Scrisoarea 165, 1901
Des Moines, Iowa, 6 noiembrie 1901 (cf. Scrisoarea 134, 1902)

CĂTRE FRAȚII ȘI SURORILE DIN CONFERINȚA IOWA

Dragi frați și surori din Conferința Iowa,

Am dorit să vă scriu câteva rânduri. În Iowa sunt multe locuri care trebuie lucrate. Ca regulă generală, lucrătorii din Conferința Iowa ar trebui să iasă din biserici ca să meargă în câmpuri noi, folosind capacitatea dată de Dumnezeu în scopul căutării și salvării celor pierduți.

În Conferința Iowa sunt multe suflete prețioase care se vor dovedi buni lucrători. Ele au nevoie să fie trezite față de nevoia de a se ocupa de lucrarea Domnului și de a face ceva pentru El. Ar trebui învățate și instruite, ca să poată merge să lucreze pentru alții. Fie ca aceștia să câștige o cunoaștere din experiență a ceea ce înseamnă să caute să-i salveze pe cei care pier în jurul lor.

Dumnezeu a rânduit fiecărui om lucrarea lui. În timp ce mulți oameni din orașele și satele din jurul nostru pier din lipsă de cunoștință, cum poate poporul lui Dumnezeu să continue să doarmă, cu indiferență? Dacă aceia care cunosc adevărul ar înțelege pe deplin primejdia îngrozitoare în care se află semenii lor, ar simți povara de a lucra pentru Stăpânul lor. Dacă ar merge în câmpuri noi, i-ar face și pe alții să se unească cu ei, [1762] prin puterea exemplului.

Orice păcat este egoism. Cel dintâi păcat al lui Satana a fost egoismul. El a căutat să prindă puterea, să-și înalțe eul. Un fel de nebunie l-a făcut să caute să-L dea la o parte pe Dumnezeu. Iar ispita care l-a condus pe Adam la păcat a constat în declarația falsă a lui Satana, cum că era posibil ca el să dobândească ceva mai mult decât cele de care deja se bucura – că ar fi fost posibil ca el să ajungă ca Dumnezeu. În felul acesta, semințele egoismului au fost semănate în inima omenească.

Dumnezeu dorește ca fiecare să înțeleagă caracterul respingător al egoismului și să coopereze cu El pentru păzirea familiei Lui omenești de puterea teribilă și înșelătoare a acestuia. Cel dintâi rezultat al intrării păcatului în lume a fost nașterea principiului egoismului. Intenția evangheliei este ca, prin intermediul lucrării misionare ca remediu, să înfruntăm acest rău al egoismului și să nimicim puterea lui distrugătoare, prin realizarea de acțiuni de binefacere.

Ca remediu pentru consecințele teribile pe care egoismul le-a adus asupra neamului omenesc, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru ei. În acest dar, El S-a dat pe Sine însuși. Ce ar fi putut da mai mult? „Eu și Tatăl Meu una suntem”, a spus Hristos. Prin dăruirea Fiului Său, Dumnezeu a făcut posibil ca omul să fie răscumpărat și restaurat la starea de a fi una cu El. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L‑a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”

Păcatul a stins iubirea pe care Dumnezeu a așezat-o în inima omului. Lucrarea bisericii este de a reaprinde această iubire. Ea trebuie să coopereze cu Dumnezeu smulgând din rădăcină egoismul din inima omenească și așezând [1763] în locul acesteia mărinimia care exista în inima omului în starea lui originară de desăvârșire.

Iubirea este marele principiu care pune în mișcare ființele necăzute. Atunci cu câtă uimire privesc îngerii indiferența acelora care au lumină și cunoștință! Oastea cerească este plină de dorința intensă de a lucra prin intermediul agenților cerești pentru a restaura în om chipul moral al lui Dumnezeu. Ei sunt gata și sunt dornici să facă lucrarea aceasta. Puterea combinată a Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt este oferită ca o garanție pentru recuperarea omului din starea lui căzută. Fiecare atribut, fiecare putere a divinității este pusă la dispoziția celor care se unesc cu Mântuitorul pentru câștigarea oamenilor la Dumnezeu. O, dacă toți ar aprecia adevărul așa cum el este în Isus! O, dacă toți L-ar iubi pe Dumnezeu ca recunoștință pentru iubirea cu care El i-a iubit pe ei!

