Scrisoarea 50, 1889
Canton, Pennsylvania, 2 mai 1889

CĂTRE J. FARGO

Dragă frate Fargo,

Am citit scrisoarea fratelui Butler, prin care mi-a răspuns la ceea ce i-am scris chiar înainte de săptămâna de rugăciune. În această scrisoare a declarat că poziția pe care am luat-o la Conferința Generală aproape că a zdrobit inima fraților noștri lucrători și că el crede că rana nu a fost vindecată și nici nu va putea fi vindecată vreodată. Mi-a spus că frații Goodrich, Fargo și alții dintre cei mai buni prieteni ai mei au făcut astfel de declarații față de el.

Frate Fargo, dacă ai plecat de la conferința aceea și ai făcut astfel de afirmații înaintea fratelui Butler, nu ai avut nicio dovadă ca să-ți schimbi părerea? Cum ai putut să-i prezinți astfel lucrurile fratelui Butler, care este slăbit la minte, are trupul bolnav și se află în acea stare în care exagerează orice afirmație exprimată? Cum privește Dumnezeu asupra lucrării bunilor mei frați lucrători? Dacă ai luat parte la lucrarea aceasta din cauza orbirii minții, ajutându-l pe fratele Butler să rămână sub puterea amăgirii, făcând înaintea lui afirmații pe care el, cu imaginația lui bolnavă avea să construiască în cea mai greșită lumină posibilă, Dumnezeu nu va privi cu niciun pic de plăcere asupra acestei lucrări. Dacă această lucrare a ta este de la Dumnezeu, atunci nu El m-a condus pe mine. Nu ai văzut destul la acea conferință – în afară de cazul în care mintea ți-a fost sub influența rea care a început să lucreze dinainte de întâlnirea de la Minneapolis –– ca să-ți dai seama că Dumnezeu nu a fost cu cei care erau atât de agitați în ce privește legea din Galateni? Nu ai avut dovada că spiritul care predomina la acea adunare nu era Spiritul lui Hristos? Ce dovadă ai primit tu sau altcineva de la conferința aceea cum că m-aș fi schimbat în ce privește relația cu lucrarea lui Dumnezeu și ce ai văzut în ceea ce am zis poporului, ca să spui că Mărturiile pe care mi le-a dat Dumnezeu au avut un alt caracter și erau diferite de cele de până acum? Când am fost la Potterville, am rostit aceleași Mărturii. În ce anume din solia pe care am transmis-o ai deosebit un sunet nesigur, care să te facă să presupui că „nu a fost vocea adevăratului Păstor rostită prin solul Său umil”?

Vreau să privești înapoi, de la adunarea de la Minneapolis încoace, [294] și să te gândești dacă îți faci datoria păstrând tăcerea și având aceeași poziție pe care ai avut-o la conferință. Este slăvit Dumnezeu prin poziția aceasta? Îți aduce aceasta putere sau speranță? Ai toate dovezile pe care le puteai avea că Domnul mi-a dat povara soliei pentru poporul Său pe când era adunat la Minneapolis. Tu ai dovada faptului că Dumnezeu a fost cu mine la Potterville, însă nu ți-ai schimbat sentimentele, nici atitudinea; pentru că stai sigur pe poziția avută la Minneapolis, să știi că la fel de sigur este și că nu ți se va da nicio altă lumină. Vei fi socotit ca unul care nu vrea să-și deschidă ochii ca nu cumva să vadă, nici să-și deschidă urechile ca nu cumva să audă. Dacă rămâi în poziția în care ai fost la Minneapolis, este sigur că întunericul va veni peste tine. Nu mi s-a dat nicio dovadă cum că tu, fratele Howard Miller și fratele Rupert ați fi recunoscut cât de puțin că ați avut vederi și sentimente greșite față de mine, W. C. W., A. T. Jones și E. J. Waggoner. Dacă Dumnezeu a vorbit vreodată prin mine, vă spun cu hotărâre că ați fost înșelați. Ați venit înșelați la conferință. Ați avut idei greșite despre frații voștri, și tu și frații noștri predicatori ați lucrat conduși de o impresie falsă. Ați avut ocazia să cercetați duhurile de la adunarea aceea. Dacă nu ați fi fost orbiți, ați fi putut vedea și înțelege că spiritul introdus în adunare nu era spiritul lui Hristos. Faptul că existau vederi diferite în ce privește legea din Galateni nu ar fi trebuit să producă astfel de manifestări. Eu nu am nici cea mai mică povară în ce privește acest subiect. Nu Dumnezeu a inspirat toate acele sentimente intense în legătură cu subiectul dat. Eu nu am nicio povară legată de subiectul acesta. Singura mea durere este din cauza poziției lucrătorilor prezenți la conferință, care au manifestat atât de puțin din spiritul lui Hristos și au avut mult mai mult din spiritul care i-a stăpânit pe cărturarii și fariseii care au pus la cale trădarea lui Hristos și au jucat cel mai important rol în judecarea lui Hristos, prin declarații false, prin acuzarea lui Hristos și prin faptul că L-au făcut să apară înaintea oamenilor în cea mai proastă lumină cu putință.

