15 octombrie 1888

 Interesul general al cauzei

Iubite frate,

La ora două și jumătate dimineața, pe când toți din casă sunt cufundați în somn, încep să-ți scriu aceste rânduri. Mă gândesc la marea biserică din Battle Creek și la interesele importante care sunt concentrate acolo, interese care fac din Battle Creek un câmp misionar în cel mai înalt sens al cuvântului. Vin la sanatoriu oameni din toate părțile lumii, și mulți tineri din diferite state frecventează colegiul. Acest câmp necesită cele mai bune metode de lucru pentru ca cea mai puternică influență religioasă să fie exercitată în mod constant asupra tuturor. Dumnezeu dorește ca bărbații să-și cultive abilitățile ca să poată avea idei largi în ce privește planificarea și realizarea lucrării Sale. Când se face aceasta, puterea salvatoare a harului lui Hristos se va manifesta față de cei ce cred adevărul prezent.

Pe măsură ce lucrarea se dezvoltă, dacă lucrătorii se vor sprijini cu fermitate pe înțelepciunea și pe puterea lui Dumnezeu, mințile lor se vor deschide pentru a ține pasul cu providența care deschide căi. Cei care dețin pietate și abilitate trebuie să fie încurajați să obțină educația necesară, ca să poată să ia parte la marea lucrare de răspândire a luminii adevărului. Atunci se va vedea progresul ultimei mari solii pentru aceste ultime zile.

Dumnezeu are lucrători diferiți, pentru diferite ramuri ale cauzei Sale. Când cei pe care îi cheamă să facă o anumită lucrare, o realizează în măsura în care pot, cu capacitățile pe care El li le-a dat, Domnul, în providența Lui, cheamă și califică și pe alții care să vină și să lucreze împreună cu ei, făcând ca lucrarea să înainteze, pentru ca ei să o ducă [107] mai departe împreună, și să înalțe un standard mai înalt. El nu va îngădui ca lucrarea Sa să se diminueze în tărie și eficiență, dacă cei cărora le-a dat să lucreze își vor face partea cu fidelitate neabătută. Nu trebuie să existe nicio minimalizare între bărbații pe care Dumnezeu i-a acceptat ca lucrători ai Săi.

Această lucrare, mare și solemnă, nu trebuie să fie dusă până la încheierea ei de către câțiva bărbați care au fost aleși să poarte responsabilități când s-a oferit ocazia. Anumite minți nu se dezvoltă odată cu lucrarea, ci îngăduie ca lucrarea să se dezvolte fără ei, iar ei se trezesc că sunt obosiți și epuizați fără să înțeleagă circumstanțele. Apoi, când cei pe care Dumnezeu îi califică să ia parte la lucrare, preiau lucrarea într-un fel diferit de felul în care bărbații cu răspundere au încercat să o facă, cei obosiți să fie foarte atenți ca să nu pună piedici acestor ajutoare care le sunt date sau să îngrădească lucrarea. Întrucât ei nu văd lucrarea în toată complexitatea ei și nu au povara pe care Dumnezeu a pus-o în mod special asupra altora, de ce ar spune ei cum trebuie să fie făcută lucrarea? Cei care nu discern și nu se adaptează cerințelor crescânde ale lucrării, să nu blocheze roțile, împiedecând astfel înaintarea altora.

Cazul lui David este un exemplu. El a făcut pregătiri mari pentru zidirea templului Domnului, însă Domnul i-a spus că nu el va face această lucrare, ci trebuia să o lase în seama fiului său, Solomon. Putea să-i dea sfaturi și sugestii, putea să-l încurajeze pe Solomon, având în vedere experiența sa îndelungată, dar cel tânăr trebuia să facă lucrarea.

Mințile obosite ale tuturor fraților în vârstă [108] nu pot să perceapă mărimea lucrării în toate punctele ei importante și nu sunt înclinate să țină pasul cu căile deschise de providența lui Dumnezeu. De aceea, responsabilitățile lucrării nu trebuie să rămână numai peste ei, pentru că ei nu vor introduce elementele esențiale pentru avansarea ei, și astfel lucrarea va fi întârziată.

Lucrarea în Battle Creek și în statul Michigan este mult rămasă în urmă. De ani de zile există o lipsă din partea comitetului conferinței și din partea lucrătorilor, în ce privește planificarea înțeleaptă și administrarea prevăzătoare a ei. În timp ce președintele Conferinței Generale era dispus să lucreze din greu, nu a văzut nevoia de a-și educa puterile minții și de a se califica pentru a putea să remarce talentele tinerilor și să-i trimită în lucrare, aducând lângă el pe cei ce puteau să-i fie de ajutor. Este bine să vezi și să înțelegi situația și nevoile misiunilor străine, dar fără a le neglija pe acestea, ar trebui înțelese nevoile lucrării chiar de lângă noi. Misiunile din țară nu ar trebui să fie neglijate. O neglijență a avut loc prin aceasta.