Frații mei, aș vrea să vă prezint nevoile pe care le au câmpurile nelucrate. În marea Lui îndurare, Domnul a oferit acestor câmpuri lucrători cu talente prețioase. Acum sunt necesare mijloace pentru a duce lucrarea înainte. Prezint problema aceasta în fața bisericilor din Iowa; fie ca Domnul să impresioneze inimile față de nevoile lucrării Lui, pentru ca darurile să curgă în vistieria Lui, pentru acele câmpuri lipsite! Neglijarea față de câmpurile coapte, gata pentru seceriș, este vina noastră.

Dumnezeu cheamă poporul să-I dea Lui mijloacele pe care li le-a lăsat în administrare, pentru ca instituții mari și mici să poată fi înființate spre slava Numelui Său. Dăruind pentru lucrarea Lui, poporul lui Dumnezeu arată în mod practic că-L iubește pe Dumnezeu mai mult decât orice și că-și iubește aproapele ca pe sine însuși. [1764]

Dacă păcătoșii se pocăiesc, iertarea le este oferită prin meritele lui Hristos. Așadar, lucrați plini de interes, încercând să conduceți sufletele la pocăință. Aceasta va fi bucuria voastră veșnică. Toți cei care văd problema aceasta în adevărata ei importanță, vor înțelege mai bine minunatul și gloriosul plan de mântuire. Nu va exista dorința de a crea dispute despre ceea ce înseamnă ca Hristos să fie neprihănirea noastră sau de a încerca explicarea anumitor chestiuni care nu fac mai limpezi condițiile mântuirii. Nu este atât de esențial să înțelegem detaliile exacte în ce privește relația dintre cele două legi. Este mult mai important să știm dacă noi călcăm legea lui Dumnezeu, dacă stăm în ascultare sau neascultare față de sfintele ei precepte.

Neglijența în ce privește principiile care trebuie transpuse în viața practică este o greșeală fatală și are nevoie de o atenție specială. Cel care este mântuit trebuie să-și pună lucrurile în rânduială în propria lui inimă.

Hristos i-a mustrat pe farisei, spunând: „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici, pentru că voi dați zeciuială din mentă, mărar și chimen, dar lăsați deoparte cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila și credința! Pe acestea trebuia să le faceți, și pe acelea să nu le lăsați nefăcute! Călăuze oarbe, care strecurați țânțarul, dar înghițiți cămila!”

Unii din zilele noastre, prin atitudinea față de legea descoperită în Galateni, au scris un capitol trist în experiența vieții lor. Nu repetați trecutul. Nimeni să nu se complacă în teorii speculative sau să atragă atenția asupra lucrurilor care nu țin de lucrarea mare și solemnă de a-și decide propriul destin veșnic. Capitolul douăzeci și trei din Matei descrie starea acelora care sunt [1765] orbi, care nu pot discerne importanța relativă a lucrurilor pe care ar trebui să le înțeleagă.

Din cauză că vederea spirituală a unora dintre cei aflați în poziții de încredere a fost încețoșată, lucrarea cea mare și sacră a lui Dumnezeu a fost neglijată. Dreptatea, îndurarea și iubirea lui Dumnezeu nu au fost manifestate. Prin faptele lor, unii au dovedit că nu sunt motivați de principii corecte. S-a simțit lipsa unei dovezi practice a iubirii față de frații lor. În timp ce erau foarte scrupuloși în privința unor lucruri mărunte, socotind omul călcător de lege numai pentru un cuvânt, nu au avut scrupule atunci când s-au purtat nedrept față de moștenirea Domnului și au comis păcate mari în ochii lui Dumnezeu.

Este foarte aproape timpul când toate aceste lucruri vor fi puse în ordine de o putere de care nimeni nu va putea fugi. Scenele care se vor desfășura în ziua judecății vor pune totul pe adevăratele baze.

Neprihănirea lui Hristos a fost prezentată greșit de unii dintre cei aflați în poziții de răspundere, care, crezând că-I aduc un serviciu lui Dumnezeu, au făcut lucruri care dovedesc că sunt orbi din punct de vedere spiritual. Bărbații au avut un spirit arogant și poruncitor, iar calea lor greșită de acțiune, lipsa lor de principiu Îl vor face pe Domnul să-i acuze așa cum i-a acuzat pe farisei. Vaiurile care au fost pronunțate asupra fariseilor vor fi pronunțate cu siguranță asupra tuturor celor care sunt angajați într-o lucrare similară, în afară de cazul în care se pocăiesc.

