Scrisoarea 38, 1896
Sunnyside, Cooranbong, N. S. W., Australia, 30 mai 1896

CĂTRE S. N. HASKELL

Dragă frate,

Îți scriu câteva rânduri în dimineața aceasta, la lumina lămpii. Înainte să primești scrisoarea aceasta, îl vei fi întâlnit pe profesorul Prescott. L-am fi reținut bucuroși în această țară, dar nu am îndrăznit să o facem, întrucât ar fi adus a egoism. Sperăm că el va face mult bine fraților din Africa de Sud și că va fi primit cordial, cu iubire frățească. El are adevărul în inimă, așa cum îl are și pe buze. Dumnezeu este cu el și va lucra prin el, dacă frații noștri îl vor primi ca pe unul care le duce o solie de la Dumnezeu. Sperăm să nu fie adevărat în dreptul lor ce s-a spus în dreptul oamenilor din Nazaret, că Isus nu a putut face multe minuni din cauza necredinței lor. Nu există nicio virtute în a refuza să primești lumina pe care o trimite Dumnezeu; avem nevoie de fiecare rază de lumină care vine din cer. Ar trebui să apreciem iubirea lui Dumnezeu care trimite lumina și ar trebui să primim lumina cu bucurie.

Mulți au nevoie să învețe că este una să consimți în fața adevărului și alta să primești adevărul ca pe pâinea lui Dumnezeu, din care, dacă mănâncă cineva, va trăi în veac. Zi după zi, noi trebuie să ne hrănim cu pâinea vieții ca să primim susținere spirituală, la fel cum ne împărtășim din hrana trecătoare, ca să ne dea tărie fizică. Care este pâinea vieții? Isus a spus: „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică; și Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, și sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu [1536] și bea sângele Meu rămâne în Mine, și Eu rămân în el.” El nu ne lasă posibilitatea de a-L înțelege greșit. El a zis: „Duhul este cel care dă viață; carnea nu folosește la nimic; cuvintele pe care vi le‑am spus Eu sunt duh și viață.” Cuvintele lui Hristos trebuie primite, dar nu cu o credință ezitantă, slabă, cu inima împărțită. Cuvântul dă lumină și siguranță tuturor celor care își educă sufletele să creadă. Inima are nevoie de prezența Musafirului ceresc – Hristos care locuiește în suflet. Noi trebuie să rămânem în El și Hristos trebuie să rămână în noi, prin credință.

Cea mai bogată făgăduință pe care Hristos putea să o dea ucenicilor Săi atunci când i-a lăsat pe pământ a fost făgăduința Duhului Sfânt. El căuta cea mai puternică consolare pe care putea să le-o ofere, care să le facă bine după plecarea Lui. Dintre toate subiectele care erau foarte importante pentru ei, l-a ales pe acela despre Duhul Sfânt. Ce anume a vestit El despre Duhul? „Vă va învăța toate lucrurile și vă va aduce aminte de tot ce v‑am spus Eu.” Multe adevăruri au fost îngropate sub gunoiul interpretărilor greșite, al preceptelor oamenilor, al zicalelor ființelor mărginite, care au fost înălțate ca și cum ar avea o valoare mai mare decât cuvântul viului Dumnezeu.

În zilele noastre, biserica s-a mulțumit în mare măsură cu adevărurile de suprafață ale revelației, care au fost prezentate atât de clar și ușor de înțeles încât mulți au gândit că acestea acoperă tot ce este esențial și, acceptându-le, s-au mulțumit cu atât. Dar Duhul Sfânt, dacă lucrează asupra minții, nu-i permite să rămână în nepăsare. El trezește o dorință [1537] profundă de a cunoaște adevărul neamestecat cu eroarea și cu învățăturile false. Cercetătorul sârguincios va fi răsplătit cu adevăruri cerești. Mintea care dorește cu adevărat să cunoască adevărul nu poate fi mulțumită în indolență.

Împărăția cerului se aseamănă cu o comoară ascunsă în țarină, pe care „omul care a găsit‑o a ascuns‑o și, de bucurie, merge, vinde tot ce are și cumpără ogorul acela”. Omul cumpără țarina aceea ca să o poată lucra, ca să sape fiecare părticică din ea și să intre în posesia comorilor ei. Este lucrarea Duhului Sfânt aceea de a conduce această căutare și de a o răsplăti. În timp ce sapă terenul, cercetătorul găsește vine de minereu prețios căruia caută să-i estimeze valoarea și își cufundă sonda tot mai adânc pentru a găsi comori tot mai valoroase. Astfel, el descoperă multe filoane bogate. Terenurile aurifere ale pământului nu sunt atât de pline de vine de minereu prețios, cum este terenul revelației de filoane care scot la vedere bogățiile nepătrunse ale lui Hristos.

