a dat-o, cum se pot aștepta să primească comoara cerului pentru a o împărtăși altora? Atunci când creștinii declarați nu simt nicio povară pentru a lumina mințile celor care sunt în întuneric, când eșuează în a folosi harul bogat al lui Hristos și încetează să împărtășească cunoștințele pe care le-au primit, ei devin egoiști, înguști și bigoți, iar capacitatea lor de a primi tot mai multă iluminare cerească scade, în loc să crească. Discernământul lor slăbește, își pierd aprecierea față de bogăția moștenirii cerești și, pentru că ei înșiși nu o apreciază, nu o prezintă altora. Dumnezeu îi va împărtăși lumină și har poporului Său declarat, doar dacă vede că este dornic de a fi conlucrător cu El, căci, atunci, el va face ca toate celelalte interese să fie secundare interesului lucrării și cauzei Lui. Cu astfel de lucrători vor coopera îngerii cerești. Isus spune: „Voi veți primi putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și-Mi veți fi martori […].” Unirea Duhului Sfânt cu mărturia martorului viu este cea care va avertiza lumea. Lucrătorul pentru Dumnezeu este agentul prin care este dată comunicarea cerească, iar Duhul Sfânt dă autoritate divină cuvântului adevărului. [1056]