Călăuzele spirituale ale căror ochi sunt orbi își violează conștiința și, prin raționamente subtile, fac distincții închipuite și false între vinovăția diferitelor tranzacții. Ei trec ușor peste anumite greșeli foarte mari [1766] și condamnă cu mare asprime alte greșeli, care nu se compară cu enormitatea propriilor lor păcate de a crea principii false și lucra pe baza lor. Dumnezeu cheamă la o schimbare hotărâtă și profundă.

Neprihănirea este cea care înalță o națiune, iar păcatul este cel care aduce ruina acesteia. Toți să studieze Biblia cu inimi umile și pline de căință. Ceea ce este descoperit în Scripturi este pentru voi și pentru copiii voștri. Mâncați cuvântul și digerați-l, căci este pâinea vieții. Dar nu fiți însetați și nu vă agitați să cunoașteți anumite lucruri care nu sunt descoperite. Unii par să nu înțeleagă ceea ce este clar descoperit înaintea lor în Scripturi în legătură cu salvarea lor veșnică, iar, ca urmare, viața lor practică este foarte deficitară. Dacă ei ar fi studiat cuvântul lui Dumnezeu și ar fi ascultat de el, mințile lor nu ar fi așa pline de presupuneri despre lucrurile pe care nu au nevoie să le înțeleagă sau să le știe. Unii par lipsiți de dorința de a înțelege ultimele două capitole din Maleahi.

În orice loc din lume, Dumnezeu lucrează pentru a-i aduce pe oameni la cunoștința lui Hristos și a neprihănirii Lui. El le vorbește prin cuvântul Lui. Biblia este cheia care descuie tainele pe care este esențial ca ființele umane să le cunoască, pentru a ști ce trebuie să facă în scopul câștigării vieții veșnice. Biblia este propriul ei interpret. Razele ei strălucitoare trebuie răspândite în toate părțile lumii, pentru ca păcatul să fie dat pe față. Biblia este o hartă care arată bornele kilometrice ale adevărului. Cei care sunt familiarizați cu harta aceasta vor fi capabili să pășească plini de siguranță pe calea datoriei, oriunde ar fi chemați să meargă.

Poporul lui Dumnezeu ar trebui să exercite credință, trăind religia practică acasă, între vecini, în biserică și în [1767] instituțiile care au fost înființate pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu pe acest pământ. În viața zilnică ar trebui să se vadă o practicare a credinței mult mai autentică. Poporul lui Dumnezeu trebuie să dea pe față atributele lui Hristos – blândețea, generozitatea, amabilitatea pe care El le-a exercitat întotdeauna față de cei săraci, nenorociți și cei aflați în nevoie. „Dar dacă cineva are bogățiile acestei lumi și îl vede pe fratele său în nevoie, dar își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?” Haideți, dar, să nu ne închidem inima, căci cei care fac așa sunt slăbiți și părăsiți de Duhul lui Dumnezeu.

În cazul multora, absența unui spirit asemănător aceluia al lui Hristos este foarte evidentă. Mulți dintre cei care-L urmează pe Hristos nu au mireasma caracterului Său. Prin realizarea de fapte milostive și prin rostirea de cuvinte care vor fi ca merele de aur într-un coșuleț de argint, ei ar trebui să exercite o influență înălțătoare asupra celor cu care au de-a face. Dar prea adesea cuvintele sunt aspre, iar acțiunile, nepotrivite unui creștin. Dumnezeu nu poate aproba astfel de cuvinte și acțiuni, căci ele sunt o ofensă pentru El.

Să observăm răspunsul pe care l-a dat Învățătorul divin acelui învățător al legii care l-a întrebat: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” „Isus i‑a zis: «Ce este scris în Lege? Cum citești în ea?» El a răspuns, zicând: «Să‑L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău și pe aproapele tău ca pe tine însuți.» «Drept ai răspuns», i‑a zis Isus; «fă așa și vei trăi!» Dar el, vrând să se îndreptățească, I‑a zis lui Isus: «Și cine este aproapele meu?»” [1768]

Drept răspuns, Hristos a rostit parabola samariteanului milos. Prin parabola aceasta, El a atras atenția ascultătorilor asupra unui incident real.