Domnul ar vrea ca fiecare dintre copiii Săi credincioși să fie bogat în credință; și acesta este rodul lucrării Duhului Sfânt asupra inimii. Din inimă, Duhul lucrează în afară, dezvoltând un caracter pe care Dumnezeu îl va aproba. Ce câmp imens, plin de comori ale adevărului, a atașat Hristos credinței, ca ele să fie însușite de către ucenicii Lui. Avem nevoie de o credință mai mare dacă vrem să avem o cunoaștere mai profundă a cuvântului. Cea mai mare piedică în calea primirii din partea noastră a iluminării divine este faptul că nu suntem dependenți de eficiența Duhului Sfânt. Duhul ne va fi dat în mod gratuit de Dumnezeu, dacă Îl vom aprecia și Îl vom accepta. Și cine este El? Este Reprezentantul lui Isus Hristos. El trebuie să fie ajutorul [1538] nostru permanent. Duhul este acela prin care Hristos își împlinește făgăduința: „Cu niciun chip nu te voi părăsi.” „Adevărat, adevărat vă spun: cine crede în Mine are viață veșnică.” (Clopoțelul sună pentru închinarea de dimineață, trebuie să mă opresc aici.)

M-am întors de la momentele noastre de rugăciune. Un duh de mijlocire a venit peste mine și am fost prinsă în rugăciune foarte serioasă pentru sufletele din Battle Creek. Eu știu în ce pericol se află acestea. Duhul Sfânt m-a mișcat într-un mod deosebit să-mi înalț cererile în favoarea lor.

Dumnezeu nu este autorul niciunui lucru păcătos. Nimănui nu ar trebui să-i fie teamă să stea singur, dacă împlinirea datoriei i-o cere. Dacă trebuie să rămânem singuri pentru a evita păcatul, atunci singurătatea noastră este doar o linie de separare între curăție și necurăție, între neprihănire și lipsa neprihănirii. Din cauză că mulțimea preferă calea fărădelegii, să o alegem și noi? Inspirația ne spune clar: „Să nu te iei după mulțime ca să faci răutăți.” Poziția noastră ar trebui să fie clar afirmată: „Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.”

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate prin El s‑au făcut, și nimic din ce s‑a făcut nu s‑a făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina strălucește în întuneric, și întunericul n‑a biruit‑o. […] Și Cuvântul S‑a făcut trup și a locuit printre noi, și noi am privit slava Lui: o slavă ca a singurului născut din Tatăl, plin de har și de adevăr.” Aș vrea ca toți aceia ale căror nume sunt scrise în registrele [1539] bisericii să rostească din toată inima aceste cuvinte. Membrii bisericii au nevoie să știe din experiență ce este gata să facă Duhul Sfânt pentru ei. Duhul Sfânt îl va binecuvânta pe cel care Îl primește și îl va face o binecuvântare. Este un lucru trist că nu toate sufletele se roagă pentru suflarea de viață a Duhului; noi suntem pe cale să murim dacă El nu suflă peste noi.