Repetând acele declarații, ei au acționat asupra minților și inimilor omenești, stârnind cele mai rele părți ale caracterului inimii firești, care nu este sfințită prin adevăr. Când am simțit la conferință care era situația, am știut că Dumnezeu nu va lumina mințile aprinse în felul acesta – de către cine? De către spiritul vrăjmașului, căci nu a fost altceva. Adevărul lui Dumnezeu nu avea nevoie de un astfel de spirit [295] pentru a fi apărat. Am știut că acolo erau oameni nevrednici, care susțineau în gura mare adevărul, dar ale căror inimi erau vase de ocară.

Am avut solii de mustrare pentru unii, dar spiritul care a predominat și care nu a fost al lui Hristos, ci al vrăjmașului, a făcut fără efect cuvintele mele. Hristos a fost rănit în casa celor care Îl iubeau.^[1] Nu prin mine s-a făcut aceasta! Nu prin mine a fost dezonorat Hristos, ci prin frații mei, care nu au avut niciun motiv întemeiat ca să facă fără efect eforturile mele. Eram gata să plec de la conferință spre Kansas, pentru că nu puteam să văd cum voi mai fi de folos dacă voi rămâne. Fratele Kilgore m-a solicitat să vorbesc în Sabat. Am spus: „Nu, pentru că nu vreau să fiu vinovată de a-mi fi risipit timpul și energia pentru niște oameni plini de prejudecată și bănuieli rele, care se împotrivesc eforturilor mele și pe care nu-i pot convinge de adevăr. După-amiază voi vorbi scandinavilor, pentru că ei doresc atât de mult să o fac.”

În noaptea aceea îngerul Domnului a stat lângă patul meu și mi-a spus multe lucruri pe care nu voi încerca să le scriu aici, însă mi s-a poruncit să stau la postul datoriei mele. Mi-a spus că exista un spirit care lua în stăpânire bisericile și care, dacă va fi îngăduit, le va separa de Dumnezeu tot așa cum au fost despărțite de Dumnezeu bisericile cărora Dumnezeu le-a trimis solii de avertizare și de lumină ca să poată înainta, în ce privește a doua Sa venire pe pământ.

Mi-a fost arătat că poporul lui Dumnezeu nu este pe deplin luminat în ce privește nenumăratele înșelăciuni ale dușmanului necruțător cu care are de luptat. Cei care ar fi trebuit să aibă o experiență mai mare, sunt în mare măsură ignoranți în ce privește lucrările lui Satana, așa că el îi va lua prin surprindere. Trebuie să aibă loc un mare atac, de pe un front unit, împotriva dușmanului. Satana a obținut mari victorii din cauză că există diferențe de păreri în rândurile noastre în ce privește subiecte din Scriptură care nu sunt de importanță vitală. Mi-a fost arătat că bărbați care pretind a crede adevărul, își vor da pe față adevărata lor stare înaintea lui Dumnezeu. Călăuza mea mi-a spus: „Urmează-mă!” Am fost atunci dusă în diferitele case unde erau cazați cei din poporul nostru. Am auzit conversațiile, remarcile făcute în legătură cu mine. Se comenta despre Mărturiile rostite în cadrul adunărilor. Se vorbea despre W. C. W., fiind prezentat în cea mai ridicolă lumină. Am putut recunoaște vorbitorii după vocile lor. [296] Se vorbea despre A. T. Jones în aceeași manieră; la fel despre E. J. Waggoner. Călăuza mea mi-a spus: „Unde este rugăciunea serioasă și căutarea lui Dumnezeu cu o inimă smerită, pentru a primi lumină?” În diferite încăperi, am ascultat remarcile sarcastice, comentariile necreștinești, declarațiile nervoase, exagerate – toate făcute pentru că exista o diferență de vederi în ce privește legea din Galateni. O, consecvență, te-ai îndepărtat din mijlocul adventiștilor de ziua a șaptea? După ce am ascultat o vreme cuvintele necreștinești, nestingherite, mi-a fost arătată lucrarea mea.