Este o tristă neglijență faptul că la Battle Creek nu se folosesc numeroasele avantaje aflate la îndemână pentru a păstra inima lucrării într-o stare sănătoasă. Bătăile viguroase ale inimii de la centru ar trebui să fie simțite în fiecare parte a corpului credincioșilor. Dar dacă inima este bolnăvicioasă și slăbită, ineficiența ei afectează toate ramurile lucrării. O putere de lucru sănătoasă și clară la centrul lucrării este categoric esențială pentru ca adevărul să poată fi dus lumii. Aceasta trebuie să fie transmisă familiilor și comunităților. Pentru aceasta se cere [109] o conducere înțeleaptă în conceperea planului și în educarea altora pentru a participa la lucrare. Persoane talentate trebuie să fie căutate și încurajate să lucreze în diferite locuri după capacitățile date lor de Dumnezeu. Fiecare instrument al lui Dumnezeu, care vine în contact cu cei în vârstă și cu experiență, să fie încurajat de către aceștia să-și găsească locul în lucrare și să fie educat odată cu înaintarea lucrării.

Multe capacități au fost pierdute pentru cauza lui Dumnezeu din cauză că mulți dintre cei aflați în poziții de răspundere au fost atât de înguști în ideile lor, încât nu și-au dat seama de responsabilitățile crescânde. Ei nu și-au lărgit viziunea ca să vadă că lucrarea s-a dezvoltat deja în așa măsură, încât nu mai poate fi purtată de către lucrătorii care sunt angajați acum în ea. Lucrarea i-a depășit. Mult, foarte mult este lăsat nefăcut din ceea ce s-ar fi putut face, pentru că bărbații au ținut lucrurile în mâinile lor mărginite, în loc să împartă lucrarea unui număr mai mare de lucrători, încrezându-se că Dumnezeu îi va ajuta. Ei au încercat să se ocupe singuri de toate ramurile lucrării, temându-se că alții nu vor fi atât de eficienți ca ei. De aceea, voința lor a controlat totul și, datorită anumitor decizii neînțelepte pe care le-au luat din cauza incapacității lor de a înțelege toate nevoile cauzei în diferitele părți ale ei, ca rezultat s-au produs pierderi mari. Lucrării i s-au pus margini, nu planificat, ci pentru că nu a fost văzută nevoia unei ordini de lucruri cu totul diferită, care să facă față nevoilor timpului. Aceasta s-a datorat în mare măsură convingerii fratelui Butler că poziția i-ar da autoritate nelimitată. Asupra lui au fost puse responsabilități mai mari decât ar putea duce o singură persoană și el le-a acceptat. Consecința [110] a fost o stare de demoralizare a lucrurilor cu toate că el a făcut tot ce putea face în aceste circumstanțe. Dar Dumnezeul cel infinit a văzut că era nevoie de altfel de calificări pentru a fi dată o amprentă diferită lucrării. Frații lui s-au temut că alții râvnesc locul fratelui Butler, ceea ce a provocat suspiciuni și a făcut să rămână în umbră cei pe care Dumnezeu i-ar fi folosit, dacă ar fi fost încurajați suficient și ar fi avut ocazia să lucreze. Dumnezeu nu a lucrat așa cum ar fi vrut, din cauza bănuielilor și suspiciunilor, și din cauză că nu a existat destul discernământ și planificare pentru a da fiecăruia ocazia de a face lucrarea pentru care îl pregătește Dumnezeu, într-o manieră inteligentă și inteligibilă. Trebuie să învățăm că atunci când Dumnezeu rânduiește mijloace pentru o anumită lucrare, nu trebuie să neglijăm aceste mijloace, să le dăm la o parte, apoi să ne rugăm și să așteptăm ca El să facă minuni pentru a suplini neglijența noastră. Fiecărui om, Dumnezeu i-a rânduit lucrarea lui, după capacitățile și abilitățile pe care le are. Este nevoie de o planificare înțeleaptă pentru a pune pe fiecare în sfera potrivită din lucrare, ca să poată dobândi experiența ce îl va pregăti să poarte responsabilități mai mari.