Noi trebuie să ne rugăm pentru împărtășirea Duhului, care este remediul pentru sufletele bolnave de păcat. Biserica are nevoie să fie convertită și de ce să nu ne prosternăm în fața tronului de har, ca reprezentanți ai bisericii, și cu o inimă zdrobită și un duh mâhnit să facem cereri serioase pentru ca Duhul Sfânt să fie revărsat peste noi din înalt? Să ne rugăm ca atunci când va fi revărsat cu îndurare, inimile noastre reci să fie reînsuflețite, să avem discernământ pentru a înțelege că vine de la Dumnezeu și să-l primim cu bucurie. Unii au tratat Duhul ca pe un musafir nepoftit, refuzând să primească darul bogat, refuzând să-L recunoască, întorcându-I spatele și condamnându-L drept fanatism. Când Duhul Sfânt lucrează asupra agentului omenesc, El nu ne întreabă pe noi în ce fel să lucreze. Adeseori acționează în moduri surprinzătoare. Hristos nu a venit așa cum se așteptau evreii. El nu a venit într-un fel care să le aducă slavă lor ca națiune. Înainte mergătorul Său a venit pentru a pregăti calea înaintea Lui, chemând oamenii să se pocăiască de păcatele lor, să fie transformați și botezați. Solia lui Hristos a fost: „S‑a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Pocăiți‑vă și credeți în Evanghelie!” Iudeii au refuzat să-L primească pe Hristos, din cauză că El nu a venit într-un fel care să se potrivească așteptărilor lor. [1540] Ideile oamenilor mărginiți au fost susținute ca și cum ar fi fost infailibile, din cauză că au fost auzite de multă vreme. La aceeași primejdie este expusă biserica din zilele noastre: ideea că invențiile oamenilor mărginiți trebuie să traseze calea exactă pe care trebuie să vină Duhul Sfânt. Chiar dacă nu îndrăznesc să o recunoască, unii deja au făcut acest lucru. Și pentru că Duhul urmează să vină nu pentru a da slavă oamenilor sau pentru a consolida teoriile lor eronate, ci ca să dovedească lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata, mulți se îndepărtează de El. Ei nu sunt dispuși să fie dezbrăcați de hainele propriei lor neprihăniri. Ei nu sunt dispuși să schimbe neprihănirea lor proprie, care nu este neprihănire, cu neprihănirea lui Hristos, care este adevăr curat și neamestecat. Duhul Sfânt nu măgulește pe niciun om, nici nu lucrează după planurile vreunui om. Oamenii mărginiți, păcătoși nu sunt chemați să conducă lucrarea Duhului Sfânt. Atunci când vine ca să mustre, oricare ar fi agentul uman pe care îl folosește Dumnezeu, este de datoria omului să asculte și să se supună glasului Său.

Chiar înainte să-i părăsească, Hristos a promis ucenicilor Săi: „Ci voi veți primi putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi și‑Mi veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria și până la capătul pământului.” „Toată puterea Mi‑a fost dată în cer și pe pământ. Duceți‑vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându‑i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și învățându‑i să păzească tot ce v‑am poruncit! Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Pe când cuvintele acestea erau pe buzele Lui, El S-a înălțat, [1541] un nor de îngeri L-a primit și L-a însoțit spre cetatea lui Dumnezeu. Ucenicii s-au întors în Ierusalim, știind acum cu certitudine că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Credința lor nu mai era umbrită de nimic, iar ei au așteptat, pregătindu-se prin rugăciune și umilindu-și inimile înaintea lui Dumnezeu, până când a venit peste ei botezul Duhului Sfânt.

„Când a sosit Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vuietul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde erau ei. Li s‑au arătat niște limbi ca de foc, ce s‑au împărțit și s‑au așezat câte una pe fiecare dintre ei. Și toți s‑au umplut de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.” De față erau batjocoritori, care nu au recunoscut lucrarea Duhului Sfânt, și ei au spus: „Sunt plini de must!” Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul și le-a zis: „Bărbați iudei și voi toți care locuiți în Ierusalim, să știți lucrul acesta și să luați aminte la cuvintele mele! 15Oamenii aceștia nu sunt beți, cum credeți voi, căci este abia ceasul al treilea din zi. 16Ci aceasta este ce a fost spus prin profetul Ioel.” Citiți istoria. Domnul lucra în felul Său; dar, dacă s-ar fi produs o astfel de manifestare în mijlocul nostru, al celor peste care a venit sfârșitul veacurilor, oare nu ar fi ridiculizat unii situația, așa cum s-a întâmplat atunci? Cei care nu au intrat niciodată sub influența Duhului Sfânt nu o cunosc. Pentru această categorie de oameni, ucenicii ar fi doar niște oameni beți. [1542]