Mi s-a spus că spiritul acesta prindea tot mai multă putere de ani de zile, iar influența lui stricăcioasă era la lucru, făcând ca viața spirituală să se stingă din biserici. În pregătirea lor pentru conferință s-a dat pe față ușurătate, superficialitate, glume, ironii, un spirit care-I displace lui Dumnezeu. Mi s-a promis că dacă voi sta credincioasă la postul datoriei mele, Domnul mă va susține pentru a face lucrarea primită de la Dumnezeu. Brațele Lui veșnice mă vor susține, însă eu trebuie să rostesc solia pe care mi-o dă Domnul, fie că oamenii ascultă, fie că nu. Am încercat să fac așa. Am anunțat că voi vorbi după-amiază și am vorbit, și nu am plecat de la conferință până când nu mi-am sfârșit lucrarea. Mi-am dat Mărturia la Battle Creek, însă acolo niciunul dintre frații mei nu a avut curajul moral de a sta alături de mine, de a-și retrage cuvintele sau de a mărturisi că a procedat greșit și că i-a judecat greșit pe frații lor și pe mine.

Mi-am dat Mărturia în Pottersville. Duhul Domnului m-a însoțit, dar niciunul dintre cei care au băut din spiritul îndoielii și al chestionării, care nu mai au încredere în mine și în lucrarea pe care mi-a încredințat-o Dumnezeu, nu și-a mărturisit greșelile și amăgirea de care a fost cuprins. Domnul a lucrat pentru poporul Său din Battle Creek, dar fără să țină seama de dovezile lucrării lui Dumnezeu, niciunul dintre cei care au fost pătrunși de spiritul îndoielii, al suspiciunii și al bănuielilor rele nu a avut niciun cuvânt de mărturisire, după ce au văzut că viața, libertatea și binecuvântarea lui Dumnezeu au fost aduse în biserici prin solia rostită tocmai de cei pe care i-au judecat greșit, i-au prezentat cu defecte și ale căror declarații le-au citat în mod greșit și fals. Ei nu și-au recunoscut greșelile, nu și-au mărturisit erorile și nu au luat o poziție hotărâtă de partea dreptății. Au fost prea mândri ca să o facă? Ce a venit peste poporul nostru? Eu am [297] de transmis aceleași Mărturii pe care le-am transmis tot timpul în ultimii patruzeci și cinci de ani. Am insistat ca frații noștri să acționeze la Minneapolis ca niște creștini, ceea ce majoritatea nu au făcut. Voi sunteți foarte conștienți că puterea lui Dumnezeu a însoțit soliile pe care le-am transmis poporului, dar toate acestea sunt neutralizate de vorbirile din auzite, de sentimentele puternice care au fost aprinse și de sugestiile făcute de către fratele Butler, sugestii pe care mi le prezintă fără nicio delicatețe în scrisorile lui. Îți spun, de dragul lui Hristos, așa cum le-am spus și altora – renunță la ideile tale false și nu fi amăgit.