În modul de lucru al lui Dumnezeu, atât în cele vremelnice, cât și în cele spirituale, binecuvântarea vine la om prin folosirea mijloacelor. Dacă gospodarul neglijează să cultive pământul, Dumnezeu nu face nicio minune ca să înlocuiască neglijența lui, iar când vine vremea recoltei nu are nimic de cules. Așa cum este în lumea naturală, așa este și în cea spirituală. Dumnezeu onorează întotdeauna folosirea mijloacelor pe care El le-a rânduit pentru realizarea lucrării Lui. Bărbații trebuie să fie pregătiți prin exercițiu pentru orice situație de urgență ce poate să apară. Bărbații au nevoie să se cunoască mai bine și să discearnă [111] punctele slabe din caracterul lor, ca să facă tot posibilul să-și consolideze aceste puncte, pentru că aceasta este datoria lor.

Nimeni nu trebuie să se sprijine cu totul pe mintea altuia ci, ca agenți liberi ai lui Dumnezeu, fiecare să ceară înțelepciune de la El. Când cel care învață depinde în mare măsură de gândirea altcuiva, și nu merge mai departe decât acela, nu vede decât prin ochii acelui om și nu este decât un ecou al lui. Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, va lucra direct prin mintea pe care El a pus-o în om, dacă omul Îi dă ocazia să lucreze și recunoaște lucrarea Lui în dreptul său. Dumnezeu a rânduit ca oamenii să-și folosească mintea și conștiința pentru ei înșiși. El nu a intenționat niciodată ca vreun om să devină umbra altuia, exprimând doar punctele de vedere ale altuia. Dar această greșeală a pătruns printre noi, încât se consideră că unii, puțini la număr, trebuie să fie minte, conștiință și judecată pentru toți lucrătorii lui Dumnezeu. Temelia creștinismului este „Hristos Neprihănirea noastră”. Oamenii sunt responsabili, fiecare personal, față de Dumnezeu și trebuie să acționeze după cum acționează Dumnezeu asupra lor, nu după cum o minte omenească acționează asupra minții lor. Dacă metoda aceasta de influență indirectă este păstrată, sufletele nu pot fi impresionate și conduse de către marele EU SUNT. Pe de altă parte, experiența lor va fi amestecată cu experiența altuia și va fi ținută sub o interdicție morală, care nu permite libertatea de acțiune sau de alegere.

Dumnezeu se poartă cu creaturile Lui  ca și cu niște ființe responsabile. El nu a dat nicio poruncă în urma căreia conducătorii din Battle Creek să rămână ancorați până când, prin vreo putere miraculoasă, biserica va fi dusă [112] în portul pe care l-a pregătit Dumnezeu. Dacă am fi înțelepți și am folosi cu sârguință, cu rugăciune și cu mulțumire mijloacele prin care lumina și binecuvântările pot să vină asupra poporului Său, atunci nicio voce și nicio putere de pe pământ nu va avea autoritate asupra noastră ca să spună: „Nu faceți așa!”

Domnul mi-a prezentat că bărbații aflați în pozițiile cu răspundere stau direct în calea acțiunii lui Dumnezeu asupra poporului Său, deoarece se gândesc că lucrarea trebuie să fie făcută și că binecuvântarea trebuie să vină într-un anume fel pe care l-au trasat ei, și ei nu vor recunoaște ceea ce va veni într-un alt fel. Noi „suntem împreună lucrători cu Dumnezeu”. Copiați căile Domnului Isus. El a fost un caracter desăvârșit.

Fie ca Domnul să te facă să înțelegi această problemă așa cum este. Dumnezeu nu lucrează așa cum planifică oamenii, nici așa cum doresc oamenii, ci „într-un fel misterios, ca să-și împlinească minunile Lui”. De ce să consideri fără valoare căile Domnului, pentru că ele nu coincid cu ideile noastre proprii? Dumnezeu a stabilit canale de lumină, dar nu neapărat prin mintea vreunui om anume sau a unui anumit grup de oameni. Când toți își vor lua locul potrivit pentru ei în lucrarea lui Dumnezeu, și nu vor permite ca alții să-i modeleze după cum voiesc ei, atunci se va fi făcut un mare pas pentru a lăsa lumina să lumineze asupra lumii.

Eforturile făcute aici pentru a fi închisă orice cale pentru lumină și adevăr, ce pare că nu este în acord cu opiniile unora dintre bărbații conducători, sunt foarte neraționale. Sunt infailibili acești bărbați? I-a ales Dumnezeu să fie judecători supremi peste felul în care trebuie să vină lumina la poporul Său? Vă spun că nu.

În timpul conferinței ținute la Battle Creek, când [113] a fost examinată problema legii din Galateni, am fost dusă în mai multe case, unde am auzit remarcile necreștine și criticile exprimate de delegați. Mi-au fost spuse aceste cuvinte: „Ei trebuie să aibă adevărul așa cum este în Isus, căci dacă nu, nu va fi un adevăr salvator pentru ei.” „Fără Mine – spune – Isus nu puteți face nimic.” Când oamenii mărginiți vor înceta să mai stea în drum, ca să pună piedici, Dumnezeu va lucra în mijlocul nostru așa cum nu a mai făcut-o niciodată.