După revărsarea Duhului Sfânt, ucenicii, îmbrăcați cu acoperământul divin, au pornit ca martori să relateze istoria uimitoare desfășurată de la iesle la cruce. Ei erau oameni umili, dar au dus înainte adevărul. După moartea Domnului lor, ei nu erau decât o grupă de oameni descurajați, dezamăgiți și lipsiți de ajutor, ca niște oi fără păstor; dar acum au pornit ca martori pentru adevăr, fără alte arme în afară de cuvântul și Duhul lui Dumnezeu, ca să fie triumfători mai presus de orice piedică. Mântuitorul lor fusese lepădat, condamnat și atârnat în cuie pe crucea rușinii. Preoții și conducătorii iudei declaraseră cu batjocură: „Pe alții i‑a izbăvit, dar pe sine nu se poate izbăvi! Este regele lui Israel, să coboare acum de pe cruce și vom crede în el!” Dar crucea aceea, instrumentul acela al rușinii și torturii, a adus lumii nădejde și mântuire. Credincioșii și-au regrupat forțele; lipsa de speranță și conștiența faptului că sunt neputincioși i-au părăsit. Ei au fost transformați în caracter, au fost uniți prin legăturile iubirii creștine. Cu toate că nu aveau bogăție, cu toate că erau socotiți de lume ca niște bieți pescari neștiutori, Duhul Sfânt i-a făcut martori pentru Hristos. Deși lipsiți de onoare pământească și de recunoaștere, ei erau eroi ai credinței. De pe buzele lor ieșeau cuvinte pline de elocvență și acea putere divină care au zguduit lumea.

Capitolele trei, patru și cinci din Faptele apostolilor ne relatează despre mărturia pe care au adus-o. Cei care L-au respins și răstignit pe Mântuitorul se așteptau să-i vadă pe ucenicii Lui descurajați, abătuți și gata să se lepede de Domnul lor. Cu uimire însă, au auzit mărturia clară și îndrăzneață pe care aceștia o rosteau [1543] în puterea Duhului Sfânt. Cuvintele și faptele ucenicilor reprezentau cuvintele și faptele Învățătorului lor, așa încât toți cei care îi auzeau, spuneau: „Au învățat de la Isus, aceștia vorbesc așa cum vorbea El.” „Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus și un mare har era peste toți.”

Mai marii dintre preoți și conducători au socotit că este de competența lor să decidă ce să facă și ce să vorbească apostolii. Predicându-L pe Isus pretutindeni, bărbații asupra cărora lucra Duhul Sfânt au făcut multe lucruri pe care iudeii nu le aprobau. A apărut atunci pericolul ca ideile și învățăturile rabinilor să fie făcute subiect de dispută. Apostolii produceau peste tot o agitație extraordinară. Oamenii își aduceau pe străzi bolnavii și pe cei stăpâniți de duhuri necurate, mulțimile se îngrămădeau în jurul lor, iar cei care erau vindecați izbucneau în strigăte de laudă la adresa lui Dumnezeu și preamăreau Numele lui Isus, Acela pe care iudeii Îl condamnaseră, Îl batjocoriseră, Îl scuipaseră, Îl încoronaseră cu spini și pe care L-au dat să fie biciuit și răstignit. Acest Isus era proslăvit mai presus de preoți și conducători. Apostolii declarau că El înviase dintre cei morți. Conducătorii iudei au decis că lucrarea aceasta trebuie să înceteze și va fi făcută să înceteze, întrucât îi făcea vinovați de sângele lui Isus. Ei au văzut că cei convertiți la credință se înmulțesc la număr. „Mulțimea celor ce credeau în Domnul, bărbați și femei, se mărea tot mai mult.”

„Atunci, marele‑preot și toți cei ce erau împreună cu el, adică gruparea saducheilor, s‑au ridicat plini de invidie.” Saducheii afirmau că nu există [1544] înviere din morți. Susținerea apostolilor că L-au văzut pe Isus după învierea Sa și că El S-a înălțat la cer, răsturna fundamentul principal al doctrinei saducheilor. Așa ceva nu trebuia permis. Preoții și conducătorii erau plini de indignare, au pus mâna pe apostoli și i-au aruncat în temnița de obște. Ucenicii nu au fost nici intimidați, nici doborâți. Le-au fost aduse în minte cuvintele lui Isus rostite în ultima Sa cuvântare: „Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește; și cine Mă iubește va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui.” „Când va veni Mângâietorul, pe care‑L voi trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede, va mărturisi despre Mine. Și voi de asemenea veți mărturisi, căci de la început ați fost cu Mine. V‑am spus acestea ca să nu vă poticniți. Vă vor da afară din sinagogi, ba încă va veni ceasul când oricine vă va ucide va crede că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Și se vor purta astfel cu voi pentru că nu Ne‑au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine. V‑am spus acestea pentru ca, atunci când va veni ceasul lor, să vă aduceți aminte că vi le‑am spus.”