„«Un om se cobora din Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari. Aceștia l‑au dezbrăcat, l‑au bătut zdravăn și au plecat, lăsându‑l aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acel drum un preot, care, văzându‑l, a trecut pe partea cealaltă. La fel și un levit care mergea pe acolo, când l‑a văzut, a trecut pe partea cealaltă. Dar un samaritean aflat în călătorie a venit spre el și, văzându‑l, i s‑a făcut milă. S‑a apropiat, i‑a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin. Apoi l‑a pus pe animalul lui de povară, l‑a dus la un han și l‑a îngrijit. A doua zi, când a plecat, a scos doi dinari, i‑a dat hangiului și i‑a zis: ‘Să‑l îngrijești, iar ce vei cheltui în plus îți voi da eu, la întoarcere.’ Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?» «Cel care și‑a făcut milă de el», a răspuns acela. Isus i‑a zis:«Du-te și fă și tu la fel!»”

În parabola aceasta sunt adunate toate principiile conținute în lege. Viața veșnică este subiectul. Când principiile dreptății și ale îndurării sunt violate în vreun fel în cuvânt sau în practică, cei care nu se supun astfel poruncilor rostite de Dumnezeu comit un păcat de o magnitudine mult mai mare decât păcatul comis în Eden, deoarece pentru primii noștri părinți, păcatul era ceva cu totul nou. Cu toții avem în fața ochilor rezultatul călcării de lege a lui Adam. Mâncatul din fructul interzis – un lucru mărunt [1769] după câte se pare – a dus la deschiderea porților pentru un potop de nenorociri care s-au abătut asupra lumii. Toată violența și fărădelegea care există acum în lume se trag din acea primă încălcare a legii.

De îndată ce intră în slujbă, cei care sunt chemați să fie administratori sau manageri în instituțiile noastre trebuie să lase la o parte toate practicile greșite și, cu deplina înțelegere a înaltelor obligații pe care le au, să se consacre în mod solemn lui Dumnezeu, cerându-I să prezideze peste lucrarea sacră pe care le-a dat-o în administrare. Ei ar trebui să dea afară tot egoismul, toată dorința după un câștig lumesc, toată strâmbătatea și înșelăciunea, toată dorința de a se îmbogăți în mod ilegal prin tranzacțiile de afaceri. Niciodată, niciodată nu ar trebui să-și păteze lucrarea cu păcatul avariției sau cu acțiuni frauduloase, corupte, pentru a se îmbogăți în mod necinstit. Dumnezeu nu va binecuvânta nicio acțiune care nu este făcută în acord cu principiile Lui sacre, sfințite.

Fiecare să fie sigur că o metodă lumească și un spirit lumesc nu pot fi sfințite prin simplul fapt că sunt în legătură cu instituțiile lui Dumnezeu. Dacă Hristos ar fi pe pământ în zilele noastre, El ar curăța instituțiile Lui de tot ceea ce nu seamănă cu principiile cele curate ale cerului.

Cei care au avut aceste principii în fața ochilor și totuși au continuat să acționeze contrar lor ar trebui să fie despărțiți de instituții. Cei care, în lucrarea pe care o desfășoară în cadrul instituțiilor care trebuie să ofere lumii o reprezentare a lui Dumnezeu și a lucrurilor cerești, nu dau dovadă de puritate și de un nivel înalt al caracterului ar trebui să muncească în altă parte.

Cei care acum se instruiesc să lucreze pentru Dumnezeu ar trebui să aibă învățători care posedă cele mai înalte talente – învățători care [1770] le vor pune întotdeauna în fața ochilor felul în care Hristos se poartă cu mințile celor care caută adevărul.

Este timpul ca poporul lui Dumnezeu să dea pe față neprihănirea lui Hristos și să arate că ei nu sunt din lumea aceasta, ci din Împărăția cerului. Când cei care sunt în legătură cu slujirea lui Dumnezeu vor fi curați, puri și sfinți, Domnul va da putere și har, prosperitate și succes învățătorilor adevărului, iar atunci suflete vor fi convertite.

Ellen G. White [1771]