În legătură cu tabăra din Kansas, nu aveam mai mult de o noapte de când eram acolo, când mi-a fost deschisă în fața ochilor adevărata situație. Drojdia de la Minneapolis a fost adusă din Iowa și a început să lucreze pentru a face fără efect eforturile fratelui A. T. Jones și lucrarea mea. În dimineața următoare am vorbit hotărât despre această problemă și am afirmat clar, în esență, ceea ce am prezentat în scrisoarea aceasta cu stilou și cu cerneală. Fratele Hall, președintele conferinței Kansas, s-a ridicat în picioare și a spus: „Încrederea mea în Mărturiile pe care le dă Domnul sorei White este confirmată. Eu am fost într-una dintre încăperile pe care ea le menționează. Declarațiile făcute sunt foarte clar descrise, mai clar decât aș fi putut eu însumi să le descriu. Minneapolis a fost prima conferință generală la care am participat. Eram doar un copil în adevăr, aveam doar trei ani. În mod implicit, aveam încredere în frații noștri lucrători. Credeam că ei își fac lucrarea cu conștiinciozitate. Priveam la ei, mă încredeam în ei, îi respectam, dar remarcile pe care le ascultam zi după zi au lăsat o impresie asupra minții mele. Am suportat acest fel de vorbire, gândind că așa trebuie să fie, dar a ajuns să fie prea greu pentru mine și într-o ocazie am explodat. Le-am spus exact ceea ce credeam despre o astfel de vorbire și despre manifestarea unui astfel de spirit. Pentru scurt timp a fost mai bine, dar ori de câte ori apărea ceva nou, totul se repeta din nou și mai intens. Mi‑am spus că dacă acesta este spiritul care se dă pe față la Conferința Generală, nu vreau să mai particip la nicio altă astfel de conferință.” A mărturisit plin de umilință că a fost tras de curent și că s-a pocăit din inimă pentru aceasta. Fratele McReynolds a mărturisit că descrierea redată de sora White este adevărată până la cel mai mic amănunt. El a avut nefericirea să fie în cameră cu frații din Iowa, și [298] timp de două săptămâni s-a simțit nenorocit. El nu s-a implicat, dar curentul a devenit prea puternic încât și-a pierdut controlul și, mărturisește el, în oarecare măsură s-a unit cu ei în spirit. El a afirmat că, așa cum a spus sora White, timp de două săptămâni nu a fost înălțată nicio rugăciune cu voce tare în acea încăpere. Înainte de aceasta a făcut mărturisiri cu umilință, față de mine, mărturisiri pe care le-a repetat în adunare. Adunarea noastră s-a terminat înainte să putem merge mai departe. Tânărul frate Washburn împreună cu soția lui au venit la cortul nostru unde am vorbit nestingheriți și le-am spus că dacă ar fi venit la mine le-aș fi explicat totul, într-un fel care să-i mulțumească. A venit și fratele Porter. Am vorbit cu el în mod liber; nu le-am spus nici pe jumătate din tot ce ți-am spus ție când ai fost la Battle Creek și aceasta a ajutat gândirii lor. Vineri, Domnul mi-a dat din nou să transmit o Mărturie hotărâtă, care a făcut o impresie hotărâtoare asupra minților.

În ziua de Sabat, fratele Porter a fost teribil de neliniștit. Era în adunare. El a spus următoarele: „Credeam că voi leșina. Mă simțeam ca și cum aș fi pe moarte. Mi-am aplecat capul pe scaunul din fața mea și când mi-am ridicat capul, totul s-a schimbat. Fiecare punct care mai înainte fusese învăluit în întuneric devenea foarte clar, pe măsură ce fratele A. T. Jones îl prezenta. Mi-am luat notițe pe măsură ce Domnul îmi prezenta în trăsături limpezi, de la Adam încoace, neprihănirea lui Hristos în lege.”