„Dar în timpul nopții, un înger al Domnului a deschis ușile temniței, i‑a scos afară și le‑a zis: «Mergeți, stați în Templu și vestiți poporului toate cuvintele acestei Vieți!»” Observăm aici că nu trebuie să se asculte întotdeauna [1545] de bărbații cu autoritate, chiar dacă ei susțin că sunt învățători ai doctrinelor biblice. Sunt mulți în zilele noastre care se simt indignați și insultați dacă vreo voce se ridică prezentând idei diferite de ideile lor în legătură cu anumite subiecte ale credinței religioase. Nu au susținut ei atâta vreme ideile lor ca adevăr? În același fel au gândit și preoții și rabinii din zilele apostolice. Ce vor să spună oamenii aceștia neînvățați, dintre care unii sunt doar niște pescari, care prezintă idei contrare doctrinelor pe care conducătorii și preoții cei învățați le prezintă poporului? Ei nu au niciun drept să se amestece în principiile fundamentale ale credinței noastre. Dar vedem că Dumnezeul cerului împuternicește uneori bărbați să predice ceea ce este privit a fi contrar doctrinelor oficial stabilite. Din cauză că aceia care au fost cândva depozitarii adevărului ajung necredincioși încrederii sacre ce le-a fost acordată, Domnul îi alege pe alții, care primesc razele strălucitoare ale Soarelui neprihănirii și care apără adevărurile ce nu sunt în armonie cu ideile conducătorilor religioși. Ca urmare, conducătorii aceștia, în orbirea minții lor, dau frâu liber la ceea ce se presupune a fi indignare sfântă împotriva celor care dau la o parte poveștile pe care ei le îndrăgesc. Ei se poartă ca niște oameni care și-au pierdut rațiunea. Nu se gândesc că este posibil ca ei înșiși să nu fi înțeles corect cuvântul. Ei nu vor să-și deschidă ochii ca să vadă că ei înșiși au interpretat și au aplicat greșit Scripturile și au construit teorii false, numindu-le „doctrine fundamentale ale credinței”.

Dar Duhul Sfânt va descoperi din când în când adevărul [1546] prin agenții aleși de El; și niciun om, nici măcar un preot sau conducător, nu are dreptul să spună: „Nu face publice opiniile tale, pentru că eu nu le cred.” Acest „eu” îngrozitor poate încerca să arunce la pământ învățătura Duhului Sfânt. Oamenii pot încerca pentru un timp să-l stingă sau să-l înăbușe, dar aceasta nu va face din minciună adevăr și nici din adevăr, minciună. Mințile inventive ale oamenilor au avansat opinii speculative în ce privește tot felul de subiecte, iar când Duhul Sfânt lasă ca lumina să lumineze în mințile omenești, El nu respectă întocmai felul în care omul a aplicat cuvântul. Dumnezeu i-a impresionat pe slujitorii Săi să rostească adevărul fără să țină cont de ceea ce oamenii socotiseră că este adevăr.

Chiar adventiștii de ziua a șaptea sunt în pericol să-și închidă ochii în fața adevărului așa cum este el în Isus, din cauză că acesta contrazice ceva ce ei au socotit că este adevăr, dar despre care Duhul Sfânt spune că nu este adevăr. Fie ca toți să fie foarte modești și să caute în modul cel mai serios să dea eul la o parte în această chestiune și să-L înalțe pe Isus. În majoritatea controverselor religioase, fundamentul problemei este acela că eul se luptă pentru supremație. În legătură cu ce? În legătură cu subiecte care nu sunt deloc puncte de importanță vitală, dar care sunt privite în felul acesta pentru că oamenii le-au acordat importanță. Vezi Matei 12:31-37; Marcu 14:56; Luca 5:21; Matei 9:3.

Dar să urmărim mai departe istoria oamenilor pe care preoții și conducătorii iudei i-au socotit atât de periculoși, deoarece ei introduceau învățături noi și ciudate în aproape orice subiect teologic. Porunca rostită de Duhul Sfânt – „Mergeți, stați în Templu și vestiți poporului toate [1547] cuvintele acestei Vieți!” – a fost ascultată de apostoli. Ei „au intrat dis‑de‑dimineață în Templu și au început să dea învățătură. Marele‑preot și cei ce erau cu el au venit, au adunat Sinedriul, adică sfatul bătrânilor fiilor lui Israel, și au trimis la temniță să‑i aducă pe apostoli. Când au sosit gărzile, nu i‑au găsit în temniță. S‑au întors și au dat de veste, zicând: «Temnița am găsit‑o bine încuiată și pe paznici stând în picioare la uși, dar când am deschis, n‑am găsit pe nimeni înăuntru!» Auzind aceste cuvinte, căpitanul gărzii Templului și preoții de seamă au rămas uimiți și se întrebau cum s‑a putut întâmpla așa ceva. Cineva a venit și le‑a dat de veste: «Iată, oamenii pe care i‑ați aruncat în temniță stau în Templu și dau învățătură poporului!» Atunci, căpitanul gărzii Templului a mers cu străjerii ca să‑i aducă, dar nu cu forța, căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de popor”. Dacă preoții și conducătorii ar fi îndrăznit să acționeze după sentimentele pe care le aveau față de apostoli, istoria ar fi fost diferită; căci îngerul lui Dumnezeu veghea cu acea ocazie, pentru a proslăvi Numele Lui dacă s-ar fi purtat cu violență față de slujitorii Lui.