Mi-a fost arătat că trebuie să fie făcute planuri pe scară largă, dar în același timp, lucrarea în fiecare ramură a cauzei să fie unită în mod armonios cu cea din celelalte ramuri, totul formând un întreg perfect. Dar acum, idei și principii egoiste sunt întrețesute cu planurile lucrătorilor, ceea ce face ca lucrarea să fie defectuoasă. Un om care veghează asupra unei anumite ramuri a lucrării, își exagerează responsabilitățile până când în mintea lui ramura sa este superioară oricărei alte ramuri, când în realitate toate au aceeași importanță. Când această idee îngustă și egoistă este primită, toate energiile sale sunt folosite pentru a o imprima în mintea poporului. Aceasta este natura umană și nu este după rânduiala lui Hristos. Exact în măsura în care se practică aceasta, Hristos este îndepărtat și eul este scos în evidență. Când Mântuitorului i se va permite să-Și facă partea în lucrare, nimeni nu va fi absorbit cu totul de o anumită ramură a lucrării, ci cu toții vor avea idei largi și vor acorda importanța cuvenită fiecărei laturi a lucrării.

Iudeii, în zilele lui Hristos, exercitându-și spiritul de înălțare de sine, au introdus reguli rigide și cerințe excesive, și astfel nu i-au dat lui Dumnezeu nicio ocazie să lucreze asupra [114] minților, până când îndurarea și iubirea lui Dumnezeu au fost pierdute cu totul din vedere în lucrarea lor. Din cauza aceasta conducătorii au pus poveri grele peste oameni, poveri de care aceștia se plângeau pe drept și pe care Mântuitorul le-a condamnat. Nu călca pe urmele lor. Dă-i lui Dumnezeu ocazia să facă ceva pentru cei ce Îl iubesc. Nu le impune reguli și regulamente care, dacă vor fi urmate, îi vor lăsa fără harul lui Dumnezeu, așa cum dealurile Ghilboa au rămas fără rouă și fără ploaie. Numeroasele voastre hotărâri trebuie să fie reduse la o treime, și trebuie să fiți foarte atenți la deciziile pe care le adoptați. Câmpul misionar este al nostru și avem multe avantaje care, dacă vor fi îmbunătățite cu înțelepciune, vor permite să fie pregătit un număr mult mai mare de lucrători care să intre în câmp, ca pastori și evangheliști. Dar o viziune strâmtă și îngustimea minții unora au îngrădit lucrarea. Este nevoie de eforturi viguroase în bisericile din fiecare conferință. Trebuie să le fie prezentată o solie plină de viață, care să descrie viu vremurile în care trăim, dar să nu fie prezentată într-un mod insipid și lipsit de viață, ci în demonstrația Duhului lui Dumnezeu și în puterea lui Dumnezeu. Responsabilitățile trebuie să fie împărțite tuturor membrilor bisericii. Trebuie să fie trezit spiritul misionar și să fie stabiliți lucrători înțelepți după cum este nevoie, activi, ce depun eforturi personale pentru ca biserica să fie înălțată la starea în care să nu mai existe moarte spirituală între granițele ei.

Mi s-au mai spus multe alte lucruri în legătură cu alte departamente ale lucrării, lucruri pe care nu le voi scrie de data aceasta. Când mi-am dat seama unde mă aflam, ședeam pe pat, obosită, iar inima îmi era foarte, foarte tristă. M-am ridicat și m-am rugat și am încercat [115] să scriu. Cunoștința frate — ce mi-a fost transmisă atunci, și de atunci încoace în legătură cu poziția ta și cu sentimentele tale, m-au tulburat peste măsură de mult. De asemenea, poziția și ideile întreținute de fratele — vă conduc pe voi amândoi să luați poziții incorecte, în care îmi va fi imposibil să vă stau alături. Dacă vă mențineți aceste poziții, voi fi obligată, nu doar să înțeleg diferit față de voi anumite lucruri, ci să mă împotrivesc ideilor și influenței voastre. Niciodată nu am fost mai conștientă de acest fapt decât acum, în urma experienței pe care am avut-o aici, la această conferință. Nu ezit niciun pic să afirm că în cadrul acestei întâlniri a fost introdus spiritul, nu de a căuta să fie primită lumină, ci de a baricada calea, ca nu cumva vreo rază să pătrundă în inimile și în mințile poporului prin vreun alt canal decât cel pe care voi ați hotărât că este canalul potrivit. [116]