Duminică, la adunarea de dimineață, am rostit o Mărturie legată de același subiect, în ce privește bănuielile rele și interpretările greșite, necreștinești, care au fost date la Minneapolis de către frații noștri lucrători. Schimbarea s-a produs, slavă lui Dumnezeu! Cuvintele mele nu li s-au părut niște povești inutile. Fratele Porter, slujbaș în Iowa, s-a ridicat și a spus: „Am venit aici fiind în întuneric total. Satana a lucrat asupra mea ca să-mi stârnească spiritul combativ și am ajuns într-un întuneric din ce în ce mai mare, dar acum sunt convertit. Acum văd lumina. Eu nu am fost la Minneapolis. Dacă aș fi fost, mă tem că aș fi fost printre cei mai răi dintre frații mei, dar acum mă bucur în Domnul. Acum pot să văd limpede. Acum sunt hotărât să lucrez în direcția opusă celei în care am lucrat până acum. Aș dori, fraților, să mă iertați pentru orbirea și încăpățânarea mea.” Fratele Washburn, tânărul, s-a ridicat și a vorbit destul de mult. A spus că pe când era la Minneapolis, a fost printre cei care gândeau că sora White nu spune adevărul când a mărturisit că nu a avut [299] nicio conversație cu A. T. Jones și cu E. J. Waggoner în California. El nu a spus că sora White minte, deși ar fi putut foarte bine să o spună, din moment ce a zis altora că nu poate fi așa cum spune sora White; el nu credea că sora White a spus adevărul. Însă acum a afirmat: „Mărturisesc toate acestea spre rușinea mea. Le-am mărturisit sorei White și le mărturisesc înaintea lui Dumnezeu. Mă căiesc de toate acestea cu părere de rău infinită.” El a fost făcut liber în Domnul. Fratele Wakeham a mărturisit de asemenea în mod liber că el și cu fratele Conradi erau într-una dintre camerele unde erau găzduiți mulți dintre predicatori și că a luat parte activă la discuții. El s-a bucurat de binecuvântarea lui Dumnezeu în ultimele douăzeci și patru de ore mai mult decât se bucurase în toată viața lui. După aceea, în adunare s-a manifestat tot mai multă libertate și binecuvântarea lui Dumnezeu a venit peste oameni. Ți-am scris toate aceste detalii ca să poți vedea dacă ai făcut tot ce trebuia să faci pentru a îndepărta impresia pe care tu și alții ați lăsat-o asupra minții fratelui Butler, impresie care l-a condus pe o cale greșită. El era, sărmanul om, bolnav atât la trup cât și la minte, cu nervii slăbiți, totuși a fost tratat ca unul care ar fi sănătos, iar închipuirile lui ca și cum ar fi gândurile lui Dumnezeu.

Bietul frate Ostrander, când a venit la conferință, era atât de dezechilibrat mintal, încât era mai rău decât un om nebun. Frații săi au fost atât de orbi, au fost atât de ambalați în privința subiectului legii din Galateni, încât nu au putut discerne adevărata lui stare; comitetul, care m-a vizitat, m-a întrebat foarte solemn în privința fratelui Ostrander dacă nu ar trebui ca numele lui să fie pus pe lista celor care candidează la președinția Conferinței Generale. Omul acesta era periculos și în casa lui, din cauza demenței sale – așa mi-a spus soția lui despre el. Totuși fratele Butler, în starea lui slăbită, a avut deplină încredere în el și omul acesta a lăsat impresii puternice asupra minții sale. După cum a declarat fratele Butler, cei mai buni și cei mai experimentați dintre frații lucrători i-au spus că inimile le-au fost aproape zdrobite din cauza poziției pe care a luat-o sora White la Conferința Generală. Aș fi vrut, de dragul acestor lucrători, ca inima lor să fi fost mult mai zdrobită, căci atunci s-ar fi produs o reformă și asupra lor ar fi fost pusă amprenta lui Dumnezeu în loc de amprenta oamenilor. Aș fi vrut ca oamenii aceștia să fie iluminați de spiritul lui Dumnezeu, în loc să continue [300] să umble în lumina scânteilor tăciunilor lor. Ei vorbesc în ceață, în mijlocul îndoielilor, în întuneric, dar nu-și deschid inimile pentru ca lumina pe care le-o trimite Dumnezeu să împrăștie ceața. Ei își închid inimile în fața cunoștinței pe care Dumnezeu vrea să le-o dea, dar și le deschid în fața îndoielilor care circulă de la unul la altul.

Ei nu fac lucrarea pe care ar trebui să o facă și Dumnezeu nu le va da o lumină mai mare decât cea pe care o au, până când nu recunosc lumina pe care le-a dat-o deja. Ei l-au făcut pe fratele Butler să se poticnească. Ei trebuie să îndepărteze pietrele de poticnire din calea lui și să croiască cărări drepte cu picioarele lor, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale. Domnul nu va scuza respingerea luminii de către niciun om care pretinde a crede adevărul în zilele noastre, mai mult decât i-a scuzat pe iudei pentru respingerea luminii care a venit la ei prin agenții rânduiți de Domnul. În zilele noastre, refuzul de a umbla în lumină îl lasă pe om cu totul în întuneric. [301]

^[1]. Ron Duffield a scris o carte a cărei titlu a fost inspirat de această declarație (Wounded in the House of His Friends – Rănit în casa celor ce Îl iubeau).