„După ce i‑au adus, i‑au pus înaintea Sinedriului, iar marele‑preot i‑a întrebat, zicând: «Nu v‑am poruncit noi cu tărie să nu dați învățătură în numele acesta? Și iată că voi ați umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și vreți să aruncați asupra noastră sângele acestui om!»” Vezi Matei 23:34-35. Atunci „Petru și apostolii au zis: «Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni! Dumnezeul părinților noștri [1548] L‑a înviat pe Isus, pe care voi L‑ați omorât atârnându‑L pe lemn. Pe El Dumnezeu L‑a înălțat la dreapta Lui ca Întemeietor și Mântuitor, ca să‑i dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L‑a dat celor ce I se supun.» Când au auzit aceasta, ei s‑au mâniat cumplit și voiau să‑i omoare. Dar un fariseu numit Gamaliel, un învățător al Legii prețuit de tot poporul, s‑a ridicat în Sinedriu și a poruncit să‑i scoată pe oameni afară pentru câtva timp. Apoi a zis: […] «Depărtați‑vă de oamenii aceștia și lăsați‑i! Dacă planul sau lucrul aceasta este de la oameni, va fi nimicit; dar dacă este de la Dumnezeu, nu‑l veți putea nimici. Nu cumva să vă treziți luptând împotriva lui Dumnezeu!» Ei l‑au ascultat.”

Cu toate acestea, atributele lui Satana controlau în așa măsură mințile lor, încât, deși au fost făcute minuni extraordinare odată cu vindecarea bolnavilor și eliberarea din închisoare a slujitorilor lui Dumnezeu, preoții și conducătorii erau atât de plini de prejudecată și ură, încât cu greu și le-au putut stăpâni. „Și după ce i‑au chemat pe apostoli, i‑au bătut, le‑au poruncit să nu mai vorbească în Numele lui Isus și le‑au dat drumul. Apostolii au plecat din fața Sinedriului, bucurându‑se că au fost învredniciți să fie înjosiți pentru Numele Lui. Și în fiecare zi, în Templu și în case, nu încetau să‑i învețe pe oameni și să‑L vestească pe Isus ca Hristos.”

Putem observa ce dovadă a fost dată preoților și conducătorilor și cât de ferm s-au împotrivit ei în fața Duhului lui Dumnezeu. Aceia ce pretind [1549] că au înțelepciune și pietate mai presus de alții, pot face cea mai teribilă și fatală greșeală (față de ei înșiși), dacă îngăduie ca mințile lor să fie modelate de o altă putere și dacă merg pe o cale de împotrivire față de Duhul Sfânt. Domnul Isus, reprezentat de Duhul Sfânt, Se afla în acea adunare, dar ei nu L-au văzut. Pentru o clipă, ei au simțit convingerea că Isus era Fiul lui Dumnezeu, convingere dată de Duhul, dar și-au înăbușit conștiințele și au ajuns mai orbi și mai împietriți decât înainte. Chiar și după ce L-au răstignit pe Mântuitorul, Dumnezeu, în mila Lui, a trimis mai multe dovezi prin lucrările pe care le-a făcut prin apostoli. Le-a adresat încă o chemare la pocăință tocmai prin învinuirea teribilă rostită împotriva lor de către apostoli, aceea că ei Îl omorâseră pe Domnul vieții.

Nu doar păcatul de a-L fi dat la moarte pe Fiul lui Dumnezeu a fost acela care i-a împiedicat să ajungă la mântuire, ci persistența lor în respingerea luminii și a convingerii date de Duhul Sfânt. Duhul care lucrează în copiii neascultării lucra în ei, făcându-i să-i trateze cu asprime pe bărbații prin care Dumnezeu le transmitea mărturia. Dușmănia de moarte a rebeliunii a reapărut și s-a intensificat odată cu fiecare act de împotrivire față de slujitorii lui Dumnezeu și față de solia pe care El le-o încredințase ca să o rostească.

Fiecare act de împotrivire face să fie tot mai greu să cedezi. Întrucât erau conducătorii poporului, preoții și conducătorii simțeau că le revine obligația de a apăra calea pe care porniseră. Trebuiau să dovedească faptul că aveau dreptate. Întrucât se așezaseră în opoziție față de Hristos, fiecare act de împotrivire devenea încă un motiv pentru a persista pe aceeași [1550] cale. Evenimentele din trecut ale opoziției lor erau ca niște comori prețioase ce trebuiau păzite cu gelozie. Iar ura și răutatea care inspirau aceste acte se concentrau împotriva apostolilor.

Duhul lui Dumnezeu Și-a descoperit prezența celor care, fără să le fie teamă de oameni sau să-și dorească aprecierea lor, proclamau adevărul care le fusese încredințat. Fiindu-le dovedită cu puterea Duhului Sfânt, iudeii și-au văzut vina de a fi refuzat dovada trimisă lor de Dumnezeu; dar nu au vrut să renunțe la împotrivirea lor nenorocită. Îndărătnicia lor a devenit tot mai hotărâtă și a adus ruină asupra sufletelor lor. Cauza nu a fost aceea că ei nu au putut să cedeze, ci aceea că deși au putut, nu au vrut să cedeze. Nu a fost destul că erau vinovați și meritau mânia, ci mai mult, s-au înarmat cu atributele lui Satana și în mod conștient au continuat să se împotrivească lui Dumnezeu. Fiecare zi continuată în refuzul de a se pocăi le reîmprospăta puterea rebeliunii. Se pregăteau să culeagă ceea ce au semănat. Mânia lui Dumnezeu nu este pronunțată împotriva oamenilor doar din cauza păcatelor pe care le-au comis, ci din cauză că ei continuă să rămână în starea de împotrivire și, cu toate că au lumină și cunoștință, repetă păcatele lor din trecut. Dacă s-ar supune, ar fi iertați; dar ei sunt hotărâți să nu cedeze. Ei Îl sfidează pe Dumnezeu prin îndărătnicia lor. Aceste suflete s-au dat pe ele însele lui Satana, iar el îi stăpânește după voia lui.

Cum a fost cu locuitorii răzvrătiți ai lumii antediluviene? După ce au respins solia lui Noe, s-au dedat la păcat mai mult decât oricând înainte și au dublat enormitatea practicilor [1551] lor stricate. Aceia care refuză să facă o reformă prin a-L accepta pe Hristos nu găsesc nimic de schimbat la păcatul lor; mințile lor sunt pornite să continue în spiritul lor de revoltă și nu sunt, nici nu vor fi vreodată, aduse la supunere. Judecata pe care Dumnezeu a adus-o asupra lumii antediluviene a declarat că aceasta nu mai putea fi vindecată. Distrugerea Sodomei a dovedit că locuitorii celei mai frumoase țări din lume erau de neschimbat în păcatul lor. Focul și pucioasa căzute din cer a distrus totul, cu excepția lui Lot, a soției și a celor două fiice ale sale. Soția, pentru că a privit înapoi, nesocotind porunca lui Dumnezeu, a devenit un stâlp de sare.

Cât de multă răbdare a avut Dumnezeu cu națiunea iudaică, în timp ce ei murmurau, erau răzvrătiți și călcau Sabatul, precum și orice alt precept al legii! În mod repetat, El a spus despre ei că sunt mai răi decât păgânii. Fiecare generație a întrecut-o în vinovăție pe cea precedentă. Domnul a permis ca ei să fie duși în robie, dar după eliberarea lor, cerințele Lui au fost date uitării. Tot ceea ce El a încredințat acestui popor pentru a fi păstrat ca sacru a fost pervertit sau înlocuit cu invențiile oamenilor răzvrătiți. Hristos le-a spus: „Oare nu v‑a dat Moise Legea? Totuși, nimeni dintre voi nu împlinește Legea.” Și aceștia erau oamenii care se făceau judecători și critici ai celor pe care Duhul Sfânt îi îndemna să spună poporului cuvântul lui Dumnezeu. Vezi Ioan 7:19-23, 27, 28; Luca 11:37-52.

Citește-le oamenilor aceste versete. Citește-le cu atenție, în mod solemn, și Duhul Sfânt va fi alături de tine pentru a impresiona mințile în timp ce le citești. Dar să nu le citiești fără a prinde adevăratul sens al cuvântului în inima [1552] ta. Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, versetele acestea înseamnă foarte mult pentru cei care le aud.

Oamenii mărginiți ar trebui să fie atenți să nu caute să-i controleze pe semenii lor, luând astfel locul rânduit Duhului Sfânt. Nimeni să nu aibă impresia că este prerogativa sa aceea de a da lumii ceea ce el presupune că este adevăr și a nu permite ca orice altceva, contrar ideilor sale, să fie spus. Aceasta nu este lucrarea lor. Multe lucruri se va vedea clar că sunt adevăr, lucruri care nu vor părea acceptabile celor care cred că modul lor de a interpreta Scriptura este întotdeauna corect. Multe schimbări hotărâte vor trebui făcute în ce privește ideile pe care unii le-au acceptat ca fiind fără cusur. Bărbații aceștia arată că pot să greșească în foarte multe feluri și acționează pe baza unor principii pe care cuvântul lui Dumnezeu le condamnă. Ceea ce mă face să am o impresie profundă, până în adâncul ființei mele, și să știu că lucrările lor nu sunt lucrările lui Dumnezeu este faptul că ei presupun că au autoritatea de a stăpâni peste semenii lor. Domnul nu le-a dat lor dreptul să stăpânească peste alții mai mult decât a dat altora dreptul să stăpânească peste ei. Aceia care își asumă controlul asupra semenilor lor iau în mâinile lor mărginite o lucrare ce îi revine numai lui Dumnezeu.

Faptul că bărbații mențin viu spiritul care s-a dezlănțuit la Minneapolis este o ofensă la adresa lui Dumnezeu. Tot cerul este indignat de spiritul care de ani de zile se dă pe față în casa noastră de editură de la Battle Creek. Se practică o nedreptate pe care Dumnezeu nu o va tolera. El îi va cerceta pentru aceste lucruri. S-a auzit o voce arătând greșelile și pledând în Numele Domnului pentru o schimbare hotărâtă. Dar cine a urmat instrucțiunile date? Cine [1553] și-a umilit inima ca să îndepărteze de la el orice urmă din spiritul acela plin de răutate și asupritor? Am purtat povara grea de a prezenta aceste lucruri în fața poporului așa cum sunt. Știu că ei le vor înțelege. Știu că cei care vor citi aceste lucruri vor fi convinși.

Biserica lui Hristos, așa slabă și plină de defecte, după cum se poate vedea, este singurul obiect de pe pământ asupra căruia El își revarsă într-un sens deosebit iubirea și atenția. Biserica este scena harului Său, în care El Se desfată realizând lucrarea îndurării asupra inimilor omenești. Duhul Sfânt este reprezentantul Său și lucrează pentru a realiza transformări atât de minunate, încât îngerii le privesc cu uimire și bucurie. Cerul este plin de bucurie când membrii familiei omenești sunt văzuți a fi plini de compasiune unii față de alții, iubindu-se unii pe alții așa cum i-a iubit Hristos. Biserica este fortăreața lui Dumnezeu, cetatea Lui de scăpare, pe care El o susține în mijlocul unei lumi revoltate. Orice trădare față de îndatoririle ei sacre este trădare față de Cel care a cumpărat-o cu sângele prețios al singurului Său Fiu.

Hristos vorbește despre biserica peste care prezidează Satana ca fiind sinagoga lui Satana. Membrii ei sunt copiii neascultării. Aceștia sunt cei cărora le place să păcătuiască și aleg să păcătuiască, lucrând tot timpul ca să distrugă legea lui Dumnezeu, care este sfântă, dreaptă și bună. Lucrarea lui Satana este aceea de a amesteca răul cu binele și de a face confuză diferența dintre bine și rău. Hristos vrea să aibă o biserică ce lucrează pentru a separa răul de bine, ai cărei membri nu vor tolera în mod conștient înfăptuirea răului [1554], ci îl vor da afară din inimile și viețile lor. Cât de atenți ar trebui să fim când rostim judecăți asupra lucrării altora, cât de atenți ca să nu ne facem vinovați de atribuirea manifestării Duhului Sfânt agenților răului. [1555]